vineri, 20 mai 2011

Razboi impotriva Satanei.

Razboi impotriva Satanei.

Razboiul impotriva satanei Autor: Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis —————————————————————–
Nu are de fiecare data acelasi sistem
Poate sa para curios, dar este adevarat: diavolul nu intrebuinteaza acelasi mod de ispitire pentru toti oamenii, nu aplica mereu aceeasi metoda. Ci el cerceteaza si examineaza ce fel de actiune se potriveste fiecaruia si pe aceasta o pune in lucrare. Nesuportand insuccesul, el isi masoara si cantareste bine fiecare lovitura, folosind armele cele mai potrivite astfel incat victoria sa ii fie asigurata. Asadar, intr-un fel se lupta cu incepatorii si in alt fel cu cei crescui duhovniceste, intr-un fel cu cei nepasatori, in alt fel cu cei cu credinta in Dumnezeu. O metoda are pentru cei al caror caracter e bolnav, si alta pentru cei tari, o anume atitudine fata de cei vicleni, si alta fata de cei cinstiti.
Caci diavolul stie ca nu toate focurile sale sunt vatamatoare si, de aceea, pentru unii oameni, are nevoie de arme intarite si de metode speciale. El stie ca ceea ce vatama pe unul poate aduce folos altuia. Sfantul Atanasie spune ca “venind [diavolii], asa cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fata de noi” (P.G. 26, 905). Diavolul, precum ne spune Cuvioasa Singlitichia, “are multe curse si este un vanator dibaci. Pasarilor mici le intinde curse mici, iar pasarilor mai mari lgateste laturi”.
Prin urmare, dupa masurile fiecaruia dintre noi isi potriveste el si atacul si armele sale. Pe cei puternici in credinta ii ataca mai tare, pe cei slabi, mai slab. Avva Isaac adevereste aceasta, scriind: “Este un obicei vechi al diavolului, al potrivnicului nostru, ca sa imparta cu maiestrie atacurile sale Impotriva celor ce intra in lupta, dupa felul armelor sale, si sa schimbe chipul razboiului dupa scopul urmarit de fiecare”. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, cunoscatori foarte buni ai metodelor si viclesugurilor satanice, ne-au lasat multe scrieri referitoare la acest lucru. Mai ales Avva Isaac Sirul invata ca diavolul lupta intr-un chip diferit cu cei nepasatori si lenesi si in altul cu cei intariti si ravnitori, astfel incat sa nu-i scape nimeni, ci toti sa cada in mrejele lui. Astfel, “cu cei nepasatori se razboieste de la inceput cu tarie, ca sa-i faca sa guste de la inceputul drumului felurile rautatii lui si sa-i cuprinda de la prima lupta frica, parandu-li-se astfel calea aspra si greu de strabatut”. Cu cei ravnitori se razboieste insa altfel. Nu-i ataca de la inceput, cand ravna lor pentru cele duhovnicesti este aprinsa, caci stie ca “tot inceputul razboiului este mai fierbinte, iar nevoitorul are mao multa ravna”. Cu cei evlaviosi amana lupta pentru vremea cand vor cadea in trandavie. Atunci ii ataca, findca, imputinandu-li-se ravna, are speranta sa-i biruiasca. Iar acest adevar trebuie sa ne povatuiasca spre luare aminte. Caci, daca diavolul se lupta cu fiecare dupa masura puterilor sale, asta inseamna ca este un vrajmas primejdios, pe care nu trebuie deloc sa-l subapreciem. Armele lui sunt alese special pentru fiecare dintre noi si pentru aceasta; sunt si periculoase. Iar daca nu luam aminte putem fi oricand invinsi, cazand sub loviturile lui nemiloase. Sa nu ne incredem deci atata in puterile noastre, caci in orice cilpa, vicleanul ne poate exploata slabiciunile, concentrandu-si asupra lor loviturile. Sa nu uitam niciodata ca orice arma pe care diavolul o indreapta impotriva noastra este special aleasa, ne seamana si ne este anume menita. Atentie, dar, la acest viclesug primejdios al diavolului!
Exploateaza punctele noastre slabe
Exista o pasare zburatoare numita ciocanitoare. Aceasta obisnuieste sa-si depuna ouale in scorburile copacilor. Dar cum afla aceste scorburi? Loveste metodic cu ciocul sau scoarta copacului si insista pana ce aude acel sunet care ii indica golul din spatele coajei. Atunci pasarea loveste mereu pana ce face o gaura si patrunde inauntru. La fel face si diavolul. Cerceteaza calcaiul nostru si acolo loveste, precum odinioara Paris, cu sageata sa veninoasa, avand sorti de izbanda.
Slabiciunile! Acestea sunt cercetate atent de potrivnicul nostru. Puternice si de netrecut erau zidurile Constantinopolului si imposibila parea intrarea vrajmasilor in cetate. O mica poarta, doar cea din spate, ramasese nepazita. Aceasta poarta a fost punctui slab care a dus la caderea Constantinopolului. De nepatruns era considerata, in al doilea razboi mondial, renumita Linie Maginot. Dar spionajul german i-a depistat punctul slab si intr-acolo s-a indreptat toata puterea ofensivei germane. Punctul n-a rezistat, Linia “s-a rupt” si luptatorii s-au retras din fata dusmanului.
Diavolul la fel face. “Cel viclean te iscodeste din toate partile – spune Sfantul Grigorie Teologul – totdeauna spioneaza: unde sa arunce sagetile sale, ce sa manance, pe cine sa despoaie, fiind gata spre a rani” (P.G. 36, 297). Diavolul da tarcoale peste tot si cerceteaza cu atentie caracterul fiecaruia. Iscodeste si incearca sa afle locul potrivit unde sa loveasca. Iar locul acesta, odata descoperit, ii asigura victoria. Acolo loveste cu furie. Punctele noastre slabe sunt usor de atacat si de cucerit. Acolo apararea noastra fiind minima. Diavolul incearca, de pilda, sa ne determine sa furam. Dar acestei ispite ii rezistam. Nu ne supunem usor, caci n-am furat niciodata. A fura, deci, nu este punctul nostru slab. Aici diavolul nu reuseste. Nu deznadajduieste insa, ci se indreapta spre un alt punct. Ne imboldeste atunci spre minciuna si afla ca impotrivirea noastra nu este atat de otelita. Incepem o discutie si, neconsiderand minciuna un pacat mare, cadem. Iata punctul nostru slab! Aceasta vrea si diavolul. Odata aflat acest punct, se arunca asupra lui cu toata furia si ispitele minciunii ne asediaza. Atunci insista pana ce incovoaie mica si anemica noastra rezistenta.
Desigur, punctele slabe difera de la om la om. Unul are ca punct slab clevetirea. Altul voluptatea, altul lacomia, altul slava desarta, iar altul nepasarea. Iar lista poate continua la nesfarsit. Punctele noastre slabe, fie chiar numai unul singur. Atrag atentia vrajmasului nostru. Si atunci se intampla ceea ce scrie Sfantul Simeon Noul Teolog: “Avem, asadar, vrajmasi fara trup [...] al caror scop precis este aflarea vreunui madular al nostru descoperit, asupra caruia sa arunce sagetile sale si sa ne omoare” (Catebeza 5). Diavolul repereaza aceste puncte si spre ele isi concentreaza focul. Iar rezultatul este lesne de banuit.
