Părintele Constantin Voicescu RAPORTUL ORBULUI XXXIX
Părintele Constantin Voicescu s-a născut în Bucureşti, în anul 1924. Rămas orfan de la vârsta de 7 ani şi-a petrecut copilăria în orfelinat. Părintele Constantin Voicescu a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din Buzău. Aici intră împreună cu alţi colegi în Frăţia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat în anul 1942. A fost condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armata Ploieşti la 3 de închisoare corecţională.
În anul 1948 a urmat cursurile Facultăţii de Geografie. De la căminul studenţesc al acestei facultăţi va fi arestat în mai 1948. A fost condamnat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, la patru ani detenţie şi a fost închis la Jilava. În a doua jumatate a anului 1949, Părintele Constantin Voicescu a fost mutat la Pitesti. Se făceau trierile: studenţii - la Piteşti, intelectualii - la Aiud, muncitorii - la Gherla; elevii - la Târgşor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc.
Ajunge la închisoarea-spital de la Târgu Ocna, în 1950, pentru că i s-a descoperit un TBC osos la genunchi. La Târgu Ocna erau adunaţi deţinuţii grav bolnavi de tuberculoză – printre care şi Valeriu Gafencu –, ca să moară. Ajuns aici, scapă de focul "reeducărilor" de la Piteşti.
Părintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oară la 30 Octombrie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, apoi închis la Aiud.
A fost eliberat în anul 1964 şi s-a angajat muncitor la Uzinele 23 August. Mai târziu, Patriarhul Justinian i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic. La 11 februarie 1973 a fost hirotonit şi a slujit onorific la biserica Bucur Ciobanul. Din 1976 şi până la sfârşitul vieţii a fost preot paroh la Biserica Sapienţei.
Părintele Constantin Voicescu a avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana.
A murit într-un accident de maşină, în localitatea Ciolpani din Prahova, pe 8 septembrie 1997 – Naşterea Maicii Domnului, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste decedate în închisoarea de femei de la Mislea.
Mormântul Părintelui Constantin Voicescu se află în cimitirul Mănăstirii Cernica.
În fiecare an, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, după Liturghie, Părintele Constantin Voicescu făcea, împreună cu credincioşii, o agapă, în spatele bisericii, unde credincioşii întindeau o masă mare şi bănci de lemn – din cele care se folosesc la parastase – iar tanti Steluţa şi tanti Elena pregăteau, cu ajutorul credincioşilor din parohie, gustări care să te facă să taci. La biserica Sapienţii, unde era slujitor Părintele Constantin Voicescu, veneau credincioşi din tot Bucureştiul – cu precădere intelectuali. Veneau să participe la slujbe şi, mai ales, să asculte predicile Părintelui Constantin, predici care veneau parcă dintr-o altă lume.
Prin 1994, la o astfel de agapă, unde ne strânsesem la masă, vreo o sută de credincioşi, la un moment dat s-a apropiat de capul mesei, unde stătea părintele Constantin, un tânăr cu un chip impresionant, şi pe care îl remarcasem de mai înainte. Avea cam 23-24 de ani, era bărbos – cu o barbă foarte deasă, brunet – cu părul lung, prins la spate şi avea ochii mari şi albaştri. L-a rugat pe Părinte să vorbească „despre un lucru" cu el – cu alte cuvinte, să vorbească între patru ochi. Părintele l-a privit surâzător şi i-a spus: „Spune tare ce ai de spus! Aici, la această masă, nu este nimic de ascuns. Te ascult.". Atunci tânărul, după un moment de ezitare, a spus: „Părinte, ştiţi, eu fac yoga. Şi a început să nu mă mai mulţumească, aşa că am venit astăzi la slujbă aici, şi acum aş vrea să vă întreb, dacă creştinismul sau ortodoxia este mai bună decât yoga – vreau să ştiu, dacă să plec de la yoga şi să vin la biserică...". Părintele Constantin nu părea deloc surprins – dar printre altele, am remarcat atunci, că nu l-a poftit să se aşeze la masă, cu noi. I-a răspuns, de această dată serios: „Nu ştiu ce să-ţi răspund. Dacă eşti la yoga, asta înseamnă că tu consideri că yoga e mai bună, că astfel te împlineşti sau, mai ştiu eu?, cum socotiţi voi. Despre ortodoxie nu pot, nu este vremea să vorbesc cu tine; dar, dacă vreodată ai să ajungi la concluzia că drumul tău este în biserică, atunci te aştept să vorbim. Să te ajute Dumnezeu şi să te ocrotească Sfinţii Împăraţi de astăzi.". Tânărul a mulţumit şi a plecat.
Noi, cei mai tineri, din partea cealaltă a mesei, fierbeam. Pe tot cursul discuţiei, la masă s-a lăsat liniştea. Răspunsul Părintelui m-a încurcat de tot – nu doar pe mine, ci pe toţi din grupul nostru. Cum adică, Părintele nu ştie dacă yoga e mai bună decât ortodoxia? Şi, cum adică, trebuie lăsat aşa – la latitudinea lui, a yoghinului, să judece această situaţie? N-am avut îndrăzneala să-l întrebăm pe părintele Constantin, ceea ce aveam de întrebat despre această întâmplare. Discuţiile, în seara aceea au durat câteva ceasuri şi au hrănit, cred, pe toată lumea de la masă.
A trecut un an, şi, la aceiaşi sărbătoare a praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ne aflam, după liturghie, la aceiaşi masă, unde s-a petrecut cu un an în urmă, întâmplarea povestită mai sus. Anul acela era oarecum umbrit de plecarea dintre noi a câtorva dintre fraţii de luptă – în temniţă şi în libertate - întru Hristos şi întru mucenicie ai Părintelui Constantin. Discuţiile se învârteau în jurul câtorva probleme care căpătau un fel de natură politică, probleme care determinau sau aveau consecinţe în viaţa duhovnicească a credincioşilor creştin ortodocşi. Îmi aduc aminte că s-a mai vorbit şi despre excesul de zel şi gafele pe care le făceau unii dintre tinerii care descoperiseră de curând ce se află în interiorul clădirilor cu cruce deasupra; adică, de abia dacă intraseră în biserică şi aveau foarte multe păreri, pe care şi le exprimau cu forţă – deşi sincere, toate greşite, toate stricătoare; la fel cum se întâmplă şi acum, şi probabil aşa va fi mereu.
Înainte de a începe agapa, ne-am sfătuit între noi să-l întrebăm pe Părintele Constantin,despre tâlcul întâmplării de cu un an în urmă. Aşa că, la un moment dat, ne-am ridicat mai mulţi de la masă, de la locurile noastre, şi ne-am apropiat de Părinte. Părintele ne-a observt din clipa în care tot vorbeam şi ne hotăram cum să punem problema, şi, când am ajuns lângă el, a ridicat un deget şi privindu-mă drept în ochi mi-a spus, ne-a spus: „Ştiu că vreţi să mă întrebaţi despre tânărul cu ochi albaştri de anul trecut. M-am mirat că nu m-aţi întrebat atunci, iar după aceea am crezut că nu mai aveţi nici o întrebare, că aţi înţeles sau aţi întrebat pe altcineva.". „Chiar asta voiam să vă întrebăm, Părinte: ce înseamnă răspunsul pe care i l-aţi dat atunci? Noi nu v-am mai auzit niciodată spunând astfel de lucruri, sau având poziţia pe care aţi avut-o atunci.".
„Sigur că nu m-aţi auzit spunând lucruri de felul acesta, fiindcă nu am avut nici un motiv să le rostesc, în faţa voastră. Voi sunteţi în Biserică, vă spovediţi şi participaţi la viaţa Bisericii şi a parohiei noastre. Vouă trebuie, am misiunea de a vă răspunde la orice întrebare, de a vă ajuta în măsura în care îmi stă în putinţă. Parte din voi îmi sunteţi fii duhovniceşti, iar toţi suntem fraţi întru Hristos şi formăm, împreună cu toţi credincioşii, Biserica. Tocmai din cauza asta stăm la masă şi vorbim orice poate fi ziditor pentru fiecare dintre noi. Dar, la fel cum n-am motiv şi nu vorbesc cu voi lucruri de felul acestora – decât, dacă mă întrebaţi – tot astfel nu vorbesc, şi nici voi nu trebuie să vorbiţi, lucrurile noastre de credinţă, faţă de cei care nu ne sunt fraţi. Eu, ca preot, îmi înţeleg misiunea aşa: să primesc şi să îngrijesc pe oricine vine în pridvorul bisericii, pe oricine porneşte pe calea dreptei credinţe – şi nu să caut să atrag, prin diferite gesturi meşteşugite, pe cei care sunt în afară. Ortodoxia nu înseamnă competiţie şi nu se află în nici un fel de concurs – cu nici o „altă" „credinţă" sau cu mai ştiu eu ce nebunie de ocultisme sau zen sau yoga şi celelalte. Ceea ce urmărim să cucerim noi, să obţinem până la sfârşitul zilelor noastre, nu poate fi înlocuit: noi vrem mântuirea; fiecare dintre noi, separat, şi cu toţii mântuirea neamului nostru; şi acest lucru nu depinde de cum ne situăm faţă de celelalte aiureli cu denumirea de „credinţe", ci este în strânsă legătură, în legătură de dependenţă de raportul nostru cu Hristos, înţeles aşa cum cere dogma şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Vedeţi? Aşa stau lucrurile la noi, în credinţa noastră.". „Bine dar, a obiectat Rafael, cei mai mulţi dintre cei din jurul nostru spun că problema noastră este să atragem cât mai mulţi fraţi în credinţa noastră. Să-i ajutăm pe cei care au nevoie să devină ortodocşi, să cunoască dreapta credinţă. Ceea ce înseamnă că e cu totul greşită atitudinea lor.". „Fără îndoială – a continuat Părintele Constantin – că e greşită şi, deopotrivă, foarte păguboasă, cu consecinţe dintre cele mai îngrijorătoare pentru biserica noastră. În primul rând, trebuie să aveţi foarte clar că acei din afara Bisericii nu sunt fraţii noştri întru Hristos – nu sunt duşmanii noştri dar nu ne sunt nici fraţi. Apoi, oamenii care intră în Biserică astfel – ca urmare a vreunei acţiuni de prozelitism -, sunt cei care mai târziu se vor delimita de Hristos şi vor aduce multă stricăciune în rândurile credincioşilor noştri, care i-au văzut şi care îi ştiau ca fraţi de credinţă – pot să vă dau foarte multe exemple; de altfel, cred că le ştiţi si voi. De altfel – ne privi sever Părintele – cred că n-aţi uitat că v-am interzis să discutaţi dogmă, cu cei cu care nu sunteţi fraţi întru Hristos!". Am încuviinţat că n-am uitat – cum era să uităm? „Discuţiile – a urmat Părintele Constantin – sunt ziditoare pentru noi, pentru fiecare dintre noi, doar dacă se fac în faţa lui Hristos, adică între cei de dreaptă credinţă. În rest, sunt fie vorbe goale, fie vorbe pierzătoare, fie înşelare de-a dreptul – ştiu că ştiţi lucrurile acestea!". Ne-a privit semnificativ şi a continuat: „Noi nu facem prozeliţi - ca cei mai mulţi dintre „ceilalţi" – şi nici nu ne „modernizăm" liturghia, pentru a fi pe placul „cetăţenilor", sau pentru a nu pierde „credincioşi" – care credincioşi? - şi nici nu suntem „deschişi" sau „democratici" (adică, n-avem păreri despre credinţa noastră), pentru că Hristos nu se negociază, El este Adevărul, Calea şi Viaţa – acestea nu sunt vorbe goale! Hristos trebuie propovăduit şi nu „promovat" - aşa cum se spune astăzi, foarte adesea. Pe de altă parte, cum se face că unii ajung în pridvorul bisericii noastre şi vor să se împărtăşească cu Sfintele Taine? Iată un lucru pe care noi nu îl stăpânim; cred că cel mai corect ar fi să spunem că aceasta este iconomie dumnezeiască.".
Cei de la masa de praznic erau o singură privire, ca şi cum toate privirile se tranformaseră într-una singură. Părintele s-a oprit – ne spusese ceea ce noi trebuia să ştim. La rândul nostru, am rostit tare – unii au spus că mult prea tare, deplast de tare: „Binecuvântaţi şi iertaţi-ne!". Părintele Constantin, a început să râdă şi întorcându-şi privirile către comeseni: „Da, fraţilor, să nu ne pierdem pe noi înşine, să nu ne rătăcim de Hristos, să avem permanent, în faţă, mântuirea noastră şi a neamului nostru. Să ne ţinem strâns de Hristos!".
Au trecut aproape douăzeci de ani şi în acest răstimp mi-am adus aminte de mult prea multe ori de această întâmplare. Fără să vreau, în tare multe împrejurări, mi-a apărut înainte chipul Părintelui Constantin şi degetul ridicat, pentru a puncta ceea ce spunea. S-au construit multe biserici şi mănăstiri – nu suficiente -, a crescut o generaţie de monahi, care pe atunci erau civili. Pe de altă parte, însă, în primul rând la oraş, între cei care au oarecare pretenţii intelectuale, s-a îngroşat pătura de falşi creştini ortodocşi. Fenomenul ne apare astăzi ca foarte clar, şi cred că, dacă cineva ar avea interesul şi răbdarea aferente unui astfel de demers, s-ar putea face categorii distincte, în cadrul acestor ciudăţenii.
Astfel, vorbim despre aceste categorii: unii se cred creştin ortodocşi pentru simplu fapt că nu fumează sau că nu beau – sigur că nu poţi spune că eşti credincios pentru că fumezi sau pentru că bei, dar aceste lucruri nu sunt în nici un fel determinante pentru fiinţarea în credinţă, cum lipsa lor nu te face ortodox, niciodată!; alţii că vorbesc şi se poartă „frumos"; alţii fiindcă fac fapte bune – fiindcă, spun ei şi la televizor, „Dumnezeu este să faci bine"; alţii pentru că ei au fost botezaţi şi, unii dintre ei, chiar merg, ca asistenţă, duminica la biserică – iar dacă îi întrebi ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii, ai să afli lucruri de mare mirare şi fantezie; alţii spun că sunt creştin ortodocşi, pentru că, deşi slujba e cam lungă, lor le plac foarte mult „cântecele din biserică" – fireşte că e vorba doar de unele biserici, unde se cântă pe (mult prea) multe voci; alţii – nu puţini – consideră că sunt creştin ortodocşi pentru că ei au fiecare „dumnezeul lui", „în sufletul lui"; alţii că se cunosc cu nu ştiu ce preoţi sau episcopi – cu care „au vorbit" ei, fapt care le aduce – în capul lor – imaginare apartenenţe şi protecţii; alţii, care au bani, şi-au dat seama la un moment dat că sunt creştini, fiindcă e clar că Dumnezeu îi iubeşte, altfel cum i-ar fi ajutat să se îmbogăţească (noi ştim mult mai multe altfel de modalităţi!); alţii că nu mănâncă niciodată carne (cum ar veni, că ei ţin „post", „în felu lor", chiar dacă sunt fraţi întru necredinţă cu tânărul din povestire); alţii, ca urmare a faptului că îşi fac nenumărate cruci atunci când trec pe lângă biserică; şi mulţi, mulţi alţii.
Toţi se pronunţă, cu mare siguranţă, la orice chestiune dogmatică; toţi „ştiu foarte bine" cum stau lucrurile, mai ales în cazul raportului pe care trebuie să îl avem sau să nu-l avem cu viaţa politică. Toţi îi critică pe părinţi şi pe ierarhi – laolaltă, la înghesuială şi cu mare pricepere. Toţi sunt degrabă-învăţători şi Îl „promovează" pe Hristos. Toţi, desigur, vajnici „apărători ai credinţei" – ai unei credinţe pe care, în mod evident, nu o cunosc, fiindcă ceea ce numesc ei argument nu are vreo legătură cu ortodoxia (poate şi pentru că nişte oameni ca ei nu au auzit de catehism). Şi, fireşte, că toţi sunt, pe cât de democraţi, pe atât de îngăduitori cu cele ale credinţei şi că au – în consecinţă firească – boala unirii (nu contează cu cine, unire să fie!), care în acest caz poartă numele ultimei (şi, poate celei din urmă) mari erezii, „ecumenismul" şi care nu este decât anexa religioasă a mult râvnei, de către anticreştinii categoria iudeofrancmasoni, globalizări. Şi atunci apare expresia, trebuie să o spunem fiindcă este delirant: „nu e creştineşte să...", cu multe variante.
Fireşte că absolut nici unul dintre ei nu a citit în viaţa lui vreo carte a oricărui Sfânt Părinte; fireşte că dacă îi întrebi, îţi vor spune că nu contează ce scrie în Pidalion – vorbesc despre acei foarte puţini, care au auzit de existenţa unui obiect cu acest nume; fireşte că imensa majoritate nu a auzit cum că nu există ortodoxie fără duhovnic, sau că este „cam" obligatoriu să faci anumite lucruri care se cheamă „canoane"; fireşte că nici unul dintre ei nu poate să înţeleagă că între ceea ce îşi închipuie ei că ar fi dreapta credinţă şi dreapta credinţă nu există nici o legătură; şi, fireşte – în cele din urmă – că ei sunt oameni civilizaţi, de bine, de bun simţ şi că vor binele nostru.
Cu alte cuvinte, ortodoxia a ajuns la o parte importantă numeric din români, la fel cum sunt fotbalul, politica şi agricultura: nimeni nu ştie nimic, dar toţi vorbesc ca şi cum ar fi specialişti – şi asta fiindcă „ne trebuie soluţii de ieşire", şi mai ales, „fiindcă trebuie să gândim pozitiv, în viitor, care viitorul nu suntem noi şi care...".
Şi totul curge aşa.
De fiecare dată, când sunt pus în situaţia de a cunoaşte un astfel de om, de „creştin ortodox", îmi amintesc de vrednicul de pomenire Părintele Constantin Voicescu şi îmi vine în gând să spun: „Nu, nu am uitat nimic din cele pe care ni le-aţi spus Părinte. Nimic.
sursa
http://axa.info.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu