„Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă”

DECEBAL A făcut totul pentru a-şi ocroti poporul

„Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă” Care este numele tău, mărite rege? „Dacă ajungeţi la Roma, vizitaţi vă rog Colinele Quirinde din nordul vechiului Forum roman. Acolo tronează Columna care prezintă războaiele de cotropire ale împăratului Traian în Dacia. Adică la noi acasă…Pe coloană este sculptată şi înfăţişarea regelui Decebal. Luaţi un moment de mândră reculegere! În sânul niciunei alte seminţii de oameni nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A înfruntat plin de curaj cea mai mare împărăţie a vremii. A făcut totul pentru a-şi ocroti poporul. A sfidat înfrângerea mai curajos decât spartanii, iar moartea sa ne aminteşte de tragediile antice. Nu-l uitaţi! La aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este încă rege!” (1). Din nefericire, despre neamul, originea şi familia lui Decebal ştim astăzi prea puţine amănunte. Totuşi, regele erou nu a fost uitat de daco-geţi. Numele său răzbate din Istorie prin numeroase menţionări care aparţin triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripţii din cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menţionat că numele lui Decebal a supravieţuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari (Nota A), angajaţi de Roma după retragerea romană din provincia Dacia. Cum altfel ne putem explica paralela fonetică Diego – Diegis, sau nume neaşteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortiz, nume dacic), Don Boraista ( Burebista), Don Salmoxen şi Don Deciballo. „Merită să zăbovim puţin şi asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conţinea adjectivul dacic Balos, un nume răspândit în onomastica dacică, aparţinând tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diuparneus, el fiind la origine un taraboste din sud-vestul Daciei (Munţii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit şi al victoriilor militare primeşte din partea populaţiei dace numele de război de Decebalus (Zece Urşi sau Călăreţul). De asemenea, războinicul dac primeşte tronul şi este ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil şi înţelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să îl considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieţii.” (1). Pe un vas funerar descoperit la Sarmisegetusa Regia se poate citi textul în limba dacă: „DECEBALUS PER SCORILO”, ceea ce înseamnă „Decebal fiul lui Scorilo.” (Nota B). „După ultimele cercetări numele lui Decebal ar fi o poreclă, însemnând CEL VITEAZ, numele real fiind DIUPARNEU” (2). STRATEG DESĂVÂRŞIT, DIPLOMAT ISCUSIT, CONDUCĂTOR ÎNŢELEPT „Foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scrie Dio Cassius în „Historia”. „Până la începutul domniei lui Domiţian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forţe la Dunăre. Însă, după cum ne spune istoricul Iordanes, daco-geţii devin alarmaţi de lăcomia proverbială a Imperiului Roman, atacă Moesia, masacrând din nou legiunile şi omorând inclusiv comandanţii acestora. De partea strămoşilor noştri luptau bastanii şi roxolanii. Expediaţia militară dacă era condusă, în premieră, de tânărul Diuparneus.” (1) În anul 85, la hotărârea regelui Duras, şi sub conducerea lui Decebal, dacii întreprind o incursiune-surpriză în Moesia pentru a zădărnici crearea şi menţinerea bazelor militare romane. Legiunile romane din această provincie sunt nimicite, guvernatorul Oppius Sabinus este capturat, ucis, iar capul lui este adus ca trofeu în Dacia. În acea perioadă, din punct de vedere militar, Dacia era încercuită: în vest, iazigii şi marcomanii erau aliaţii Romei; în est, Geţia Minor era în întregime sub stăpânirea romanilor, iar în nordul Pontului Euxin, regatul Bosporan ameninţa Dacia. În aceste împrejurări, după o perioadă bună de gândire, regele Duras (domnea de optsprezece ani) şi-a dat seama că Roma nu-l va ierta. Dar nu se mai simţea capabil să conducă alte bătălii ce se anunţau mult mai grele. Drept urmare, îi cedează tronul lui Decebal, nepotul său, principele moştenitor. Era generalul-comandant al oştilor dace întors victorios de pe câmpurile de luptă, respectat de războinicii daci. Asupra investiturii şi proclamării noului „rege al Daciei” nu au fost discuţii. Adunarea nobililor l-a votat în unanimitate, iar armata l-a aclamat după obiceiul roman. Înfuriat de înfrângerea oştirii sale, dându-şi seama de pericolul dac, împăratul Titus Flavius Domiţianus (51-96) a părăsit Roma şi a adăstat în oraşul Naissus, luând măsuri pentru reorganizarea provinciei Moesia. Acum, în anul 86, Decebal acţionează în toată splendoarea dibăciei şi diplomaţiei sale. A trimis o solie la Domiţian pentru a cere pacea, lucru pe care împăratul l-a refuzat. Timpul trecea în favoarea regelui dac, deoarece situaţia militară şi politică stagna. Pentru a-l întărâta pe Domiţian, dornic de răzbunare, şiretul Decebal i-a trimis din nou „un sol care să-i spună în batjocură că va face pace, dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el va declara război şi-i va aduce numai neajunsuri.” Este relatarea istoricului Patricius. Înfuriat de provocarea dacului, în mândria sa, Domiţian reacţionează exact cum se aştepta Decebal. Bătălia este descrisă de istoricul Jordanes. În primăvara anului 87, geniştii romani construiesc un pod de vase peste Dunăre, lângă oraşul Oescus. Ajunşi pe teritoriu Daciei, legiunile romane, conduse de generalul Cornelius Fuscus, nu întâmpină nici o rezistenţă şi încep deplasarea pe valea Oltului, spre izvoare. La trecătoarea de la Turnu Roşu Decebal le-a pregătit o ambuscadă pe cinste. Romanii sunt înfrânţi, generalul Cornelius Fuscus este ucis, drapelul Legiunii a V-a cade în mâinile dacilor. Sunt luaţi numeroşi prizonieri. Iordanes scrie că, în urma obţinerii acestei mari victorii, dacii l-au numit pe conducătorul lor „semizeu”. Domiţian nu putea ierta umilinţa la care a fost supus. În anul 88 revine în Moesia şi organizează o nouă campanie împotriva lui Decebal. Armata romană este pusă sub comanda generalului Tettius Iulianus, consul din anul 83, un comandant chibzuit, cu multă experienţă, care era Legator Augusti pro praetore (Nota M) în Moesia Superioară. Ajuns pe pământul Daciei, generalul Tettius şi-a condus legiunile cu multă grijă, evitând de fiecare dată cursele întinse de Decebal. Bătălia hotărâtoare se dă în defileul de la Tapae, o bătălie crâncenă, în care armata dacă este învinsă de o armată romană care suferise pierderi enorme. La retragerea oştirii sale, regele dac a dat dovadă de multă iscusinţă. Dio Cassius descrie o stratagemă folosită de Decebal, care i-a sporit şi mai mult faima. Şi-a pus oştenii să scurteze şi să cureţe triunchiurile copacilor dintr-un pâlc de pădure, pe care le-a „îmbrăcat” cu haine şi de care a atârnat scuturi şi arme. Privind din depărtare, romanii au crezut că-i aşteaptă noi forţe şi au încetat înaintarea. În acest timp, răscoala marcomanilor şi a quazilor din provincia Pannonia necesita noi legiuni romane pentru a le face faţă, ceea ce face ca în anul 89 între Deecebal şi Domiţian să se încheie o pace de compromis. Delegaţia dacă era compusă din Diegis, fratele regelui şi doi comandanţi militari: Euragus şi Biturus. De câştigat are doar marele Decebal: nu restituie prizonierii şi insignele romane capturate în lupte. Mai mult, împăratul Domiţian acceptă cererile lui Decebal: - Roma să-i plătească un tribut anual; - Roma să-i trimită ingineri şi meşteri constructori, dar şi instructori militari; - Roma să-i fie o aliată credincioasă. Dorinţele împăratului roman sunt respinse în totalitate, dintre care amintesc: - ca Decebal să-i trimită mulţi robi cu care să-şi facă intrarea triumfală în Roma; - statuia lui, pe care o va trimite la Sarmisegetusa să fie amplasată în templu. Printr-o adevărată aventură (spaţiul tipografic nu-mi permite să o prezint) Micapora, fiica lui Decebal este aducă în faţa generalului Tettius care se îndrăgosteşte de ea. Cei doi se căsătoresc, Micapora fiiind atestată ca prima creştină provenită din Dacia, şi au băieţi gemeni, botezaţi cu numele de Decebal şi Iulianus. Înfrângerile romanilor au fost comentate astfel de către Tacit: „Atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Pannonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi; acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal (malul Dunării care alcătuia frontiera imperiului), ci taberele de iarnă ale legionarilor şi stăpânirea provincilor noastre.” Apreciind la justa valoare iminentul pericol din partea Imperiului Roman, Decebal îşi întăreşte şi dezvoltă armata. Numeşte în fruntea oştilor comandanţi pricepuţi în ale războiului şi respectaţi de subalterni. Pune accent pe instruirea în folosirea falxurilor (Nota C). O dotează şi cu arme romane. Oferă adăpost numeroşilor dezertori din armata romană. Folosindu-se de meşteri pricepuţi, foarte mulţi latini, întăreşte cetăţile şi forturile. Pe plan social este de menţionat stratificarea mai pregantă şi mai complexă a păturilor sociale, cu aparate administrative, judiciare şi religioase. Aparatul judiciar este consolidat şi mai bine gândit, iar cel religios se menţine în forma de conducere duală (rege şi preot). Numeşte prefecţi pentru fiecare ramură economică. Îşi formează o cancelarie cu oameni competenţi şi instituie prima formă a serviciilor de informaţii. Agricultura se menţine la cote superioare, cu accentul pe cultivarea cerealelor, creşterea animalelor şi apicultura. Arheologia confirmă canalizarea negoţului pe direcţia Imperiului Roman, iar izvoarele scrise menţionează creşterea exporturilor. Industria metaliferă – metale pentru confecţionarea armelor şi cea a metalelor preţioase – cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În toate îl sprijină regele-preot Vezina. „Caracteristica principală a politicii externe dusă de regele Decebal este îmbinarea cu ingeniozitate a acţiunilor militare şi a celor diplomatice atât cu adversarii cât şi cu aliaţii.” (3). NOTE: A. În timpul stăpânirii romane asupra provinciei Dacia, din rândul dacilor au fost recrutaţi mercenari organizaţi în legiuni, dintre care amintesc: Cohorus I Ulpia Dacorum, staţionată în Syria; Cohorus I Aelia Dacorum, staţionată în Bretania; Cohorus II Augusta Dacorum şi Cohorus II Aurelia Dacorum staţionate în Panonia; Cohorus Gemina Dacorum în Moesia Inferioară, iar unitatea de cavalerie Ala I Ulpia Dacorum, recrutată de Traian, era cantonată în Cappodokia. Soldaţi sau trupe dacice au mai fost semnalate în Noricum, Italia şi Galia. B. Alţi istorici au tradus inscripţia: „DE CE BALUS PERS CORILO” – observaţi schimbarea? – prin: „Decebal a plătit înălţarea la cer”…iar dacă citim în oglindă „OLIROC SREP SULA BECED”, traducerea este „Viteazul Cal s-a sinucis”. Inscripţia se mai poate citi şi „DE CEBALUS PERSCO RILO”, tradus „De neamul calului va pieri duşmanul”. Acest blestem a circulat printre daci până la dispariţia Imperiului Roman. Goţii se credeaun urmaşii geţilor. Nu puţini istorici din antichitate, dar şi din zilele noastre, persistă în această greşeală. Ei l-au avut rege pe Alaric : „Inorogul” născut în…Dacia. La începutul secolului al V-lea e.n. ,vizigoţii conduşi de acest rege au pătruns în Italia. La 24 august 410 Alaric cucereşte Roma, populaţia este trecută prin foc şi sabie,iar Eterna Cetate este distrusă. Blestemul s-a săvârşit. C. „Despre falxurile dace se spune că ar fi fost unele dintre cele mai distrugătoare invenţii ale antichităţii. Soldaţii romani învăţaseră repede să le respecte şi să se ţină departe din faţa lor” (1). Practic, arma dotată cu un mâner lung de lemn sau de os, care trebuia ţinut cu ambele mâini şi care, prezenta un tăiş curbat ce ajungea şi la 60 de centimetri lungime, era capabilă să despice chiar şi cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevăzută uneori şi cu striaţii sau canale care să permită scurgerea sângelui. În mâinile unui războinic priceput şi puternic, o astfel de armă putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singură lovitură. De altfel, se pare că dacii le utilizau, de obicei, în prima linie, acolo unde creau breşe în rândurile inamice şi unde puteau contracara chiar şi şarjele cavaleriei. Făurirea acestor lame era dovada tehnologiei înaintate în domeniul metalurgiei, şi aprecierea acestor arme era evidentă la Roma, falxurile erau vândute ca trofee contra greutăţii lor în aur. Un singur exemplar putea cântări chiar şi 10 kilograme. Un alt atu al dacilor în lupta contra romanilor l-au constituit temuţii catafraetari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmaţi, originari din stepele de la nord de Marea Neagră intrau în luptă echipaţi cu zale de fier care acopereau atât calul cât şi călăreţul, modă care va fi reluată, sute de ani mai târziu, de luptătorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor călăreţi înnăscuţi, deşi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient în lupta de aproape. Scris de Teodor FILIP  1. http://descopera.ro; 2. http://www.enciclopedia-dacica.ro; 3. www.dacia.co.ro