De aceea este nevoie de o mare atentie fata de slabiciunile sufletului nostru. Trebuie sa le descoperim, cercecandu-ne singuri, si sa le corectam, incercand sa le indepartam definitiv. Daca nu, cel putin sa fim mereu preocupati de problema eliberarii noastre din robia lor. Orice nepasare in aceasta privinta este o predare fara conditii in mana diavolului. Apostolul Pavel insista, zicand: “Nu dati loc diavolului!” (Efes. 4, 2). Noi insa, dimpotriva, lasand descoperite multele sau putinele noastre slabiciuni, ii cedam inima noastra si-i deschidem usa sufletului, incat ne poate cotropi si robi. Asadar, departe de noi sa fie nepasarea si slabiciunile. Sa nu uitam ca diavolii “pandesc sa afle care dintre virtuti este neglijata si navalesc asupra ei, rapind in mod neasteptat nenorocitul suflet”, precum spune Evagrie Ponticul (P. G. 40, 1244). Ce folos avem daca aparam in intregime zidurile sufletului nostru, insa, din pricina nepasarii, ramane nepazit un mic locsor? Aceasta poate determina soarta intregii lupte, lipsindu-ne astfel de bucuria victoriei. Sa nu fie! Mare rau poate pricinui surprinderea. Armata luata prin surprindere pierde totul. Caci instapanindu-se panica si deruta in randul luptatorilor, macelul este aproape. Iar surprinderea este nu numai in razboi un rau infricosator si sinistru, ci si in viata de fiecare zi. Stapana casei nu asteapta musafiri. Deodata soneria suna si apar niste cunoscuti in vizita. Gasesc toate deranjate si ce rusine pentru gospodina! Elevul n-are stiinta de concursul organizat. Ziua urmatoare merge la scoala nepregatit si la concurs este declarat, in mod neasteptat, respins. Nu auzi pe cineva care se apropie, dar, vazandu-l pe neasteptate, te tulburi si te cutremuri. Rau lucru este surprinderea. Ostasii il folosesc impotriva adversarilor lor, caci este cea mai puternica si infricosatoare dintre arme. Cand surprinzi pe cineva dormind sau cu atentia distrasa, acesta nu va izbuti sa ti se impotriveasca, nefiind pregatit. Aceasta metoda o foloseste adesea si diavolul. El urmareste sa ne surprinda pentru a nu putea fi in stare sa-i opunem rezistenta. Folosind surprinderea el poate izbuti multe. De aceea, adesea, foloseste acest mijloc pentru a reusi in scopul sau. Sa luam de pilda patima maniei. Incerci sa te izbavesti de ea. Te lupti cu staruinta. Si, in timp ce crezi ca ai izbutit ceva, deodata te ataca diavolul si isi trimite prin surprindere sagetile. Din aceasta pricina iti pierzi sangele rece, si te intarati, esti rapit”, si pierzi franele, aducandu-te din nou la manie. In timp ce tu te mahnesti si te intrebi cum s-a intamplat aceasta, cum un pretext neinsemnat te-a tras iarasi la patima ta. Nu te mira, frate! Diavolul te-a luat prin surprindere. Te-a gasit intr-un moment cand nu te supravegheai cu atentie. Si clipa aceea a exploatat-o cu viclesug, biruindu-te fara sa te astepti. Te-a gasit nepregatit si neaparat si te-a biruit. Iata cum descrie aceasta metoda Sfantul Ioan Scararul: “Dracii se departeaza de bunavoie, facandu-ne sa fim fara grija. Dar prin aceasta rapesc “pe neasteptate bietul nostru suflet” (Cuv. 26). In viata duhovniceasca surprinderea este o arma infricosatoare in mainile diavolului. Sa nu o subapreciem! Dar ce e de facut? Nimic altceva decat ceea ce face ostasul pentru a se pazi de surprindere, sa veghem. “Strajeri, vegheati!”, era porunca ostaseasca ce se auzea din timp in timp pe zidurile Bizantului. Ea reamintea santinelelor datoria de a veghea pe metereze, pentru a semnala orice miscare a dusmanului. Astfel, daca strajerii erau veghetori, orice atac prin surpindere era exclus. La fel suntem chemati sa facem si noi, pentru a evita luarea prin surprindere in razboiul cel duhovnicesc. Sa veghem. Iar aceasta inseamna sa nu lasam camp liber de actiune diavolului. Domnul a recomandat privegherea si rugaciunea ca mijloace de paza impotriva ispitelor. “Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita” (Mt. 26. 41). Prin priveghere ne asiguram supravegherea proprie. Priveghind, nu parasim postul nostru si nici o miscare neprevazuta a vrajmasului nu ne poate surprinde. Astfel, suntem paziti de o posibila cadere. Iata un exemplu. Prin suprindere, fara sa-ti dai seama, astazi te-ai maniat. Maine insa pazeste-te de ceea ce ti-a fost pricina a maniei. Te-a suparat functionarul, seful, tatal sau fiul tau? Te-a intaratat nepasarea unuia, trecerea cu vederea a altuia, o greseala a cuiva ? Nu uita ca aceleasi lucruri se intampla in fiecare zi. Si maine e posibil ca aceleasi persoane sa-ti dea pricini de manie. Pregateste-te, asadar, sa nu fii luat prin suprindere. Aplica-ti tie insuti canonul de aur al lui David: “Gata am fost si nu m-am tulburat” (Ps. 118, 60). Facand astfel, te vei departa de cadere si apoi, in liniste, vei indrepta, in masura in care iti sta in puteri, orice rau. La fel trebuie sa faci pentru orice greseala pricinuita de surprindere. Sfantul Apostol Pavel recomanda sa priveghem si sa ne rugam adesea, “ca sa nu ne ispiteasca satana din pricina neinfranarii noastre” (Cor. 7, 3). Neinfranarea este nepasare fata de cele duhovnicesti si lipsa de interes fata de ele. Este. adica, exact starea de care are nevoie diavolul pentru a lucra prin surprindere si a stapani ogorul nostru sufletesc.
===============================================================================
Exploateaza punctele noastre slabe
Exista o pasare zburatoare numita ciocanitoare. Aceasta obisnuieste sa-si depuna ouale in scorburile copacilor. Dar cum afla aceste scorburi? Loveste metodic cu ciocul sau scoarta copacului si insista pana ce aude acel sunet care ii indica golul din spatele coajei. Atunci pasarea loveste mereu pana ce face o gaura si patrunde inauntru. La fel face si diavolul. Cerceteaza calcaiul nostru si acolo loveste, precum odinioara Paris, cu sageata sa veninoasa, avand sorti de izbanda.
Slabiciunile! Acestea sunt cercetate atent de potrivnicul nostru. Puternice si de netrecut erau zidurile Constantinopolului si imposibila parea intrarea vrajmasilor in cetate. O mica poarta, doar cea din spate, ramasese nepazita. Aceasta poarta a fost punctui slab care a dus la caderea Constantinopolului. De nepatruns era considerata, in al doilea razboi mondial, renumita Linie Maginot. Dar spionajul german i-a depistat punctul slab si intr-acolo s-a indreptat toata puterea ofensivei germane. Punctul n-a rezistat, Linia “s-a rupt” si luptatorii s-au retras din fata dusmanului.
Diavolul la fel face. “Cel viclean te iscodeste din toate partile – spune Sfantul Grigorie Teologul – totdeauna spioneaza: unde sa arunce sagetile sale, ce sa manance, pe cine sa despoaie, fiind gata spre a rani” (P.G. 36, 297). Diavolul da tarcoale peste tot si cerceteaza cu atentie caracterul fiecaruia. Iscodeste si incearca sa afle locul potrivit unde sa loveasca. Iar locul acesta, odata descoperit, ii asigura victoria. Acolo loveste cu furie. Punctele noastre slabe sunt usor de atacat si de cucerit. Acolo apararea noastra fiind minima. Diavolul incearca, de pilda, sa ne determine sa furam. Dar acestei ispite ii rezistam. Nu ne supunem usor, caci n-am furat niciodata. A fura, deci, nu este punctul nostru slab. Aici diavolul nu reuseste. Nu deznadajduieste insa, ci se indreapta spre un alt punct. Ne imboldeste atunci spre minciuna si afla ca impotrivirea noastra nu este atat de otelita.  ==========================================================
 
Se ascunde
Asemeni inselatorilor si viclenilor, toti luptatorii incearca sa-si ascunda miscarile. Lucreaza in ascuns, din culise, fara a se arata, in asa fel incat sa-i poata amagi pe cei pe care vor sa-i vatame si care, nestiind de unde vin sagetile, nu se pot feri si apara. Caci, nevazand dusmanul, nu stiu cu cine sa se lupte.
La fel procedeaza si diavolul, care fuge de lupta pe fata. Tactica lui este ascunderea, disimularea, incercand astfel sa convinga, pe cat este posibil, ca el nu exista. Si, adesea, izbuteste. Astfel, vedem multime de oameni care nu admit existenta diavolului. “Ce-mi spui, zic ei, nu exista diavol. Este numai raul personificat.” Iata dovada vadita a metodei dibace si viclene a diavolului. Cel care incearca sa-si adoarma victimele cu minciuna pretinsei sale inexistente. Odata cazuti in aceasta cursa, oamenii sunt jertfe sigure ale diavolului. Din acest moment el nu se mai teme ca acestia ii vor scapa. De unde sa fuga? Din mrejele diavolului? Dar pentru acestia diavolul nu exista. Impotriva cui sa se lupte? Impotriva umbrelor?
Totusi, diavolul exista. Aflam aceasta, in mod categoric, in cuvintele Sfantei Scripturi. Care ar putea fi intelesul vorbelor dumnezeiescul Iacob, care ne recomanda: “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi” (Iac. 4, 7). Cui sa opunem rezistenta? Cu cine sa ne luptam? Cu inexistentul diavol? Daca diavoolul nu exista, atunci cu cine a vorbit Dumnezeu despre Iov? “Iata, au venit ingerii lui Dumnezeu sa stea inaintea Domnului si a venit impreuna cu dansii si diavolul? (Iov 1, 6). Cand Domnul vorbea cu diavolul pe muntele Carantaniei, nu vorbea cu cineva care exista ? Cu cine vorbea Domnul cand a intalnit pe cei doi demonizati ghergheseni? In Evanghelie scrie clar ca “demonii Il rugau” (Mt. 8, 31). Demonii, nu oamenii. De ce se spune, atunci cand Mantuitorul face cunoscuta parabola neghinelor, ca “vrajmasul care a semanat acestea [neghinele] este diavolul” ? Evanghelistul Ioan ne incredinteaza ca Domnul a venit “ca sa strice lucrurile diavolului” (In. 3, 8). Ale carui diavol? Ale celui ce nu exista? Si daca nu exista diavol, cum se explica atunci fenomenul indracirii oamenilor? Sa asculte pe Sfantul Gherasim al Chefaloniei cei ce se indoiesc de existenta diavolului! El exista si lucreaza. Si fuge de lucrarea facatoare de minuni a sfantului. Biserica noastra crede in existenta duhurilor necurate. De aceea exista in practica rugaciuni de exorcizare a diavolului. In timpul catehizarii dinaintea botezului, preotul cheama puterea lui Dumnezeu pentru departarea de la cel adus pentru sfantul botez a oricarui duh viclean. Ce inseamna oare exorcizarea? “Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui”. Da, diavolul exista ca o fiinta personala, insa reuseste sa se ascunda cu grija si sa nu se arate, pentru ca oamenii sa ramana linistiti si neprevazatori. Origen spune ca, in felul acesta, diavolul seamana cu actorii, care poarta masti si nu pot fi recunoscuti. “Astfel este balaurul. Niciodata nu se arata in chipul sau, ci, luand alt chip, spre inselarea oamenilor se sileste”. Aceasta o face satana pentru a nu i se vedea hidosenia si uraciunea. Imaginati-va cum ar fi ca diavolul sa apara oamenilor sub infatisarea sa inspaimantatoare si sa-i anunte ca e gata sa-i supuna ispitei. Care om intelept va intampina atacurile lui fara sa opuna rezistenta? Cine nu va fi cuprins de cutremur si nu se va ascunde din fata unui asemenea vrajmas respingator si necurat? Da. Cu siguranta, in asemenea imprejurari, diavolul nu va mai avea mari sanse de reusita. Toti se vor feri si apara, toti se vor ascunde urii lui si se vor tine la distanta de actiunea sa vatamatoare. In realitate insa lucnirile stau altfel. El isi ascunde prezenta, nu ne apare pe fata, nu ni se prezinta. Dimpotriva, cu mare mestesug, strecoara ideea inexistentei lui. Idee care “a prins”, caci iata, in Anglia, s-a eliminat din Catehism capitolul despre diavol, ca sa nu invete copiii ceva despre el. Marele Atanasie ne dezvaline tehnica diavolului, spunand: “Fiind cu totul uracios, diavolul. descoperitorul rautatii, numai aparent se arunca impotriva tuturor, ca sarpele, ca balaurul, ca leui ce-si cauta prada; de aceea el se ascunde si se acopera”. Clement Romanul observa ca diavolii “nemaiaratandu-se, si ravna impotriva lor slabeste si piere”. Astfel, camuflajul diavolului este incununat cu succes, iar oamenii cad victima in mainile lui. Dar nu! Pentru cei credinciosi aceasta stratagema este neputincioasa. Credinciosul stie ca diavolul este un duh aflat permanent in actiune in preajma sa. Orice incercare a diavolului de a se ascunde nu poate sa insele pe cel credincios, care nu numai ca nu are convingerea ca adversarul sau nu exista, dar acorda intreaga importanta existentei lui, pentru ca, vigilent, sa se poata pazi de vicleniile acestuia. —————————————————————————————-
De ce luptam?
Ceea ce am discutat mai inainte are o maxima importanta, caci explica de ce Dumnezeu ingaduie diavolului razboiul lui impotriva noastra, de ce ingaduie sa fim ispititi. Dumnezeu nu vrea, nici nu urmareste sa ne incerce. Deci “nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit”, arata induhovnicitul Iacob (1, 13). Caci “Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele si El insusi nu ispiteste pe nimeni” (Ibid.). Prin urmare, fiecare este ispitit, fie de catre diavol, fie prin propria sa vointa, totdeauna prin ingaduinta lui Dumnezeu. Dupa cum invata Sfantul Maxim Marturisitorul, in Capetele despre dragoste, cinci sunt pricinile pentru care Dumnezeu ingaduie ispitirea noastra de diavol.
Prima pricina este ca “cei care sunt incercati si se lupta sa ajunga sa discearna virtutea de rautate”. Adica razboiul ne harazeste experienta, ajungand sa deosebim binele de viclesug, virtutea de pacat, la fel cum un militar experimentat stie sa deosebeasca un teren minat de unul neminat, evitandu-l pe primul si mergand pe celalalt.
A doua pricina este ca, “dobandind virtutea prin lupta si durere, sa o avem sigura si nestramutata”. Ceea ce dobandim prin osteneala si jertfa pretuim mai mult si ne ingrijim sa nu pierdem. La fel si virtutea, dobandita in urma atator razboaie, nimeni nu vrea sa o piarda si tot omul se ingrijeste, in orice chip, sa o pastreze pentru totdeauna. A treia pricina este ca, “inaintand in virtute, sa nu ne inganfam, ci sa invatam smerenia”. Razboiul continuu ne tine intr-o stare de smerenie, nu ne ingaduie sa ne mandrim cu virtutea si cuceririle noastre in viata duhovniceasca. A patra pricina este ca, “dupa ce am fost ispititi de pacat, sa-l uram cu ura deplina.” De aceea, tot ce ne stanjeneste si ne tulbura, ne devine urat si respingator. Iar rolul ispitelor diavolului este sa ne conduca la acest rezultat. Sa uram pacatul si pricina lui, adica pe diavolul. In sfarsit, a cincea pricina este ca, “devenind nepatimati, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat” (P.G. 90, 1005). Prin urmare, este dovedit ca se poate trece de la amaraciune la dulceata si de la razboi la pace. E suficient sa aflam tehnica si viclesugurile vrajmasului, pentru ca, tinand cont de ele, sa organizam propria noastra aparare. O aparare ce nu se va bizui, desigur, numai pe propriile noastre puteri, ci, mai ales, pe ajutorul lui Dumnezeu, caci “nu intru multimea ostirii este biruinta razboiului, ci din cer este puterea” (I Mac. 3, 19.
Mai mare este Cel ce e in voi…”
Diavolul dispune de arme puternice si de curse viclene. El poate folosi totul impotriva noastra si ne ataca cu mare furie pentru a ne robi. Cu toate acestea insa nu este mai puternic ca Domnul, incepatorul credintei noastre. Si asemeni popoarelor mici si slabe, ce nu se tem cand se stiu ocrotite impotriva unei tari mari si puternice, tot astfel nici noi nu trebuie sa ne inspaimantam de viclesugurile diavolului, cat timp aproape de noi se afla Domnul Cel Preaputernic, Iisus Hristos, de care diavolul se teme si se cutremura, caci Domnul i se arata infricosator. De aceea S-a facut om si “pentru asta S-a aratat [...] ca sa strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Jertfa Lui s-a facut pentru a desfiinta pe “cel ce are stapania mortii”, adica pe diavol, si sa izbaveasca pe cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evr. 2, 14-15). Acesta a fost scopul lucrarii Domnului pe pamant. “A umblat, facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul” (Fapt. 10, 38), si prin jerifa Lui pe Cruce S-a facut “pricina de mantuire vesnica” (Evr. 5, 9)
Ori de cate ori diavolul a indraznit a se ridica impotriva Domnului, a fugit infrant. Atunci cand a ispitit pe Domnul pe muntele Carantaniei, lucrarea facatoare de minuni a Domnului l-a infricosat si l-a facut sa tremure si a trebuit, in cele din urma sa-si paraseasca jertfele si sa se duca in adanc. Niciodata n-a indraznit sa stea impotriva Domnului. Totdeauna a marturisit puterea Lui si I-a vorbit cu cuvinte rugatoare. Cand Domnul a coborat la iad El a desfiintat imparatia iadului si a eliberat pe cei tinuti cu legaturi stranse de diavol. De aceea si Antonie cel Mare ne indeamna sa nu ne temem de diavoli, caci toate armele lor sunt neputincioase inaintea harului lui Dumnezeu: “Se cuvine sa nu va temeti de acestia [de diavoli], caci totdeauna mestesugurile lor in nimic le preface harul lui Dumnezeu”. Nu ne mai temem de atacurile lui, desi aprinse sunt sagetile sale, viclene, intentiile lui, mult-mestesugita, mintea lui. Toate acestea nu sunt nimic inaintea puterii lui Iisus Hristos, Care, chiar numai rostindu-I numele cu credinta si evlavie, pune pe fuga toata ostirea diavolului. “Cu numele lui Iisus Hristos biciuieste dusmanul”, este deviza fiecarui ostas credincios al Domnului. Domnul este Atotputernic si-l tine supus pe balaurul cel viclean, asa incat noi sa ne putem bate joc de el si sa-l rusinam, dupa cum foarte frumos spune Marele Antonie: “Ca un balaur a fost prins cu undita de catre Mantuitorul, si ca unui dobitoc i s-a pus capastru si ca unui fugar i s-a legat belciugul de nari si buzele i-au fost patrunse cu acul. Apoi a fost legat de Domnul precum o pasare, ca sa-l putem batjocori” (Viata Sfantului Antonie cel Mare).
Insusi Domnul ne-a incredintat de aceasta, spunand ca “mai mare este Cel ce este in voi, decat cel ce este in lume” (In. 4, 4). Asadar, care ucenic credincios al Domnului se va infricosa de satana? Cine nu se va simti sigur sub acoperamantul Domnului sau? In care inima nu se va salaslui sentimentul sigurantei si ocrotirii, care-l va face pe orice om sa se simta sprijinit de bratul cel tare al Domnului? Da, suntem bolnavi si slabi cand ramanem singuri, departe de Mantuitorul nostru Hristos. Atunci ne asemanam oilor celor singuratice sau vaselor ce nu cunosc limanul. Dar cand ocrotirea ne e promisa si suntem impreuna cu Iisus, atunci lepadam frica si spaima si ne luptam cu curaj si eroism. Alaturi de Cel puternic ne facem si noi puternici, aproape de Cel neinvins ne facem si noi biruitori. Si astfel, noi, smeritii si neputinciosii, asemeni lui David, robi destoinici ai lui Hristos, avem curajul sa ne aruncam in lupta si sa ne impotrivim vrajmasului, ce pare mare precum Goliat, si sa-l biruim. Trebuie sa ne ingrijim insa mereu sa ne incredintam Domnului. Cand am devenit crestini am marturisit, prin gura nasului nostru, ca ne departam si ne lepadam de diavolul si imbratisam pe Hristos. “Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui, si de toti ingerii lui, de toata slujirea lui, de toata trufia lui?”, am fost intrebati. Si am raspuns: “Ma lepad”. Si apoi: “Te unesti cu Hristos?” Si am raspuns din nou: “Ma unesc”. De noi depinde sa pazim marturisirea noastra si sa ne tinem fagaduinta. Atunci “Cel ce este in noi” ne va intari. Atunci se vor potrivi cuvintele Sfintitului Gura de Aur: “Si asta voiesc deci sa se inteleaga de voi toti, ca celui crestin si credincios nimanui nu-i este cu putinta sa-i nedreptateasca sufletul, nici insusi diavolului” (Cateheza 10). Si nu este cu putinta sa fie altfel, caci “Cel ce s-a nascut din Dumnezeu se pazeste pe sine, si cel viclean nu se atinge de El” (I Ioan 5, 18 ————————————————————————————

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu