MEDITAŢIA ORIENTALĂ INVADEAZĂ CREŞTINISMUL

MEDITAŢIA ORIENTALĂ INVADEAZĂ CREŞTINISMUL Ca răspuns la posibilitatea “dialogului” între Creştinismul Ortodox şi diferitele religii necreştine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei creştini ortodocşi, care, pe baza învăţăturii ortodoxe de credinţă şi a propriei lor experienţe, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au nicidecum “acelaşi Dumnezeu”, ca şi aşa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; şi că experienţele pe care le procură aceşti “dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natură satanică. Această învăţătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17). Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecaţi de glasul propriei lor conştiinţe, pe care Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află. Dar pentru creştinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de sus şi care este vrednic de numele de creştin, nu este posibil vreun “dialog” în afara credinţei sale sfinte. Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: „Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu”. De aceea: ,,Ieşiţi din mijlocul lor si vă osebiţi” , zice Domnul (II Cor. 6,14-17). Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina Creştinismului ortodox la popoarele păgâne, aşa cum a făcut odinioară şi Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a sutaşului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să părăsească şi ei întunericul necredinţei şi să se unească cu turma Bisericii lui Hristos, la care şi ei sunt chemaţi. Toate acestea le sunt clare şi evidente creştinilor ortodocşi, care sunt conştienţi de adevărul descoperirii dumnezeieşti şi fii credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Dar mulţi dintre cei care se consideră creştini, nu-şi dau seama de diferenţa radicală şi ireductibilă dintre Creştinism şi toate celelalte religii păgâne. Şi chiar cei care îşi dau seama de această diferenţă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între diferitele “experienţe spirituale”, discernământ despre care se vorbeşte în scrierile ortodoxe patristice şi în Vieţile Sfinţilor – numit acolo “dreaptă socoteală” -, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă l-a avut şi îl are de aproape 2000 de ani. În absenţa acestei conştiinţe şi a acestui discernământ, prezenţa din ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale şi, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie şi în minţile multora ce îşi zic creştini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism şi devenit apoi călugăr catolic – în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovaţiile radicale ale Conciliului Vatican II -, el şi-a sfârşit zilele, proclamând egalitatea dintre experienţele creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne. Ceva “a pătruns în atmosferă” cam în ultimii douăzeci de ani, care a erodat şi ultimile rămăşiţe ale unei mentalităţi creştine sănătoase, rămase în Bisericile Protestantă şi Catolică. Acest ceva atacă acum şi adevărata Biserică, adică Sfânta Ortodoxie. “Dialogul cu religiile necreştine” este mai curând rezultatul decât cauza apariţiei acestui nou “duh”. În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste mişcări religioase orientale care au avut o influenţă covârşitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între creştinism şi religiile orientale care s-a manifestat mai ales în zona “experienţelor spirituale”. În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma că tradiţiile filocalice ale Ortodoxiei îşi au, de fapt, originea în Extremul Orient şi că de acolo ne vine şi rugăciunea lui Iisus şi contemplaţia mistică ortodoxă! După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmaţii, vom putea să arătăm clar ce diferenţă, ca de la cer ‘la pământ, există între “experienţele spirituale” creştine şi cele necreştine, cât şi extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasă, care stă la baza acestui sincretism mincinos. 1. “Yoga creştină” Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând naştere, mai ales în America, nenumăratelor secte şi mai ales nenumăratelor forme de fizioterapii, care nu-şi afirmă nici un conţinut religios. Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin şi-a notat experienţele încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creştină. Descrierile ce urmează sunt luate din cartea lui.[1] Yoga hindusă este o practică ce presupune o viaţă disciplinată până la asceză, care include controlul respiraţiei şi anumite poziţii fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizează efortul de meditaţie. Cu ajutorul “mantrelor” şi diferitelor rostiri de formule sacre se obţine o concentrare psihică mai bună. Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la care trebuie să se ajungă. Autorul are dreptate, atunci când scrie: “Scopurile pe care le urmăreşte yoga hindusă sunt strict spirituale. A uita acest fapt şi a reţine doar aspectul fizic al acestei discipline străvechi, prin care să se urmărească doar frumuseţea şi sănătatea fizică, echivalează cu o trădare”. Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar experienţe, de care nici măcar nu este conştient, după cum se va vedea în continuare. Acelaşi autor spune mai departe: “Arta unui yoghin este aceea de a obţine tăcerea totală, de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a elimina şi uita toate ideile pe care le-a nutrit vreodată, cu excepţia uneia: că sinele adevărat al omului este de natură divină, că el (omul) însuşi este Dumnezeu şi că restul este tăcere”. Bineînţeles că aceasta nu este o idee creştină, ci una păgână. Căci scopul “Yogăi creştine” este de a folosi tehnica yoga sub numele de “meditaţie creştină”, pentru a obţine efecte de relaxare, mulţumire şi pasivitate mentală, care să favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor şi experienţelor cu finalitate demonică. “De îndată ce veţi executa respectiva “mudra” sau “asana” (poziţii yoga) corpul dumneavoastră se va relaxa şi vă va cuprinde o senzaţie generală de bine”. Exerciţiile produc “un efect de un calm excepţional”. “Relaxarea generală se instalează încă de la început, cu o senzaţie foarte durabilă de bine şi chiar euforică. Dacă nervii ne sunt tensionaţi şi surmenaţi, ei, prin aceste exerciţii, se calmează şi oboseala dispare în scurt timp”. “Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a-şi amuţi sinea gânditoare şi de a închide ochii în faţa tuturor ispitelor”. Starea euforică pe care o produce yoga “se poate numi foarte bine: o stare de sănătate, care ne îngăduie să facem mai mult şi mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei creştine. Cuvântul cel mai apt să descrie această stare, este acela de mulţumire; o mulţumire atât trupească, cât şi sufletească, care ne predispune…la o viaţă spirituală”. Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o încearcă: “Hatha Yoga influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de exerciţii, persoana adultă admite că nu se mai recunoaşte pe sine, şi oricine va putea constata schimbări în modul său de a fi şi de a reacţiona. El este mai blând şi mai înţelegător. Primeşte cu calm orice întâmplare. Este mulţumit… Întreaga sa personalitate este schimbată şi el însuşi şi-o simte din ce în ce mai deschisă; de aici decurge o condiţie aproape permanentă de euforie şi de “mulţumire”". Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii scopului, la care se ajunge nu după mult timp. “Devenind în doar câteva săptămâni foarte contemplativ, am observat că rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi”. Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă “uşurinţa cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare”. El devenea “mai receptiv la impulsurile şi sugestiile ce-i veneau din cer”. “Prin practica Yoga persoana devine mai receptivă şi mai suplă în gândire, şi astfel mai deschisă faţă de schimburile personale dintre suflet şi Dumnezeu, care sunt semnele unei vieţi cu adevărat mistice”. Chiar şi pentru un “yoghin începător” rugăciunea este “dulce” şi “îmbrăţişează omul în întregime”. Persoana este relaxată şi “gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt, şi să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, binevoieşte să ne lase să simţim”. “Ne vom pregăti fiinţa, astfel încât ea să fie în permanenţă pregătită pentru această cuprindere, această apucare, care este, fără îndoială, cea mai înaltă formă a contemplaţiei creştine”. “În fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creşte în permanentă, la fel şi setea mea de dreptate şi dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului”. Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti (vezi mai jos capitolul despre “Înşelăciunea diavolească”) şi va identifica în descrierea acestei mostre de “Yoga creştină” tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a experienţelor “creştine” sectare. În amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi “deschidere” şi cu aceeaşi dorinţă de a fi “cuprins” sau “apucat” de un “duh”; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de “consolări spirituale”, aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept “stare de graţie”; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată “contemplativ” şi “mistic”; aceleaşi “revelaţii mistice” şi stări pseudo-spirituale. Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Însă autorul acestei aşa-zise “Yoga creştină”, fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte “meditaţii” speciale, atât de grăitoare pentru duhul “misticii” romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştin al tuturor fanteziilor. Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe “să vadă” Pruncul în braţele Mamei Sale: “Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, – din nou Lumină – se perindă unele după altele şi trec pe lângă mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naşte în minte o idee… o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos”. Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet “yoghin creştin” este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii de “experienţe spirituale”. El nici măcar n-a văzut un “înger de lumină”, ci a căzut pradă propriilor sale “închipuiri religioase”, produse de o minte bolnavă şi de o inimă total nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti. Astfel de “meditaţii” se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice. Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, dându-se chiar şi câteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decât prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămâne cu desăvârşire ascunsă de ochii “înţelepţilor” contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul. O indicaţie suficientă pentru incompetenţa autorului de a recepta corect mesajul Filocaliei, este că el numeşte “rugăciune a inimii”, gestul facil de a recita silabe în ritmul bătăilor inimii. Or, în tradiţia patristică ortodoxă rugăciunea inimii este una din cele mai înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar de monahi, după mulţi ani de nevoinţe ascetice şi sub îndrumarea unui duhovnic încercat. Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga aşa-zise creştin, când vom vedea că are trăsături comune cu alte forme de meditaţie orientală, care li se oferă credincioşilor creştini din zilele noastre. 2.”Zen-ul creştin” Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen (Harper & Row, New York, 1971) descrie mai pe înţelesul tuturor o altă practică religioasă orientală. Acest autor porneşte, ca şi autorul cărţii “Yoga creştină” din acelaşi punct: un sentiment de adâncă nemulţumire Faţă de creştinismul occidental, în general, şi dorinţa de a-l îmbogăţi cu dimensiunea unei contemplaţii pierdute. “Foarte mulţi, pierzând legătura cu vechile forme de rugăciune, şi care, în acelaşi timp, nu mai sunt mulţumiţi de pietatea trecutului, caută ceva care să satisfacă aspiraţiile sufletului modern”. “Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi căi, descoperindu-mi că există în creştinism posibilităţi la care nici nu visasem”. O persoană poate “să practice Zen-ul ca pe o modalitate de a-şi lărgi şi adânci propria credinţă creştină”. Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană – din care de fapt şi derivă -, deşi este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseşte varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei, de repetarea unei formule “sacre” după dorinţă, precum şi alte mici detalii caracteristice zen-ului. Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă. Poziţia şezând “împiedică raţiunea discursivă şi gândirea” şi facilitează “coborârea în centrul propriei fiinţe, printr-o contemplare tăcută şi lipsită de imagini”. Senzaţia astfel obţinută este asemănătoare aceleia de pe urma consumului de droguri, căci “persoanele care au folosit sau folosesc droguri înţeleg întrucâtva natura experienţelor Zen, fiind sensibilizaţi asupra faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat”. Toate acestea nu împiedică deschiderea “către o nouă abordare a lui Hristos, mai puţin dualistă şi mai apropiată de concepţia religioasă orientală”. Chiar şi cel mai începător în meditaţia Zen are posibilitatea să atingă “o senzaţie de comuniune şi să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale”, împreună cu savoarea unei “tăceri mistice”; prin Zen, starea de contemplaţie, care până acum le era rezervată doar câtorva “mistici” iniţiaţi, este “lărgită”, astfel, încât “cu toţii au viziuni şi ajung la “samadhi” (iluminare). Autorul cărţii “Christian Zen” vorbeşte de o înnoire a creştinismului afirmând că experienţele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el creştin sau necreştin. “Cred că există un sentiment esenţial al iluminării, care nu este nici creştin nici budist, ci pur şi simplu omenesc”. Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele meditaţiei Zen, care a avut loc lângă Kyoto, “lucrul surprizător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe comune, care să-i unească pe cei prezenţi. Pe nimeni nu părea să intereseze câtuşi de puţin ce credea sau ce nu credea celălalt şi nimeni, din câte pot să-mi amintesc, nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui Dumnezeu”. Acest tip de meditaţie agnostică prezintă mari avantaje din perspectiva scopurilor “misionare”, pentru că “poate fi acceptabilă şi pentru cei care nu (mai) au credinţă, dar au o conştiinţă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit. Astfel de oameni nu au niciodată nimic împotrivă să stea jos şi să respire adânc. Pentru ei această “meditaţie” reprezintă o căutare, şi mi-am dat scama că …cei ce caută astfel, găsesc până la urmă pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l-au respins, ci fiinţa infinită în care trăim, ne mişcăm şi suntem”. Experienţa de “iluminare” descrisă mai sus este deci esenţial aceeaşi cu experienţele “cosmice” întâlnite în şamanism şi în multe alte religii păgâne. “Eu însumi sunt convins că se află zăgăzuite în noi torente nesfârşite de bucurie, care pot fi eliberate prin meditaţie, care uneori izbucnesc cu o forţă ce ne umple fiinţa de o bucurie atât de extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama de unde ne vine”. Autorul chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt foarte asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a hotărât să primească “Botezul Duhului” la una din “întâlnirile harismatice”. După care a concluzionat: “Revenind la adunarea penticostală, mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile fraţilor, ajutoarele lor către ceilalţi, toate acestea constituie forţe capabile să elibereze potenţialul uman de iluminare psihică, mai ales în cazul persoanei care practică cu perseverenţă meditaţia zazen”. Natura experienţei penticostale sau “harismatice” va fi examinată în capitolul şapte al acestei cărţi. * * * Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între “Zenul creştin” şi “Yoga creştină” este că, primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot constitui “baza unei reînnoiri mistice creştine”, sunt cu totul străine de adevărata şi marea tradiţie patristică ortodoxă, care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă intensă ascetică. Vedem însă cum acest autor ignorant al tradiţiei filocalice nu ezită să târască Filocalia şi “marile şcoli ale Ortodoxiei” în paginile cărţii sale, zicând că şi ele ajută la obţinerea unei stări de “linişte şi pace contemplativă” şi că sunt tot atâtea exemple de “practici Zen din interiorul tradiţiei creştine”. El recomandă chiar şi rostirea rugăciunii lui Iisus în timpul meditaţiei Zen, pentru cei care doresc. Dar această ignoranţă devine cu deosebire periculoasă atunci când ea se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe alţii şi care, la cursurile sale, recomandă studenţilor săi să experimenteze “misticismul şezând în poziţie zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seară”. Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul mincinos se află şi în persoana câte unui ins bine intenţionat dar ignorant, care, cu convingerea că luptă pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul psihic şi spiritual. 3. Meditaţia transcendentală Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de “Meditaţie Transcendentală” (sau pe scurt MT), a atins în puţini ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, şi este propovăduită prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât orice persoană care vrea să studieze serios curentele religioase contemporane, este tentată să o lase la o parte, considerând-o un produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentaţie care ar constitui o greşeală, pentru că în aspectele sale de bază MT nu diferă semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă, se dovedeşte chiar a fi mai autentic “orientală”, decât oricare din formele sincretice şi artificiale ale “yogăi creştine” sau “zenului creştin”. Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această mişcare[2], “meditaţia transcendentală” (MT) a fost adusă în America (unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de “neortodox”, pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când binecunoscutul grup de muzică “Beatles” s-a convertit la MT, renunţând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme mişcarea (continuând însă să mediteze) şi Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul său american din anul următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de cântăreţi convertiţi (pe nume “Beach Boys”) s-a dovedit a fi un dezastru financiar. Totuşi mişcarea a continuat să crească: până în 1971 existau cam 100.000 de “meditatori” şi 2000 de instructori calificaţi, ceea ce o făcea de departe cea mai importantă mişcare de “spiritualitate orientală” din America. În 1975 mişcarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600.000 de simpatizanţi. În toţi aceşti ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei greceşti din America, fiind considerată o formă neutră de “terapie mentală”, compatibilă cu orice practică sau credinţă religioasă. Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru modul de viaţă american, ele fiind chiar numite cu simpatie “cursuri despre cum să fii fericit fără să încerci cu adevărat”. Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt la fel de uşoare “precum spălatul pe dinţi”. Maharishi a fost chiar aspru criticat de alţi yoghini hinduşi pe motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru studenţi, şi progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu şi preşcolari). În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de “Yoga creştină” sau de “Zen-ul creştin”; sau diferă doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor şi a întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite. Ca şi ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de înţelegere sau coduri morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale”. Ea este pur şi simplu o tehnică, care “se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi plăcerea… În timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment”. “Meditaţia transcendentală este în primul rând o practică şi numai după aceea o teorie. Şi este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală”. Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele MT din lume: După două cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la “iniţiere”, ducând cu sine o colecţie aparent bizară de obiecte, dar invariabil aceeaşi: trei varietăţi de fructe dulci, cel puţin şase flori proaspete, şi o batistă curată. Aceste articole sunt puse într-un coş şi introduse în “camera de iniţiere” care este foarte mică şi în care se află o masă cu portretul guru-lui lui Maharishi deasupra; pe această masă, pe care arde tămâie şi pe care se află o lumânare aprinsă în permanenţă, se plasează şi coşul cu ofrande. Discipolul se află singur în acea încăpere împreună cu învăţătorul său, care trebuie să fi fost şi el obligatoriu iniţiat şi instruit de Maharishi personal. Ceremonia din faţa portretului durează o jumătate de oră şi constă dintr-o intonare uşoară a unei melodii în cuvinte sanscrite (al căror înţeles rămâne necunoscut iniţiatului) şi, de asemenea, din intonarea numelor “maeştrilor” yoga din trecut. La sfârşitul ceremoniei, iniţiatului i se desemnează o “mantra”, adică un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fără întrerupere în timpul meditaţiei şi pe care nu are voie nimeni să-l cunoască în afară de maestrul celui în cauză. Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită celor ce se iniţiază; ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care sunt ei înşişi iniţiatori. Ea există însă într-un manual nepublicat, intitulat “The Holy Tradition” (Sfânta Tradiţie) iar textul său a fost tipărit mai nou ca pamflet separat de “Spiritual Counterfeits Proiect” (Dosarul Falsuri Spirituale) din Berkeley. Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiţionalul ritual hindus de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) şi întregul şir de “maeştri”, prin care el însuşi şi-a primit iniţierea. Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci şi două de “ofrande” aduse în faţa guru-lui lui Maharishi (adică a portretului său), după fiecare ofrandă adusă rostindu-se cuvintele “Mă plec în faţa lui Shri Guru Dev”. La încheierea ceremoniei, iniţiatorul se pleacă până la pământ în faţa portretului lui Shri Guru Dev şi îl invită şi pe cel ce se iniţiază (novice) să facă la fel; numai după acest moment se câştigă statutul de iniţiat. (Plecăciunea nu este obligatorie pentru iniţiat, dar ofrandele sunt). Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimţite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care strămoşii săi creştini nu ar fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numeşte închinare la idoli. În plan spiritual, explicaţia succesului spectaculos al meditaţiei transcendentale constă în “simpla” comitere a acestui păcat capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine. Odată iniţial, practicantul meditaţiei transcendentale meditează câte douăzeci de minute de două ori pe zi (exact timpul recomandat şi de “Yoga creştină”), lăsându-şi mintea să se desfăşoare liber şi repetând “mantra” cât mai des consideră el necesar; experienţele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului. Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă stare de conştiinţă, care nu este nici de somn şi nici de veghe. Ea este starea de “meditaţie transcendentală”. Căci “meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă, care nu se poate compara cu nici o experienţă trecută a persoanei respective sau care se poate compara doar cu starea de meditaţie Zen la care se ajunge însă după ani îndelungaţi de practică intensă”. “Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de ani de zile pentru a se ajunge la o performanţă, practicând meditaţia transcendentală, se ajunge practic la aceleaşi rezultate într-un interval de minute”. Din unele mărturii personale aflăm că este vorba de o “stare de împlinire”, asemănătoare senzaţiei din urma consumului de droguri. Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni hinduşi mai tradiţionali: “Când individul a atins performanţa de a-şi conştientiza permanent această stare, se cheamă că a atins nivelul conştiinţei cosmice, ţelul oricărui adevărat meditator”. În stările avansate de MT se trece la executarea de poziţii yoga, dar acestea nu sporesc neapărat calitatea tehnicii de bază; şi nici nu sunt cerute exerciţiile de disciplină fizică obişnuite. Odată “starea de existenţă transcendentală” atinsă, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditaţie zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viaţă dusă în recluziune, ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o viaţă activă în societate. “Meritul” lui Maharishi constă, aşadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor practici care până atunci fuseseră rezervate doar câtorva aleşi. Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogaţii reuşeau să se lase de droguri, familiile se refăceau, toată lumea devenea mai fericită şi mai sănătoasă; feţele instructorilor MT erau în permanenţă zâmbitoare şi plesnind de bucurie. Căci MT nu înlocuieşte alte religii, ci “le întăreşte” pe cele care există deja, indiferent de credinţa lor. “Creştinii” protestanţi sau catolici găsesc şi ei că această practică le adânceşte propria religie şi le-o îmbogăţeşte cu noi înţelesuri. Succesul facil şi spectaculos al MT, deşi simptomatic pentru pierderea progresivă a valorilor şi a mentalităţii autentic creştine în omenirea contemporană, a fost in acelaşi timp cauza declinului meditaţiei transcendentale însăşi. Poate mai mult decât oricare alta din mişcările de “spiritualitate orientală”, MT a avut caracterul unei “mode”, iar ambiţia proclamată de Maharishi de a “iniţia” întreaga omenire este în mod evident condamnată la eşec. După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil şi atât de dramatic încât în 1977 organizaţia a anunţat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru “avansaţi” cu scopul vădit de a recâştiga popularitatea pierdută. Ele ambiţionau să-i înveţe pe iniţiaţi cum să dobândească “siddhis” sau “puteri supranaturale”, adică cum să treacă prin zid, cum să devină invizibili, cum să leviteze şi să zboare în aer, şi aşa mai departe. Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că broşura sa publicitară afişa pe copertă un “meditator” în plină “levitaţie” (vezi revista Time, 8 aug.1977). Dacă aceste cursuri (care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse – care ţin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) – nu ştim. Dar în orice caz, MT este dovedită a fi o fază a interesului pentru ocultism, manifestată de societatea umană în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi ele grăitoare. S-au dat publicităţii multe cazuri de instructori şi discipoli MT, care au fost loviţi de maladiile obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de natură demonică. În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă[3] : textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy [4]. Această decizie va limita fără îndoială şi mai mult influenţa “MT” în care mulţi vor continua poate să vadă o formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din păcate, există şi constituie şi ea un trist semn al vremilor. Despre credinta în reîncarnare “Cea mai mare contributie a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi întelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogătire pentru viata omenească” [36;139]( Papa Ioan Paul al II-lea ).Părintele Cleopa Ilie mărturisea că “cea mai mare nebunie, păgânătate si rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace…” [40;325]. Această afirmatie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveste teoria reîncarnării.Stim că unul dintre elementele cele mai importante ale credintei crestine este lămurirea învătăturii despre viata de după moarte, despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Strâns legată de această învătătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase conceptii păgâne care încearcă si reuseste să se strecoare astăzi în mintile credinciosilor.Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credinciosi atât de usor cum este primită credinta în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este usor de înteles. Că Maica Domnului a rămas fecioară si după nastere cred toti crestinii ortodocsi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că asa învată Biserica. Putini dintre ei se întreabă ce implicatii directe are asupra vietii lor acceptarea acestui adevăr.Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranta cu care oamenii îsi recunosc conceptiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: desi o persoană care crede în reîncarnare se consideră crestină (si procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învătătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos si stă sub condamnarea anatemei.Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeste cu vehementă teoria reîncarnării si pe cei care o acceptă. Nici în cazul acestei controverse argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în măsură să îi convingă pe cei înselati să se lepede de rătăcire. Dar aceste argumente sunt suficiente pentru crestinul care crede în adevărul propovăduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înselarea specifică vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, desi vor să ducă o viată curată si să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credinciosi s-au lăsat înselati de această credintă orientală. Dar credinciosii care cred în reîncarnare sunt rupti de Hristos. Sunt, fără să îsi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, desi putini dintre ei au acceptat rătăcirea constientizând gravitatea unei asemenea optiuni. Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un crestin crede în reîncarnare sunt următoarele: 1. faptul că se îndoieste că Biserica detine adevărul de credintă si că învătătura Bisericii este în întregime fără greseală; 2. faptul că nu este constient de păcatul ereziei căreia i se face părtas; 3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare; 4. faptul că nu găseste o explicatie mai potrivită pentru suferintele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că acestia suportă consecintele propriilor greseli din vietile anterioare; 5. faptul că o credintă conform căreia oamenii au sansa de a-si îndrepta greselile într-o viată viitoare i se pare mai potrivită cu învătătura Dumnezeului care îi iubeste pe oameni decât credinta într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeste pe oameni la chinuri vesnice. Este evident că multi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt constienti că au o credintă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au fată de unele puncte din învătătura Bisericii are consecinte grave. Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste în frumusetile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalti îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îsi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad? La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însusi, în ceea ce priveste problema sufletului după moarte lucrurile îl depăsesc. Omul nu este Dumnezeu ca să stie cum este mai bine, si de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile asa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toti oamenii, atunci ar fi făcut-o si iadul s-ar fi golit pe loc. Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toti în rai, dar omul a ales păcatul. Si dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în vesnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în asa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul si de a suporta consecintele sale, înseamnă că asa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a întelege de ce este asa). Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinta de a nu Îl asculta, că avem putinta de a ne îndepărta de El. Este greu de înteles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai putin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseste mijloace pentru a-i mântui pe toti oamenii. Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, si nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată. Dacă sufletul nu vrea să se deschidă fată de Dumnezeu, el trebuie să îsi asume consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forta. Dar în acelasi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Si în functie de acest răspuns îi asteaptă fericirea sau osânda vesnică. Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viată curată cât si a celor care au murit nepocăiti (conceptie denumită apocatastază), se află în contradictie cu învătătura Sfintei Scripturi. Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totusi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtutii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că “până în secolul al XIX-lea aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern în iad… (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime si Întrupare. Începând cu 1800, situatia s-a schimbat în întregime, si nici o învătătură traditională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Sustinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai putini ca niciodată înainte… Printre cei mai putin conservatori, salvarea universală, fie ca sperantă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât multi teologi o presupun fără să mai caute dovezi” [10;44]. Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: “Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult.” [49;41]; (chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învătăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările “crestine”). Observând în lumea occidentală o largă răspândire a conceptiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseste atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinta vesnică. Biserica Ortodoxă nu a preferat si nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învătătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: “Dacă cineva învată sau cugetă că pedeapsa demonilor si a oamenilor păcătosi nu va fi vesnică, ci va avea un sfârsit, si că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema” [61;162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: “Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor si în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema” [61;162]. Conceptia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenta sufletelor. Biserica învată că sufletele omenesti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi “scântei divine”, părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Asa cred numai cei care confundă creatia cu Creatorul si sustin vechile idei panteiste. Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeasi clipă în care apare si embrionul uman în care se va sălăslui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părintesti, nefiind posibilă existenta unui suflet care are libertatea de a se întrupa (si nici măcar de a exista) independent de părinti. Atât în teoria reîncarnării cât si în cea a preexistentei sufletului se poate observa foarte usor o implicatie directă: dacă sufletul există independent de părinti, si de-a lungul mai multor vieti fiecare suflet a avut mai multe perechi de “părinti”, unicitatea relatiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinti si copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite traditii foarte puternice mentineau strânsă legătura dintre părinti si copii, chiar dacă acestia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară fată de orice formă de traditionalism, credinta în reîncarnare generează puternice conflicte între generatii, tinerii căutând cu orice pret să îsi manifeste independenta fată de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinti în adevăratul sens al cuvântului. Bineînteles că nu implicatiile sociale ale acestei credinte orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovnicesti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaste învătătura Bisericii despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Pentru că totusi foarte multi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, si implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim putin asupra textelor de Dumnezeu inspirate. “Vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vietii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). “Iar dacă se propovăduieste că Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a mortilor? Dacă nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică si credinta voastră. (…) Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Căci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia.” (I Cor. 15, 12-22). “Dar va zice cineva: Cum înviază mortii? Si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu ce semeni nu dă viată, dacă nu va fi murit. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (…). Asa este si învierea mortilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36-42). “Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). “Eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de oricine vrea să înteleagă învătătura biblică despre acest subiect: “Fost a mâna Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp de oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: “Fiul omului, vor învia oasele acestea?” Iar eu am zis: “Dumnezeule, numai Tu stii aceasta”. Domnul însă mi-a zis: “Prooroceste asupra oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si veti învia. Voi pune vine pe voi si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul”. Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Si când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet si o miscare si oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Si am privit si eu si iată erau pe ele vine si crescuse carne si pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: “Fiul omului, prooroceste duhului, prooroceste si spune duhului: Asa grăieste Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi si suflă peste mortii acestia si vor învia!” Deci am proorocit precum mi se poruncise si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (Iez. 37, 1-10) Citatele de mai sus sunt foarte explicite si sunt suficiente pentru cei care vor să afle învătătura biblică despre viata de după moarte si să găsească dovezi împotriva teoriei reîncarnării. Nimic nu este mai potrivnică acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos. Totusi, dusmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-si apăra ideile. Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan Botezătorul – pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, si la omul orb din nastere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: “Învătătorule, cine a păcătuit: acesta sau părintii lui, de s-a născut orb? (răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării – n.n.) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părintii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3) Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza unor păcate săvârsite într-o viată anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situatia, atunci Hristos ar fi răspuns simplu: “Omul acesta suferă din cauza păcatelor din viata pe care a trăit-o mai înainte.” Fiul lui Dumnezeu nu a mintit niciodată, nu avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăsi oamenilor tainele mântuirii. Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării; cel privitor la Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: “Adevărat zic vouă. Nu s-a ridicat între cei născuti din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (…) Si dacă voiti să întelegeti, el este Ilie, cel ce va să vină…” (Matei 11, 11-14). Textul este scurt si precis. “Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceste Sfânta Traditie, care neagă reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?” – se întreabă credinciosii murdăriti de noroiul rătăcirii. Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri favorabile teoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învătătura Bisericii este potrivnică adevărului. Dar înainte de a ne pripi să afirmăm asa ceva, să vedem dacă poate fi sustinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nici o referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totusi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în fata celor trei ucenici ai Săi Hristos S-a schimbat la Fată, trebuia ca alături de Sfântul Prooroc Moise să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, si nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan, fiind mai mare decât toti cei născuti din femeie, era mai mare si decât Sfântul Ilie, si nu avea de ce să îsi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Si dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca Ilie. Sfânta Traditie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel harisma profetiei si puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanta mesajului Înainte-Mergătorului. Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înselat. Asa se înseală toti cei care, fără a citi cu atentie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă diavolul. Acestia însă nu vor să cunoască învătătura Sfintei Scripturi, ci numai să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se împărtăsească de adevărul Evangheliei, atunci ar întelege că fiecare om are de trăit pe pământ o singură viată, si că toti mortii vor învia. Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt preoti, si când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între această erezie si învătătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor ortodocsi (sau mai bine-zis ex-ortodocsi) molipsiti de acest virus. Dar în ceea ce priveste clericii catolici, situatia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfintilor Părinti; si ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol… “Problema pe care Biserica o are în privinta reîncarnării este că, potrivit cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare nouă nastere eul devine un alt individ care nu-si mai aminteste nimic despre cel precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al personalitătii: trupul sau sufletul care trăieste în el? Mai este apoi încă o problemă: reîncarnarea prevede la sfârsit un fel de reînviere, pentru că parcurgând drumul renasterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna si intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediatiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieste prin reîncarnare, adică prin sine însusi, nemaiavând nevoie de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică interpretând-o ca pe un fel de desăvârsire, în întelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârsire. (…) Personal sunt interesat de problema reîncarnării, întrucât foarte multi oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, si noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a încerca să ne recuperăm credintele comune, care sunt mai numeroase decât credem” [29;108]. Si încă o pozitie asemănătoare, apartinând purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopului anglican din Canterbury: “Acesta nu este un subiect asupra căruia există păreri crestine oficiale. Asa cum probabil stiti, cu mult timp în urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discutie; dar, pentru moment, cele care există trebuie puse cel putin, în categoria “nedovedit”" [32;155]. Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica s-a pronuntat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există “păreri oficiale” privitoare la acestea; si dacă vor apărea dovezi care să contrazică învătătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată. O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au îndepărtat de Sfânta Traditie. În numele găsirii unei punti către milioanele de oameni aflati în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice “credinte comune”, se deschid usile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credintă le arată că învătătura Bisericii este gresită. Iată un exemplu: o fetită indiancă sustinea că îsi aducea aminte ce i s-a întâmplat în viata anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: “”La 5 octombrie 1978, pe când fetita mea avea un an, sotul meu si cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat…. “. Glasul micutei Meenu e plin de groază în timp ce evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanti l-au pus într-o ladă, pe care apoi au încărcat-o într-un tren cu intentia de a o arunca în Gange, atunci când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul si-a vârât coada: căzând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută si deschisă. Astfel cadavrul a fost descoperit si doctorul a fost condamnat pentru omucidere la închisoare pe viată. Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viata ei precedentă: de pildă, numele tatălui ei si a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit si a ajuns astfel si la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaste pe fetita în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe dată, l-a îmbrătisat si de atunci s-a atasat de el spunându-i tată. Ulterior micuta a fost dusă la Kampur si, pe când străbăteau podul peste Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care continuse cadavrul “său”. La Kampur a găsit singură strada si casa unde a recunoscut pe mama, pe frati, pe cumnată, pe diferite rude si prieteni, precum si obiectele sale personale, hainele si chitara la care în cealaltă viată îi plăcuse să cânte” [29;94]. Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Multi dintre cei care sustineau că si-au adus aminte anumite lucruri din vietile anterioare, în stare normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare la locurile în care sustineau că au trăit. Referitor la “amintirile” împrospătate prin hipnoză există anumite suspiciuni serioase: “informatiile furnizate de către personalitătile evocate din “vieti anterioare” sunt dependente de cunostintele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, desi informatiile survenite pe această cale concordă cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicitătii “vietilor anterioare”. În lucrarea lui Ian Wilson -Reincarnation – sunt aduse în discutie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o “personalitate” ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele folosit pe atunci pentru resedinta faraonului – conform descoperirilor recente acest nume fiind No – “egipteanul” folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu. Totodată, se stie că în Egiptul antic numele faraonilor nu era însotit de numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru claritate istorică. (…) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Desi aceasta este o cunostintă comună pentru multi, mai recent s-a descoperit că vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, decât în ritualurile religioase. În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunostintele avute de persoana supusă regresiei hipnotice au conditionat mesajul personalitătii evocate din urmă cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că “personalitătile anterioare” depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veridicitătii metodei” [64;189]. Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e considerată de necontestat de către sustinătorii ei, pe atât de putin sunt cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de pacienti cărora le-a aplicat tehnica de hipnoză regresivă, constata că amintirile subiectilor erau inexacte chiar si în ceea ce privea evenimente normale din viata cotidiană. Cei hipnotizati combinau amintirile cu elemente imaginare: “De multe ori s-a întâmplat ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinte, fantezii, vise, lucruri de genul acesta… Oricine se ocupă de hipnoză si realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginatie atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului” [60;132-133]. Sustinând acelasi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al experientelor de regresie hipnotică, observa că “această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinta inconstientă a mintii omenesti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existentă anterioară, pe care subiectul si-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o… Un psiholog a dispus unui grup de subiecti în stare de hipnoză să-si amintească de o existentă anterioară; ceea ce s-a si întâmplat, fără absolut nici o exceptie. Câteva dintre relatările astfel obtinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare, deosebit de convingătoare… Cu toate acestea, la o nouă sedintă, rehipnotizati fiind, fiecare membru al grupului a reusit să lege toate detaliile atribuite initial unei existente anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie, scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte, etc” [60, 133]. Desi unii consideră că în marea majoritate “amintirile” din vietile anterioare sunt doar rod al imaginatiei, altii consideră că precizia relatărilor infirmă această supozitie; M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicitătii relatărilor respective. Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de asa-zisă amintire a vietilor anterioare observa că “reîncarnarea măguleste eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viată prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (tări binecunoscute si despre care stim oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, tinuturi adevărate, dar cunoscute doar de eruditi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageti, au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masagetii si cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?” [18;294]. Ne-am îndepărtat putin de cazul micutei Meenu: aici nu ne aflăm în fata unei sarlatanii. Cum putea această fetită să cunoască atâtea amănunte despre viata Sudhei, dacă nu era ea însăsi reîncarnarea acesteia? Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât învătătura Bisericii cât si cazuistica manifestărilor diavolesti, asa cum apare ea în Vietile Sfintilor. Aici vedem că, posedati de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învătat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din vietile celor de lângă ei, pe care numai dacă ar fi fost de fată le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, acestia s au tămăduit; si au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, si si-au pierdut iscusinta de a spune amănunte din trecutul celorlalti. După cum arată bogata experientă a luptei împotriva duhurilor întunericului pe care o are Biserica, si după cum mărturisesc într-un glas Părintii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de “amintire a vietilor anterioare” nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică. Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicatii paranormale, acesta este adevărul. Să amintim aici rezerva pe care o au chiar “maestrii” indieni (care fiind înselati de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte “motive”) fată de cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: “Toate cele trei sute de cazuri pe care le-ati studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare… Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învătatii din Sudul Indiei” [64;195]. Desi ei nu îsi dau seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale celor morti, iată că până si unii maestri orientali sunt capabili să observe că în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie. Vom argumenta această afirmatie cu două cazuri interesante, asemănătoare cu cel al micutei Meenu: “Cazul Lurancy Vennum sugerează o posesie si mai clară. Timp de câteva luni, si rareori după aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetitei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras si copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetitei, Mary Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetitei Lurancy Vennum” [64;195]. “În primăvara anului 1954 un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de trei ani si jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă si a intrat în comă, părintii săi crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit si apoi si-a revenit. După câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea că este un brahman pe nume Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea că după ce a murit un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul lui Jasbir” [64;194]. Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după nasterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact asa cum micuta Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha. Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situatii: - când avem de-a face cu o simplă sarlatanie, “amintirile” fiind rodul imaginatiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză); - când “amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea geografică; - când “amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric si geografic, fiind semn al unei posesiuni demonice partiale sau, mai rar, chiar totale. Dacă primele două situatii nu pot justifica existenta vietilor anterioare, cel de-al treilea caz – si singurul demn de atentie – este o piatră de încercare pentru cei a căror credintă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în credintă ar face mai bine să rămână aproape de credinta Bisericii si a sfintilor, chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât – având aceleasi îndoieli – să îmbrătiseze erezia (si acest sfat este valabil nu numai în cazul credintei în reîncarnare, ci si în toate situatiile în care credinta se clatină). Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la reîncarnare este diferentierea dintre modul în care este înteleasă aceasta de către orientali si de către autorii new-age-isti. Un ex-părinte catolic, apostatul Francois Brune, observa: “de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totală opozitie cu aceste conceptii budhiste si foarte departe si de traditia hindusă. (…) Occidentul nu a urmat orbeste conceptiile orientale. Diferentele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (…) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner – n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogătire a personalitătilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres. (…) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca si aceea a lui Allan Kardec, este net hristică. Hristos îsi asumă si rezolvă în el consecintele cosmice ale tuturor greselilor noastre. În afară de aceasta, el dă fiecăruia forta necesară pentru a înfrânge povara karmei sale” [17;84]. Sub o aparentă recunoastere a importantei lui Hristos, autorii new-age-isti răspândesc învătături potrivnice credintei crestine. Si pentru că reîncarnarea datorată legii karmice, asa cum o înteleg orientalii, era o credintă prea rece si prea dură pentru a putea fi acceptată în spatiul crestin, s-a trecut la această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcus spre o nouă treaptă spirituală, ca îmbogătire în cunoasterea adevărurilor eterne (trăirea unei alte vieti pe pământ nu mai este considerată o ispăsire a greselilor, ci o sansă de progres liber asumată). La autorii new-age-isti apare si ideea trecerii de la un regn inferior către un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman si în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapă necesară pentru ca oamenii să îsi înteleagă esenta divină, să ajungă la stadiul de supra-oameni. În conceptia neopăgână reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Si în fata clericilor care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîncarnează până îsi nimiceste orice tentativă de a se manifesta, orice rămăsită a personalitătii), new-age-istii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc ei este o învătătură care se încadrează foarte firesc în doctrina crestină. Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este crestin si că în acelasi timp crede în reîncarnare. Cele două credinte se exclud reciproc. A fi crestin este un lucru esential si înseamnă a rămâne ancorat în învătătura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar “Crezul”, înseamnă a nu mai astepta Învierea Mortilor. Înseamnă a fi ca acela despre care psalmistul spune că “omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12). Reproducând un fragment din relatarea unei initieri în explorarea mistică a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis cum îsi bate joc diavolul de cei care se consideră prea întelepti pentru a mai lua în serios învătăturile Evangheliei: “”Aminteste-ti de felul cum trăiai ca peste”, a sugerat Jean Houston la Sacramento. Aproape o mie de persoane… s-au aruncat pe jos si au început să dea din “aripioarele” lor de pesti, ca si cum s-ar fi deplasat prin apă. “Notează ce simti când te deplasezi ca un peste. Cu ce seamănă lumea ta, cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ”, a reluat Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie… Apoi Houston a sugerat: “aminteste-ti complet ce trăiai când erai reptilă… unii dintre voi au început pe urmă să zboare, altii să se catere în copaci”… Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul de zgomote si de miscări făcute de mamifere primitive, maimute si primate. Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram “oameni primitivi” care tocmai sunt pe cale să-si piardă blana protectoare si să evolueze în oameni moderni. Acest exercitiu deja intens care ne luase mai mult de o oră s-a terminat prin următoarea experientă culminantă: “acum vreau să mergeti mai departe, până la următorul stadiu al evolutiei voastre personale”. Ne-am transformat într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în grupuri, care în final si-au unit cu totii mâinile si vocile. Impactul era electric… Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine, terapeuti, artisti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici si surori medicale… (care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste altii, bucurându-ne si învătând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre” [37;87-88]. Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui “show” new-age-ist, este interesant de observat faptul că, pe cât de usor unii oameni reprosează Bisericii că are o învătătură “numai bună pentru adormit copiii”, pe atât de usor aceiasi oameni acceptă învătături lipsite de ratiune mai ales pentru că vin în contradictie cu învătătura crestină. De aici însă nu se poate trage concluzia că reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine si surori medicale, sau chiar medici si educatori cu un nivel intelectual redus. Dacă unora manifestările gen “Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă editie a credintei în reîncarnare, garnisită cu explicatii atât de savante încât preferă să se multumească cu faptul că sunt părtasi ai unor înalte învătături (chiar dacă nu le înteleg). Celor care preferă să creadă în reîncarnare desi vor să se numească pe sine crestini, prin gura Sfintilor Părinti care au propovăduit Învierea mortilor Hristos le spune: “Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfătiseze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însusi) să gândească, nici să învete pe altul o altă mărturisire de credintă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credintă, să o înfătiseze altora spre învătătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunostinta adevărului de la rătăcirile elinesti sau iudaicesti sau de la oricare altă erezie, acestia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtati (episcopii de episcopie si clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei” [2;28]. Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui Simeon Adrian: “Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă si în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei si nu pot avea nici o împărtăsire cu Hristos, cu Biserica, făcându-se de bunăvoie mostenitori ai iadului” [8;54 ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Diferente intre biserica ortodoxa si cea catolica 1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru! 3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Oortodoxa. 4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura. 5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii. 6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii. 7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati… si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri. 8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie. 9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune. 10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc. 11. liturghia: Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana. Fragment din “Ne vorbeste parintele Cleopa”, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996