Idolatria
şi-a filtrat discret esenţele generatoare de moarte şi s-a transformat
în obsesie tehnologică, circ mediatic, poftă consumistă, dorinţă de mai
mult, bunăstare fără măsură, robie a patimilor, show visceralist cu
pretenţii de spiritualitate, otevism psihologic.
Cei mai mulţi oameni au încercat să
înţeleagă atracţia idolatriei în lumea veche. Ce putea fi atât de
extraordinar într-un bloc de piatră moartă sau de lemn? Însă idolatria
era foarte puternică şi semnificativă în lumea veche. Şi dacă am fi
trăit acum 2-3 milenii, aproape sigur că ne-ar fi tentat pe fiecare
dintre noi.
Ceea ce este mult mai îngrijorător
pentru noi, oamenii din secolul al XXI-lea, este că idolatria nu a
murit. Nicidecum. Şi-a filtrat discret esenţele generatoare de moarte şi
s-a transformat în obsesie tehnologică, circ mediatic, poftă
consumistă, dorinţă de mai mult, bunăstare fără măsură, robie a
patimilor, show visceralist cu pretenţii de spiritualitate, otevism
psihologic.
Pornind de la ideea unui teolog creştin
american, Doug Stuart, am încercat să analizăm care sunt cele mai
importante raţiuni pentru care idolatria era atât de răspândită în
umanitate şi pentru care îşi face intrarea triumfală şi insidioasă în
acelaşi timp în lumea noastră.
În primul rând, idolatria este
garantată. Ai o formulă simplă: ciopleşti un zeu dintr-o bucată de lemn
sau piatră şi asta-i tot. Zeul intră automat în ea. Nu mai trebuie
libertate, schimbare, pocăinţă, smerenie, milostivire, rugăciune.
Apoi, este demn de menţionat că
idolatria este egoistă. Zeul te ajută şi tu-l ajuţi. El are nevoie de
mâncare şi de sacrificii, tu ai nevoie de binecuvântări. Fă-ţi treaba şi
el va trebui să şi-o facă pe a lui. Ai zeul tău personal, pe care poţi
să-l cumperi cu incantaţii şi care nu are altceva de făcut decât să îţi
facă pe plac. De aici comerţul spiritual do ut des – dă-mi ca să îţi dau în toată splendoarea lui. Nu ai nevoie să fii bun, jertfelnic, pentru ceilalţi, ci doar pentru tine.
Idolatria este uşoară. Vechea şi noua
idolatrie încurajează activitatea religioasă facilă şi care nu implică o
schimbare a firii. Fă ce vrei cu viaţa ta.
Idolatria este convenabilă. Pe vremuri
şi acum sunt atât de mulţi zei şi se poate intra oricând la ei, încât nu
trebuia să cauţi mult, şi să te schimbi prin asta ca să-i găseşti.
Idolatria este normală. Toţi o fac, şi
se simt bine în pielea lor. Idolatria era atotprezentă, ca petrolul
astăzi, nimic nu se poate face fără el. Astăzi de la marca maşinii până
la diagonala televizorului (plasmă, LCD, LED etc.) sau procesorul
laptop-ului, idolatria se manifestă pretutindeni.
Idolatria este logică. Naţiunile sunt
diferite. Oamenii sunt diferiţi. Este aşadar logic ca pentru fiecare să
fie un zeu, cu imperfecţiunile lui, pentru fiecare păcat sau patimă.
Diversitatea răului din oameni implica diversitatea idolilor. Astfel,
Afrodita-Venus era zeiţa (Sfinţii Părinţi spun că îndărătul fiecărui zeu
sau idol era un diavol râzând) desfrânării, Marte zeul violenţei şi al
uciderii, Mercur era zeul hoţiei etc., să nu mai spunem de Zeus.
Idolatria place simţurilor. Poţi să-l
atingi pe Dumnezeu, să-l ai în buzunar, dacă eşti un om religios, îl
poţi accesa oricând şi apoi poţi să-l pui la locul lui. Un Dumnezeu
nevăzut e mai greu să impresioneze de cineva.
Idolatria este indulgentă. Sacrificiul
pentru idoli nu cerea sacrificiu pentru rugător. Resturile de la
sacrificii puteau fi mâncate, ceea ce nu bea zeul putea fi băut (adică
tot vinul). Zeii fabricaţi sunt generoşi şi nu cer prea mult de la tine,
în orice caz nimic spiritual.
Idolatria este senzuală. Întregul sistem
este marcat de erotism. Ritualurile se terminau cu orgii, destrăbălarea
era plăcută zeilor şi celor râzând dindărătul lor. Şi orice desfăşurare
de acest fel însemna – bineînţeles – o fertilitate sporită a
câmpurilor, ploi mănoase, animale sănătoase etc.
Acum vedem atracţia imensă a idolatriei?
O spiritualitate care îmi oferă totul, de-a gata, nu mă costă prea
mult, e uşor de văzut, uşor de făcut, nu mă schimbă cu nimic, îmi
stimulează simţurile şi patimile, nu are hotare etice sau doctrinare,
îmi garantează succesul, mă simt bine cu ea, şi nu mă mustră niciodată.
În acelaşi timp, scara virtuţilor
creştine, urcuşul spre Înviere implică osteneala imensă a drumului,
nesiguranţa mântuirii, lupta cu păcatul până la sânge, abstinenţa,
postul, rugăciunea neîncetată, plângerea pentru păcate, pocăinţa până la
moarte, sărăcia cu duhul, răbdarea totală, dăruirea de sine şi năruirea
simţurilor păcătoase. Din păcate, putem observa discret intruzinunea
discretă dar nu mai puţin periculoasă a idolatriei chiar şi în sânul
spiritualităţii adevărate. Laxismul moral, pogorământul indiferent,
prescurtarea slujbei, preţul fix (30), teoria „cum vrea cel mai mare”,
iluzia pocăinţei, gesturile mecanice care nu implică schimbare şi
curăţie, şablonizarea ritualică, comprimarea canonică, bonomia
interesată, toate acestea sunt în măsură să ne arate atacurile
idolatriei asupra umanităţii credincioase adică asupra Bisericii lui
Dumnezeu.
autor: pr. Ioan Valentin Istrati
sursa: Doxologia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu