„Lăcomia – strică/omoară omenia”. Câtă înțelepciune! Omenia, însușirea omului de a fi omenos, de a se îngriji/preocupa de soarta aproapelui și de a primi pentru aceasta cinstea cuvenită! Da, omul lacom se îngrijește doar de el, de trupul și eul său, și nu mai are ochi și pentru altul/alții dintre semenii săi (nici chiar de lucrurile care-l înconjoară și nu sunt obiectul lăcomiei sale), fiindcă vederea îi este întunecată de miza lăcomiei: să adune în stomacul său și-mprejurul său, sub stăpânire, cât mai mult poate. Astfel devine neomenos omul, decăzând de la rangul împărătesc pe care Dumnezeu i l-a promis atunci când l-a creat. Fiindcă păcatul sau boala lăcomiei nu-i este sădită omului în fire, ci ea este luată din conviețuirea socială bazată pe concurență și competiție, atunci când omul nu are suficientă luare-aminte la el însuși și la rosturile pe care le are rânduite de Dumnezeu în această viață.
Lăcomia înseamnă depășirea firescului, nevoilor firii omului în cadrul viețuirii sale sociale. Cea mai comună formă a lăcomiei umane o găsim în întrecerea măsurii când e vorba de mâncare sau de băutură (nu de apă). Atunci sare cel mai repede și mai neplăcut în ochii celuilalt comportamentul lacomului: înfulecarea/înghițirea, rapidă sau lentă, a unor cantități mult prea mari, într-un timp scurt, de alimente și băutură. Lăcomia aceasta pornește din dorința excesivă de a mânca sau a bea pe care mintea (rațiunea) nu o poate înfrâna, ci dimpotrivă o alimentează, lacomul părând să-și fi pierdut mințile. Mai atent analizând lucrurile, de cele mai multe ori lăcomia trupească pornește de la o mare sau prea mare iubire de sine, inconștientă sau conștientă, a omului, punându-se pe sine ca trup înaintea la orice, inclusiv înaintea Celui care l-a creat, Bunul Dumnezeu.
Deci lăcomia trupească este un comportament pe care unii dintre semenii noștrii îl au prin întrecerea măsurii, a bunei-cuvințe față de propriul trup prin arătarea unei atracții și unei plăceri exagerate din satisfcerea dorințelor trupești de bază. Chiar dacă acest gen de lăcomie este neplăcută pentru cei din jur și primejdioasă pentru lacom, ea, în genere, nu privează de ceva pe alții, în măsura în care aceștia din urmă nu devin instrumente sau mijloace de satisfacere a unei astfel de lăcomii. Ea este favorizată de ambundența lucrurilor care se folosesc spre arătarea și satisfacerea lăcomiei, în sărăcie fiindu-i mai greu omului să-și manifeste lăcomia.
Aria lăcomiei este mai largă decât lăcomia trupească, de care am vorbit mai sus, pentru că omul poate fi lacom față de multe alte lucruri, în afara celor trebuincioase întreținerii plăcerilor trupești. Vorbim în acest caz de o lăcomie materială sau a minții (spunem a minții, deoarece mintea este cea care plăsmuiește dorințele care pot deveni lăcomie atunci când pot și sunt satisfăcute), care o include pe cea trupească. Această lăcomie materială se poate manifesta în special față de avuții (bunuri adunate în posesia sa de către om prin muncă sau prin orice alte mijloace necinstite) și de câștig (de bani). Ea este mai ascunsă, mai voalată de împrejurarea că omul zice și se justifică sieși și celor din jurul lui că muncește, aleargă și adună toată viața pentru a-și asigura existența sa și a urmașilor. Cu toate acestea, ea poate fi ușor dovedită de comportamentul omului lacom de avuții: muncă extenuantă și câștiguri exagerate comparativ cu necesitățile firești de trai ale lui și ale tuturor celor dependenți de el; consum și cheltuieli mari, extravagante și netrebuincioase sau strângerea de bani fără motivații firești; urmărirea mai degrabă a ruinării celorlalți din anturajul său, decât ajutorarea lor sau a altor semeni etc.
Lăcomia materială trebuie, de obicei asociată cu dorința de putere și de slavă deșartă, pentru că una o sprijină și o solicită pe cealată. Nu poți fi lacom de avuții și putere dacă nu nutrești o dorință de putere pe măsură: de la a învinge obstacolele întâlnite în drumul strângerii de avuții și până la a exercita efectiv sau ocult o cât mai mare putere asupra cât mai multor oameni ce pot fi folosiți, prin dominare, la satisfacerea lăcomiei. De asemenea, nu poți avea și demonstra puterea asupra altora, pe plan material (nu spiritual), dacă tu însuți nu faci parte din categoria lacomilor de bunuri materiale și bani sau dacă nu încurajezi acest comportament la cei cu care conlucrezi și pe cei care-i conduci. Așa se explică legătura evidentă dintre lăcomia lacomilor lacomilor acestei lumii și puterea pe care ei o exercită pe tot globul prin declanșarea la anumite perioade de crize financiare și economice, războaie și revoluții, tensiuni și diferende între state etc. profitabile lăcomiei și puterii lor istorice.
Dacă lăcomia trupească nu este de obicei molipsitoare, cea materială nu numai că este contagioasă, dar ea este posibilă tocmai prin această contagiune, fiindcă are nevoie de aderenți. Mai simplu, dorința lacomului dă naștere și cere existența lăcomiei de bunuri din partea altora. Numai astfel lacomii cei mai lacomi se pot îmbogăți peste măsură de mult: prin sărăcirea celor care vor și ei să se îmbogățească dând dovadă de lăcomie (cazul majorității) sau prin limitarea lăcomiei altora, care nu vor putea niciodată să ajungă la gradul de lăcomie și îmbogățire materială a lacomilor celor mai lacomi. Suntem astfel în situația unei adevărate scări a lăcomiei, mult evidentă în societatea capitalistă care folosește o astfel de scară drept coloana sa vertebrală ce ține întreaga osatură socială. Scara lăcomiei este scara folosită de lacomii lacomilor acestei lumi pentru a i-o pune la dispoziție spre pierzanie omului dedat spre lăcomie. Ea este contrară și potrivnică scării înțelepciunii, scării ce duce spre înduhovnicire și spre Dumnezeu, singura scară care are putința asigurării drumului spre mântuirea noastră.
Am văzut că lăcomia trupească vine, până la urmă, din iubirea de sine (prea multă). Tot din iubire de sine și uitare de deșartăciunea vieții pământești vine și lăcomia materială de bunuri și câștig. Ce poate fi mai grăitor în privința iubirii de sine decât exacerbarea concurenței și competiției de către societatea capitalistă, adică de societatea banilor? Din ce altceva este stârnită, întreținută și amplificată concurența și competiția dintre oameni decât din iubirea de sine? Iar concurența și competiția nu au ca rezultat decât instalarea scării lăcomiei în societate, inechitatea, exploatarea și dominarea imensei majorități de infima minoritate posedată de morbul lăcomiei. Acestă situație dezastroasă provocată omenirii de inducerea lăcomiei în rândul societății omenești de către lacomii lacomilor spre realizarea poftei lor neostoite de bani, bogății și putere (guvernarea lumii este obsesia și țelul lor istoric, considerat de ei mesianic) este resimțită prin robirea sau chiar anihilarea spiritului omului.
Lăcomia, presupunând consum exagerat de bunuri materiale, duce în mod sistematic, sigur și din ce în ce mai accelerat la epuizarea resurselor și la degradarea mediului; distruge concomitent omenia și mediul în care este nevoit să lucreze și să trăiască omul. Lăcomia celor din generațiile actuale duce inexorabil la sărăcirea resurselor disponibile pentru generațiile viitoare, și astfel păcatul ce trebuie plătit este dublu: pentru lăcomia actuală și pentru negrija față de urmași, mlădițe aceluiași Bun Dumnezeu. În fine, lăcomia mai trebuie să dea socoteală pentru toate dezechilibrele și tragediile majore și continue din economie, societate și mediu.
Robirea spirituală a omenirii prin îndemnul la lăcomie, îndemn mascat de îndemnul la un consum tot mai mare și mai inutil de bunuri manufacturate, ceea ce este justificat ca fiind impus de necesitatea bunăstării și progresului la care ar trebui să tânjească omul (și tânjește, nu glumă, din nefericire pentru el), este arma redutabilă folosită de comercianții internaționali și temelia care menține capitalismul introdus de ei în lume, precum și „noile ordini mondiale” pe care le tot înscenează și le urmăresc aplicarea. Chiar dacă, din punct de vedere economic și psihologic lăcomia poate fi explicată, în parte, și prin caracterul limitat al resurselor, comparabil cu creșterea continuă a populației globului, ca și prin conștientizarea limitării viețuirii pe pământ a omului, totuși explicația fundamantală rezidă în inducerea premeditată și programată, sub stindardul masonic al libertății totale, a concurenței și competiției pentru un loc cât mai sus pe scara socială, folosind, inconștient, scara lăcomiei de către membrii societății. Lăcomia omului a fost și este folosită ca motor principal al dezvoltării materiale a societății capitaliste, în dauna dezvoltării spirituale a acesteia. Lăcomia lacomilor lumii, i-am numit pe finanțiștii și capitaliștii internaționali, a dus, potrivit incriminărilor venite din parte șefilor statelor și guvernelor celor mai puternice și dezvoltate țări occidentale, la declanșarea Marii Crize Financiare Mondiale. Verdictul este parțial adevărat, pentru că alături de lăcomie trebuie pusă și premeditarea în mod ciclic a unor astfel de fenomene economico-financiare și sociale de către un număr mult mai mic de persoane din aceeași tagmă a finanțiștilor internaționali, lăcomia acestora din urmă fiind folosită ca o stratagemă de spoliere a restului lumii.
Cunoscând toate datele problemei: lăcomia omoară omenia; omul este folosit prin stârnirea lăcomiei sale, prin concurență și competiție, pentru interesele capitaliștilor internaționali de a domina omenirea prin avuțiile strânse pe această cale; că lăcomia pune sub semnul întrebării viața generațiilor viitoare; că omul poate viețui mult mai bine în cumpătare; că lăcomia ne dezumanizează, ne robește spiritual, anihilându-ne mișcările nobile ale sufletului, rămâne la latitudinea fiecăruia în parte să încercăm rezolvarea ei în propriul nostru folos, spre a ne asigura o viețuire echilibrată și plină de sens spiritual, adică conștienți de sinele nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu