Crucifixul, crucea răsturnată şi unele semnale satanice

 

Biserica Creştină este la răscruce!

Motto: „Dintr-o spânzurătoare, creştinii au făcut un obiect de podoabă.”
Napoléon Adolphe Didron

Unul dintre cele mai des folosite simboluri creştine, crucifixul care îl reprezintă pe Iisus răstignit, nu are nimic de-a face cu simbolismul profund spiritual, înălţător şi atotcuprinzător al crucii. Pentru oricine este înzestrat cu un minim de sensibilitate, inteligenţă şi bun-simţ este destul de evident faptul că acest crucifix evocă suferinţa şi tortura la care a fost supus Iisus. Nu vrem să negăm realitatea istorică şi nici semnificaţia profundă a Patimilor lui Hristos, dar ne permitem să sugerăm că religia creştină ar fi fost mult mai bine reprezentată de un simbol care să evoce învierea lui Iisus, triumful Său asupra morţii, învăţăturile Sale spirituale, victoria Sa deplină în misiunea Sa pe Pământ sau modelul divin pe care El Îl reprezintă. Folosirea ostentativă, neinspirată, a crucifixului este cu atât mai revoltătoare prin asociere cu unele mesaje francmasonice care arată o dubioasă infiltrare a satanismului chiar la vârful Bisericii, iar aceste devieri au fost prezise de profeţi încă de la originea creştinismului.

Simbolul spiritual al crucii

Crucea reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri spirituale ale umanităţii fiind folosită din timpuri antice. Ea nu a început să existe în lume odată cu Biserica Creştină. Întâlnim simbolul crucii la civilizaţia primitivă ariană, la egipteni, precum şi la babilonieni. Crucea este formată din două linii intersectate perpendicular pe mijlocul uneia dintre ele. Semnificaţia spirituală a crucii poate fi explicată în mai multe moduri.

Crucea poate fi privită precum emblema iradierii din centru, de natură solară sau divină. Pentru arheologul şi scriitorul Paul Pierret (autor al Dicţionarului de arheologie egipteană) crucea este cea care protejează tainele sfinte. Crucea mai are şi valoare de simbol ascensional. În legendele orientale crucea este puntea sau scara pe care urcă la DUMNEZEU sufletele oamenilor. Bisericile catolice şi ortodoxe sunt proiectate în aşa fel ca să formeze o cruce pe pământ.

Crucea este – după Gérard de Champeaux, autor al cărţii Introducere în lumea simbolurilor – al treilea din cele patru simboluri fundamentale alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei. Intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul, pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea are o funcţie de sinteză şi măsură, în ea se întâlnesc cerul şi pământul. În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Dintre toate simbolurile, crucea este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este prin chiar natura sa, comunicarea între pământ şi cer. René Guénon, renumit filosof şi gânditor esoteric francez spune despre cruce, căreia i-a dedicat un întreg volum, că este simbolul totalizării spaţiale, apropierea şi unirea contrariilor.

Simbolul Crucii la creştini

Tradiţia creştină a îmbogăţit foarte mult simbolismul crucii, condensând în această imagine mântuirea şi patimile lui Iisus. Ea devine astfel mai mult decât o „figură” a lui Hristos, identificându-se cu persoana Lui. Putem observa puterea simbolistică a crucii creştine prin exemplul crucii pecete (săpată în piatră) datând din primele secole ale creştinismului. Ea este prezentată de către Napoléon Adolphe Didron, arheolog şi istoric francez de artă care a trăit în sec XIX, în lucrarea sa Istoria lui DUMNEZEU. Pecetea poartă gravată o cruce în T, litera chi (X) traversează verticala T-ului care se rotunjeşte în partea de sus ca litera rho (P). Aceste linii rezumă numele lui Hristos şi forma crucii Lui. Hristos, Fiul lui DUMNEZEU este începutul şi sfârşitul a toate, literele alfa şi omega însoţind crucea de-o parte şi de alta.

Crucea l-a zdrobit şi l-a îmblânzit pe Satana, simbolizat de şarpele care stă încolăcit pe piciorul crucii. Acest duşman al neamului omenesc caută să aducă sufletul la pierzanie, suflet reprezentat sub forma unui porumbel. Deşi ameninţat, porumbelul priveşte la crucea care îi dă putere şi care îl mântuie de otrava Satanei. Cuvântul SALVS, scris pe pământul unde este înfiptă crucea, este cântecul de izbândă al creştinului credincios prin care el preamăreşte crucea şi pe Christos. Artiştii medievali au împrumutat de la Părinţii Bisericii (persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei) tema crucii cosmice. Ea este pusă în valoare de Sfântul Augustin (filosof şi teolog faimos, care a susţinut dezvoltarea creştinismului occidental) în lucrarea sa De Genesi ad literam. Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, crucea este polul lumii, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa „părinte al misticii”, ea este pecetea cosmică.

În lumea simbolurilor creştine, crucea mai semnifică raiul celor aleşi. În Divina Comedia a lui Dante, ea este simbolul nemuririi, al slavei veşnice dobândite prin jertfă care culminează într-o fericire extatică: „căci sus străfulgera Christos şi pilde n-am să-I dovedesc prin ele. Dar cei ce-şi poartă crucea întru Christos mă vor ierta că-mi scap din mâini unealta, când fi-vor să-L zărească pe Christos.”

Simbolul Crucifixului utilizat de Biserica Creştină

N. A. Didron afirmă referindu-se la Crucifix – cel mai cunoscut şi mai utilizat simbol creştin, o cruce care conţine reprezentarea tridimensională a trupului crucificat al lui Iisus Hristos – că: „Dintr-o spânzurătoare, creştinii au făcut un obiect de podoabă”.

Este necesar de făcut o distincţie clară între crucea patimilor lui Christos, adică Crucifixul, care este de fapt un instrument de supliciu şi tortură şi crucea de slavă, care trebuie interpretată în sens eschatologic (doctrină mistică-religioasă despre destinele finale ale omenirii, despre Sfârşitul Lumii şi Judecata de Apoi). Găsim referiri la cea din urmă în Noul Testament care afirmă că această cruce de slavă va apărea înaintea celei de-a doua veniri a lui Christos.

Ne întrebăm oare cât de inspirată este alegerea simbolului care evocă suferinţele cumplite şi moartea lui Iisus pe cruce, pentru a fi adorat de milioane de creştini? Pe vremea lui Iisus Christos crucificarea era un lucru ruşinos şi chiar terifiant, un simbol al condamnării şi torturii publice. În primele două secole ale creştinismului, simbolul Crucifixului nici măcar nu era folosit în iconologia creştină deoarece el descrie o metodă crudă şi barbară de execuţie publică a celor mai mari răufăcători. Merită să ne punem întrebarea dacă primii discipoli ai lui Iisus, care chiar L-au cunoscut îşi doreau să privească imaginea Învăţătorului lor mort crucificat? Oare nu ar fi fost mai inspirată Biserica Creştină dacă ar fi ales un alt simbol principal creştin care să evoce spre exemplu renaşterea lui Iisus?

Crucea Petrină

În tradiţia Bisercii Catolice se recunoaşte unanim că la alegerea sa, Sfântul Petru a murit crucificat pe un crucifix inversat. Conform romano-catolicilor, Papa este succesorul Sfântului Petru ca şi episcop al Romei. Astfel, Papalitatea este reprezentată de simboluri care se folosesc de asemenea şi pentru a-l reprezenta în iconografia creştină pe Sfântul Petru, cum ar fi spre exemplu cheile raiului sau Crucea Petrină (inversată).

Spre deosebire de simbolismul crucii despre care am vorbit în introducerea articolului, Crucea Petrină nu are o valoare simbolică consacrată universal, ci ea este mai mult o adaptare pe care Biserica Catolică a făcut-o crucifixului inversat pe care a fost răstignit Sf. Petru. Acest lucru a putut fi observat la vizita Papei Ioan Paul II în Israel, în luna martie 2000. Poze ale Papei şezând în faţa unei Cruci Petrine (adică inversate) se pot găsi pe internet împreună cu diverse încercări de a dovedi asocierea Bisericii Catolice şi mai bine zis a Papalităţii cu satanismul.

Oare cât de justificată este Papalitatea la ora actuală să folosească drept unul din simbolurile sale principale Crucea Petrină inversată? Crucea inversată, ca orice simbol spiritual inversat, vehiculează influenţe satanice şi este folosită frecvent în satanism. Diferenţa dintre „crucea lui Petru” şi un crucifix inversat (considerat satanic de către catolici) este de multe ori obscură, conducând la confuzie în legătură cu utilizarea acestor simboluri.

Romano-catolicii asociază crucea inversată cu crucificarea apostolului Petru pentru a motiva succesiunea apostolică care este folosită pentru a sprijini infailibilitatea liniei Papale a Bisericii Romano-Catolice. Lucrarea lui Sheldon (teolog faimos din sec XX, autor a peste 20 de volume de studii religioase) Apostolii Principali (History of the Church, vol. 1, Hendrickson Publishers, reprint, 1999, pp. 68-78) prezintă ipoteze care refuză motivele invocate de Biserica Romano-Catolică cu privire la succesiunea Papală. În primul volum al acestei istorii a Bisericii, Sheldon scrie: „nu există niciun motiv pentru care protestanţii să nege faptul că Iisus a vorbit despre Petru ca fiind o „fundaţie”, dar în acelaşi timp este necesar de avut în vedere următoarele consideraţii: din copiile exacte ale Noului Testament reiese clar că, cuvintele din Evanghelia după Matei nu erau adresate lui Petru într-un sens exclusiv, ci doar că el era considerat de către Iisus una dintre pietrele importante ale „fundaţiei” creştinismului. A fi o fundaţie înseamnă ca în contactul cu orice agent uman să realizezi doar munca unui fondator, a unui iniţiator. „Biroul” unui fondator nu este un lucru care să fie transmis sau moştenit. Cineva ar putea de exemplu să construiască pe „fundaţia ” aşezată de Petru, sau chiar să imite munca lui Petru prin introducerea creştinismului în noi regiuni. Dar în niciun caz nu se pune problema succesiunii. De exemplu, ne putem gândi la fondatorii Republicii Americane ca fiind fiecare în parte moştenitorii locului lui Petru în fundaţia Bisericii.”

Crucifixul „îndoit sau rupt”

După ce în anul 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a apărut în timpul unui discurs în faţa a peste 80.000 de oameni având în spatele său o cruce inversată, la rândul său, actualul Papă Benedict al XVI-lea se afişează destul de des cu un crucifix îndoit.

Se spune că diavolul nu are puterea să creeze, ci doar să batjocorească şi să deformeze. Din punctul de vedere al simbolismului, o figură inversată semnifică întotdeauna o putere pervertită. Sataniştii şi magicienii negrii folosesc în rău semnificaţia spirituală a crucii, prin inversarea acesteia. Ei cad din spiritualitate şi nemurire, rămânând „închişi” în materie şi moarte.

Crucifixul „îndoit sau rupt” este un simbol sinistru folosit de către satanişti încă din secolul VI. Acesta constă dintr-un crucifix îndoit pe care se află corpul deformat, foarte slab, a lui Iisus atârnând patetic de cruce cu braţele şi picioarele dureros de subţiri şi emaciate de parcă ar fi fost victima foametei. Linia orizontală a acestui crucifix este îndoită în jos. Magicienii negrii şi vrăjitorii din Evul Mediu foloseau acest crucifix îndoit pentru a reprezenta termenul biblic „semnul fiarei”.

În anul 2004, Papa Ioan Paul al II-lea a transmis în timpul unei slujbe mesajul necesităţii unei „noi ordini internaţionale”. Acelaşi Papă a reinstaurat Biroul Inchiziţiei care acum poartă numele Biroului pentru Apărarea Credinţei avându-l drept coordonator pe Cardinalul Ratzinger, actualul Papă Benedict al XVI-lea.
Papa Benedict a afirmat în anul 2009 „nevoia puternică de înfiinţare a unui singur guvern mondial, cu o singură economie mondială”.

În cartea sa „Cheile Sângelui” (Keys of This Blood), preotul şi teologul romano-catolic Malachi Martin a afirmat că Papa Paul Ioan al II-lea este devotat planului instaurării unei Noi Ordini Mondiale de către cumplita sectă satanică a „iluminaţilor” francmasoni.
Tot Malachi Martin, care a fost o perioadă apropiat al Vaticanului, afirmă că Papalitatea ascunde omenirii un secret terifiant şi cutremurător. Al treilea secret de la Fatima este o profeţie făcută de Fecioara Maria în 1917 asupra unei cumplite pedepse apocaliptice pe care omenirea o va suporta dacă nu se întoarce către DUMNEZEU cu tot sufletul. Părintele Malachi afirmă „când mă aflam în preajma Papei Ioan al XXIII- lea, această coală de hârtie era păstrată într-o cutie aşezată pe şemineul apartamentului privat în care locuia Papa la Roma.” Tot el afirmă că Papa Paul Ioan al II-lea nu a fost de acord cu divulgarea profeţiei Fecioarei Maria deoarece „mesajul secretului este foarte apocaliptic.”

Profeţiile Sfântului Malachia şi ale Fecioarei Maria

Odată cu semnalele nu tocmai creştine transmise de ultimii doi Papi, din ce în ce mai multă lume se întreabă dacă trăim cumva vremurile din urmă ale apocalipsei. În Evul Mediu a existat un Sfânt catolic pe numele Malachia care a avut viziuni extatice cu toţi papii (în număr de 111, conform spuselor Sfântului) care vor fi la conducerea Bisericii Catolice. El a făcut profeţii despre fiecare dintre aceştia, care s-au dovedit a fi uluitor de exacte până în prezent. Sfântul Malachia a afirmat despre utimul Papă, care se pare că după profeţiile sale (şi nu numai), este Benedict al XVI- lea, următoarele: „În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă Sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.”În conformitate cu profeţia Fecioarei Maria de la Garabandal, odată cu Papa Benedict al XVI-lea încep vremurile din urmă. În anul 1962, Fecioara Maria i-a spus stigmatizatei Teresa Musco că „oamenii şi clerul au mărit cloaca necurăţiei... Biserica se află la o răscruce: ori va merge spre pieirea sa, ori îşi va regăsi calea, pe care nu ar fi trebuit să o părăsească niciodată.”

Bibliografie:
Dictionnaire des symboles: Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Ed. Robert Laffont, Collection Bouquins, 1982
Iconographie Chrétienne: Histoire De Dieu (1843), Adolphe Napoléon Didron, Ed. Kessinger Publishing, 2010
Dictionnaire d'archéologie Egyptienne, Paul Pierret, Ed. Imprimerie Nationale, 1875
Introduction au monde des symboles, Gérard de Champeaux, Ed. Zodiaque, 1989
History of the Christian Church, Henry C. Sheldon, Ed. Hendrickson Publishers, 1999
Keys of This Blood - Pope John Paul II Versus Russia and the West for Control of the New World Order, Malachi Martin, Ed. Simon & Schuster, 1991