joi, 21 iulie 2011

Discuţie între un creştin şi un mahomedan

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi


Cuv.Antonie Hrapoviţki
Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:
- Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.
- Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.
- Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.
Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; orbajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:
- Ţi-a plăcut Coranul?
- Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament?
- Ba am citit, dar Mahomed propovăduia încă multe lucruri în afară de acelea despre care zici tu.
- Dar tot ce a zis Mahomed dincolo de Noul Testament mie nu mi-a plăcut – răspundea psaltul – dar dacă voi începe să vorbesc despre asta, te vei supăra, mai bine bucură-mă tu – povesteşte-mi, ce ţi-a plăcut în credinţa creştină?
- Mie mi-a plăcut aproape totul – răspundea imamul – îmi pare rău că înainte nu citeam cărţile voastre; ştii, eu sunt un om direct şi nu-mi place să viclenesc, cum fac alţii, de aceea, cu toate că mi-e greu să recunosc, îţi voi spune, ca unui om bun, în taină faţă de femeile şi prietenii mei, că atunci când citeam cuvintele lui Iisus despre iertarea vrăjmaşilor şi dragostea faţă de Dumnezeu – plângeam de bucurie şi sărutam cartea; iar atunci când am citit în Fapte despre ce a făcut Apostolul Pavel, mi-am promis niciodată să nu-l mai blestem, cum o făceam înainte. Totuşi eu nu pot fi creştin. Tu zici că Mahomed nu a adăugit nimic bun la credinţa creştină, dar eu îţi voi spune: cu toate că a înlăturat multe lucruri bune, dar a adăugat unul bun, mai bine zis a îndreptat credinţa voastră într-un sens. El a spus că Dumnezeu este unul, iar voi învăţaţi că sunt trei dumnezei: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Fedotovici a gesticulat supărat şi a exclamat:
- Imamule, cum nu ţi-e ruşine să ne cleveteşti! Fie – adăugă el mai calm – fie să spună asemenea prostii târgoveţii voştri ignoranţi, sau acei vicleni care discutând despre credinţă, nu caută adevărul, ci încearcă să mintă oamenii simpli, dar tu nu în zadar spui că eşti om direct; spune-mi, unde ai citit în Noul Testament despre trei dumnezei? Iisus Hristos spune clar: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3)
- Aşa, aşa – răspundea Ibrahim – Apostolul Pavel spune: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efes. 4:6). Şi multe alte locuri din Noul Testament vorbesc despre unitatea lui Dumnezeu, dar din alte fragmente rezultă că şi Iisus este Dumnezeu, şi Sfântul Duh este Dumnezeu; înseamnă că sunt trei dumnezei?
- Să vorbim mai detaliat despre aceste fragmente – a spus Fedotovici. În orice caz se vede că ai citit cartea mea, pentru aceasta m-am liniştit. Va să zică eşti de-acord că în Evanghelie Iisus Hristos este recunoscut ca fiind Dumnezeu?
- Ştiu de ce mă întrebi asta: înainte îi repetam pe imamii noştri bătrâni, spunând că în Evanghelie Iisus nu se recunoaşte a fi Dumnezeu, şi că asta au invetat de creştinii de mai târziu, începând cu Apostolul Pavel. Acum, după ce am citit Evanghelia, ştiu că în ea se învaţă aceeaşi credinţă ca şi cea propovăduită de Pavel şi pe care voi o urmaţi, deoarece, cu toate că Iisus n-a spus niciodată „Eu sunt Dumnezeu”, totuşi le dădea tuturor de înţeles că El este Dumnezeu, pentru că spune: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi când era întrebat: „Tu cine eşti?”, El răspundea: „Începutul, care şi grăiesc cu voi” (Ioan 8:25), adăugând după aceea: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58).
- Ah, câtă bucurie am să aud cuvintele Evangheliei din gura ta! – a exclamat din nou psaltul Fedotovici, nu cu mânie de data aceasta, ci cu plăcere. Sunt atât de bucuros că nu-l vei mai învinovăţi pe Apostolul Pavel şi pe creştini de denaturarea Evangheliei.
- În zadar te bucuri – răspunse imamul – cât timp credeam că învăţătura despre Treime au inventat-o creştinii, nu consideram Evanghelia a fi o învăţătură a politeiştilor, dar acum, cu toate că am îndrăgit Evanghelia ta mai mult decât înainte şi, să-ţi zic în taină – mai mult decât Coranul nostru, văd că în rând cu cu cele mai sfinte adevăruri despre viaţa noastră, ea conţine învăţătura despre trei dumnezei.
Psaltul s-a emoţionat din nou:
- Dar tu însuţi ai repetat cuvintele Noului Testament despre unitatea lui Dumnezeu.
- Cu atât mai rău, Testamentul vostru se contrazice: oricât ai spune că Dumnezeu este unul, dar dacă Dumnezeu are şi un Fiu, atunci sunt doi dumnezei, iar dacă este încă şi Duhul Sfânt, Carele nu este nici Tatăl şi nici Fiul, atunci deja sunt trei dumnezei şi nu unul singur.
În timp ce imamul spunea aceste cuvinte, de cei doi s-a apropiat un bătrân călător gârbovit, îmbrăcat foarte sărac, în sandale, cu o pălărie largă, sprijinindu-se într-o cârjă obişnuită. El s-a închinat în faţa celor doi ce şedeau pe buşteni şi, probabil, se pregătea să ceară de la psalt să fie primit în ospeţie, dar, auzind ultimele cuvinte ale tătarului, a tresărit brusc, s-a ridicat în toată înălţimea şi, oprindu-l cu mâna pe psalt, care vroia să spună ceva, i s-a adresat lui Ibrahim, întrebându-l:
- Tu ai citit Evanghelia?
- Da – răspunse acela – şi Evanghelia şi Epistolele.
- Slavă Domnului – a răsuflat uşurat călătorul – măcar pentru asta îţi spun că eşti un om bun.
- Dar tu, bătrâne, ce fel de om eşti? – a întrebat imamul, rămânând uimit de îndrăzneala acestuia şi neştiind, să se mânie sau să râdă – pe mine tot satul mă numeşte om bun, deci lauda ta poţi s-o retragi; Fedotovici îţi va da pâine şi un loc de odihnă şi fără asta.
- Da, sunt şi flămând, şi obosit – a spus bătrânul – şi ca om sunt cel mai rău, dar Mântuitorul meu, Hristos, este cel mai bun, şi pentru slava Lui şi pentru mântuirea sufletului tău eu nu voi dormi toată noaptea şi nu voi mânca azi şi mâine, dacă numai tu vei fi de-acord să vorbim o oră despre Preasfânta Treime.
Imamul se uita cu nedumerire la acest sărac, a cărui faţă palidă începea să se aprindă, iar ochii se îndreptau spre cer.
- Pentru ce să stai flămând – a spus el – văd că eşti un om pios, să mergem mai bine tustrei la mine, să ne întărim cu hrană şi să te ascultăm pe tine.
Atunci când au intrat în casă, două femei ale imamului se uitau mirate de după perdea la acest sărac; pe Fedotovici l-au mai văzut la stăpânul lor, de aceea nu se mirau de prezenţa lui. Dar atunci când imamul s-a apropiat de perdea ca să ia mâncarea, ele îi dădeau în tăcere totul aşa cum se cuvine pentru trei oameni.
Luând masa împreună cu oaspeţii, imamul s-a adresat bătrânului:
- Moşule, eu mi-am dat seama despre ce vrei să-mi vorbeşti, dar eu toate acestea le-am mai auzit de la fiul său, care e seminarist – arătând cu degetul la psalt – tu probabil vei spune că Dumnezeu este unul, dar El este în trei persoane, şi aceste trei persoane sunt una, cum în soare lumina şi căldura una sunt, sau în gura omului respiraţia şi cuvântul, dar omul unul este. Dar mie aceste comparaţii mi s-au părut goale: eu însumi pot să-ţi numesc multe lucruri care sunt compuse din părţi separate, care împreună sunt una; iată şi masa: are patru picioare şi a cincea – tabla, dar masa este una; geamul are patru ochiuri, dar el unul este; numai că toate astea nu sunt potrivite.
- De ce nu sunt potrivite? – a strigat Ivan Fedotovici.
- Fiindcă una sunt lucrurile şi alta sunt fiinţele vii. Arată-mi două găini care să compună o singură pasăre, sau trei lei – un singur animal, sau trei oameni – unul singur să fie. Acestea nu mi le vei arăta niciodată: tot trei oameni vor fi, şi nu unul, şi dumnezei aveţi trei şi nu unul.
- Dar dacă-ţi arăt? – a întrebat tihnit bătrânul.
- Dacă-mi vei arăta – a exclamat imamul – atunci promit să devin creştin şi să mă botez! Numai că tu niciodată nu-mi vei arăta asta – a adăugat el în grabă şi cu voce tare, fiindcă a auzit o tuse mânioasă de după perdea. Niciodată nu-mi vei arăta asta şi eu nu voi fi creştin, ci mai degrabă pe tine te voi aduce la islam – iar a spus el cu voce înviorată – să mergem afară să continuăm discuţia, dintâi vei vorbi tu, apoi eu, aici lasă să strângă masa.
Fedotovici şi-a apucat căciula şi i-a şoptit imamului:
- Pe semne ai soţii mânioase, să mergem de aici mai repede.
Aşezându-se din nou pe buşteni, imamul a început să râdă, zicând:
- Uite nu pot învăţa această răbdare pe care o aveţi faţă de femeie. Orice neascultare sau intervenţie a femeilor mele în discuţiile pe care le port mă supără atât de mult, că de n-aţi fi fost voi, le-aş fi pedepsit. Pavel al vostru spune că bărbatul şi femeia sunt un trup, dar eu mă simt aşa de parcă eu aş fi lumină, ele întuneric, eu căldură, ele răceală; unde sunt eu, acolo nu-i loc pentru ele, iar când ele ocupă un loc, mă alungă pe mine. Păi cum poate fi una ca asta – două sau trei fiinţe să devină una? Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh – unu, doi, trei: trei dumnezei, nu unul.
- Ai început bine discuţia – a spus bătrânul – acum vom continua.
- Vorbeşte, am să te ascult.
- Nu – răspundea bătrânul – vorbeşte tu, iar eu te voi întreba, ca nu sufletul meu, ci al tău să spună adevărul. Spune-mi dintâi dacă întotdeauna simţi la fel lupta ta cu femeile pentru a fi stăpân în casă; asta spune-o întâi, apoi spune: faţă de toţi oamenii simţi o astfel de luptă, de parcă nu puteţi încape în acelaşi loc, sau cu unii o simţi mai bine şi cu alţii mai rău?
Imamul a tăcut un pic, după care a răspuns:
- Bineînţeles faţă de soţii am diferite simţăminte; când mă supăr mi se pare că în lumea întreagă nu este loc pentru noi trei; când sunt calm, ele nu mă deranjează, dar nici că aş avea mare nevoie de ele nu simt – eu am 65 de ani, ele aproape 60, pentru noi a trecut timpul când căutam plăceri.
- Fie cum zici – a spus călătorul – acum spune-mi, oare nu simţi uneori nevoia de a le avea aproape de tine, nu pentru plăceri, ci pentru o discuţie sufletească, mai ales atunci când nu le vezi mai mult timp?
- Sigur, uneori mi se face dor de babele mele – răspundea Ibrahim – dar noi am vrut să vorbim despre Dumnezeu, nu despre femei.
- Vom ajunge şi la Dumnezeu – răspunse călătorul, pe faţă răsărindu-i un zâmbet blând – spune-mi, imamule, pe cine mai iubeşti, afară de soţii? Ai copii?
- Îl am pe scumpul meu fiu, e şakird [elev/student la studii teologice musulmane, n.n.] în Kazan, e foarte frumos! Ah, cât de mult mi se face dor dacă nu-l văd mult timp; zilele acestea îl aştept să vină acasă. E un băiat fin şi, cu toate că e mult mai şcolit decât mine, nu vrea să-l supere pe bătrânul cu superioritatea sa şi îmi cere explicaţii, dar un lucru nu înţelege, prostuţul, că eu singur văd cu cât e mai deştept decât mine şi mă bucură asta, dar şi mai mult mă bucură smerenia sa şi dorinţa de a ceda în faţa mea. Am avut şi o fiică, dar a murit sărmana.
- Spune-mi acum, bunule imam – continua bătrânul cu întrebările – tu şi fiul tău aveţi mereu suficient loc, nu vă simţiţi strâmtoraţi, aşa cum te simţi cu femeile?
Faţa imamului s-a luminat de un zâmbet fericit şi, atunci când începea să vorbească despre iubitul său fiu, era atât de entuziasmat încât uita principalul scop al discuţiei cu străinul.
- Ce vorbeşti! – a exclamat el. Chiar dacă am fi în mijlocul mării pe o piatră mică, tot nu ne-ar fi strâmt: până şi acolo am fi cedat locul unul altuia şi fiecare dintre noi ar fi gata să se arunce în apă ca să se salveze celălalt.
- Vezi, imamule – spuse călătorul – nu totdeauna şi nu toţi oamenii încurcă unul altuia. Povesteşte-ne, ai şi cu soţiile asemenea clipe în care eşti la fel de prietenos cu ele ca şi cu fiul?
Imamul continua să vorbească deja parcă nu călătorului, ci sie însuşi, ascultând glasul inimii sale.
- O, da, numai că asta se întâmplă din cauza tristeţii noastre, atunci când ne amintim de sărmana noastră Fatima. A fost un suflet atât de bun şi blând, încât ambele mele soţii o iubeau la fel; atât de mult o iubeau, încât nici Împăratul Solomon nu ar putea găsi care din ele îi era mamă. Sufletul bun al fiicei răposate numai atât stăruia, cât să fie pace în casă, şi când era înţelegere între noi, ea sărea în sus de bucurie, de parcă i-ar fi dat cineva o sută de ruble.
- Încă mai spune-mi te rog, când crezi că eşti mai aproape de adevăr: atunci când te cerţi cu soţiile pentru stăpânirea în casă, sau când vă amintiţi împreună de fiică?
- Păi, de ce mai întrebi – a spus râzând Ibrahim – în certuri nu e nimic bun, numai prostie, dar atunci când vorbesc cu ele despre Fatima şi plângem împreună, eu văd că eu nu sunt om rău şi că ele sunt babe bune la suflet, dar apoi, vezi cum iar vine şaitan [satan la musulmani, n.n.] şi ne tulbură minţile şi iar ne chinuim unii pe alţii cu înjurături, uitând că asta e dur şi prosteşte. Iar când din nou ne amintim de Fatima, eu le citesc gândurile pe feţele lor; şi eu însumi tot la asta mă gândesc: „De ne-ar fi pe suflet mereu astfel, atunci nici pentru bani nu ne-am înjura sau certa: pacea şi dragostea sunt mai scumpe decât aurul”.
Da, draga noastră Fatima, Dumnezeu ne-a lipsit de prezenţa ta, dar noi, atunci când vorbim despre tine, parcă am avea un singur suflet, pentru că tot răul pleacă de la noi şi rămâne numai binele; noi, tustrei, simţim până şi gândurile fiecăruia dintre noi; uneori chiar ne pare că şade şi Fatima cu noi şi se bucură de unitatea noastră sufletească.
Călătorul l-a luat pe imam de mâini şi a spus:
- Imamule, tu nu vei mai spune că e imposibil pentru două sau trei fiinţe să devină una! Oare nu tu ai spus chiar acum că un singur suflet şi un singur gând aveţi toţi trei?
Imamul a tresărit:
- M-ai prins pe cuvânt, bătrân şiret! – a exclamat el, dar fără mânie, ci dimpotrivă, cu bucurie. Apoi a plecat capul şi a început a spune agale – Da, am aflat ceva nou şi de la tine, şi de la mine însumi; eşti un om deştept şi bun. Dar spune-mi tu mai lămurit, ce reiese din mărturiile mele?
- Permite-mi – a început străinul cu blândeţe şi bucurie – din mărturiile tale reiese că pentru aceasta oamenii nu pot crede că cele trei Feţe ale Sfintei Treimi sunt o singură fiinţă Dumnezeiască, pentru că vrăjmăşindu-se între ei gândesc că orice om şi îndeobşte orice fiinţă vie este duşmănoasă celeilalte şi o strâmtorează, aşa încât nu poate unul şi altul să fie o singură fiinţă. Apoi reiese că acest sentiment duşmănos de împotrivire, această îndârjire a oamenilor slăbeşte atunci când ei nu se supun lui şaitan, care îi face pe oameni să se certe şi le tulbură mintea. Atunci ei simt dragoste unul faţă de altul şi se bucură de apropierea lor ca şi cum nu le este strâmt împreună, ci sunt fericiţi, iar atunci când măcar unul din aceşti oameni iubitori părăseşte trupul şi numai curăţenia sufletului său rămâne în memoria şi inimile oamenilor, atunci, pe lângă tristeţe pentru despărţirea văzută, oamenii aceia simt totodată şi apropierea faţă de cel răposat, şi o legătură atât de puternică între ei, de parcă ar avea un singur suflet. Iar eu iată ce am să adaug: Tatăl niciodată nu se ceartă cu Fiul şi Sfântul Duh, şi niciodată nu gândesc diferit, şi nici şaitan nu Le poate tulbura mintea, şi Ei niciodată nu se despart Unul de Altul. Spune-mi acum: dacă până şi la noi, oameni păcătoşi, se întâmplă să avem clipe luminate în care dispare orice deosebire între noi, oare nu încă mai mult sunt întotdeauna uniţi între Ei Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Şi dacă tu şi rudele tale în vremurile cele mai raţionale ale vieţii voastre simţiţi unitatea sufletească, atunci de ce spui că e nedreaptă învăţătura noastră, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este unul Dumnezeu, şi nu trei dumnezei?
Ascultând aceste cuvinte noi pentru dânsul, imamul a deschis larg ochii, chiar şi gura de mirare; mult timp nu putea spune nimic, frecându-şi fruntea cu degetul.
- Stai, încă un cuvânt – a început în sfârşit să vorbească – după tine reiese că nu doar Dumnezeu poate fi unul şi în acelaşi timp în Treime, dar şi noi, oamenii, putem fi astfel, dar totuşi noi toţi nu suntem una. Poate îmi pare uneori că sufletul meu se uneşte cu altele, ale celor pe care-i iubesc, dar eu nu pe toţi îi iubesc, şi chiar cei pe care îi iubesc totuşi rămân fiinţe diferite.
- Prietene! – îi răspunse bătrânul, îmblânzindu-şi din nou vocea – Tu însuţi ai spus că unitatea ta cu ceilalţi o simţi nu atunci când eşti în înşelare, ci dimpotrivă, atunci când eşti un om cu adevărat raţional. Dacă ţie ţi se întâmplă asta rar, iar altora aproape niciodată, oare asta e măsura adevărului? Cu toate că toţi oamenii permanent păcătuiesc, noi ambii vom spune că a păcătui este neraţional, că numai facerea de bine este dreaptă, cu toate că rar o mai întâlneşti pe pământ.
- Spui lucruri bune, – îl întrerupe îngândurat Ibrahim – dar îmi vine greu să cred că sufletul meu se poate înrudi cu toţi oamenii, chiar şi cu vrăjmaşii.
Aici a intervenit psaltul:
- Dar oare nu ţi-a plăcut învăţătura lui Iisus Hristos, aceea că aproapele nostru nu este doar vreo rudă de-a noastră sau prieten, ci îndeobşte orice om?
- O, bineînţeles că mi-a plăcut, îndeosebi am îndrăgit pilda lui Iisus despre Samarineanul Milostiv: samarineanul l-a văzut pe vrăjmaşul său evreu lăsat de tâlhari aproape mort, pe lângă care treceau oamenii lui cu dispreţ, fără a-l ajuta; samarineanul l-a văzut, a coborât de pe măgar şi a spălat rănile bolnavului, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus în oraş la casa de oaspeţi, singur continuând calea pe jos. Acest samarinean a fost ca o rudă pentru toţi. Eu am fost de-acord să accept că cu cât e mai deştept omul, cu atât mai mult îi vede pe oameni ca pe prieteni, iar cel mai bun e acela care pe toţi îi iubeşte şi pe nimeni nu-l socoate vrăjmaş.
- Şi încă mai apropiat tuturor poate fi omul, – continua călătorul – dacă el se dăruieşte slujirii lui Hristos, atunci el deloc nu mai are interese proprii şi nu poate fi mâniat cu nimic şi nici nu poate fi pus să lupte pentru sine împotriva altora. Atunci sufletul lui este legat de sufletele aproapelor lui şi el le simte necazurile şi păcatele de parcă ar fi ale lui proprii. Ţii minte ce spunea Pavel Apostolul în epistola către Galateni: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4:19) şi în alt loc el se bucură de faptele creştinilor de parcă ar fi ale lui: „Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei.” (Flp. 4:1); iată şi simţirile lui faţă de ascultătorii propovăduirii lui: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. În inima noastră nu sunteţi la strâmtorare” (II Cor. 6:11-12). Iată ce simţea sfântul Apostol faţă de oamenii străini lui, oare poate avea sentimente mai bune chiar şi o mamă faţă de copilul ei?
- Dar acestea sunt doar sentimente – s-a opus Ibrahim. – Însă voi repeta: Pavel este un om mare şi sfânt; ai noştri îl defaimă pentru că nu-l cunosc. Dar Pavel şi toţi oamenii buni şi răi totuşi trăiesc aparte, fiecare în trupul său, cum şi noi trăim acum separat.
- Da, – răspundea călătorul – se vede că trăim despărţit până când, fiindcă suntem limitaţi de trup, dar oameni se eliberează de trup după moarte, iar după înviere vor avea trupuri asemenea lui Hristos cel înviat: acele trupuri nu au piedici nici în spaţiu, fiindcă ele se mişcă repede dintr-un loc în altul, şi nici un alt fel de piedică, fiindcă ele trec şi prin perete şi prin aer, după cum e spus în Evanghelie.
- Aşadar, – vorbi din nou imamul – tu zici că atunci când oamenii se vor elibera de trup şi de orice păcat, atunci ei vor fi un singur om, rămânând totuşi persoane diferite? Găseşte-mi un asemenea fragment în Sfânta Scriptură şi atunci voi crede că şi învăţătura despre Treime mi-ai lămurit-o în chip drept.
- La asta deja voi putea răspunde şi eu! – a exclamat psaltul cu bucurie, ascultându-l cu aceeaşi uimire pe călător. – Apostolul Pavel spune cum, odată întorşi la Hristos, cei care înainte se vrăjmăşeau, grecii şi iudeii, au devenit toţi împreună un singur om. Iată ce spune el despre Mântuitorul: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, şi apoi: ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Ef. 2:14-15). Iată de ce tot citeam la părinţii Bisericii şi nu înţelegeam: ei totdeauna spun că fiinţa oamenilor una este, precum e şi fiinţa Sfintei Treimi, numai că unitatea noastră este slăbită de păcatele oamenilor şi se reface prin răscumpărarea lui Iisus Hristos… Da, da, – a adăugat Fedotovici, parcă amintindu-şi ceva – Sfântul Grigorie de Nyssa chiar spune aşa: tu mă întrebi cum pot fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu, dacă oamenii, spre exemplu Petru, Pavel şi Ioan, totuşi nu compun un singur om, ci trei oameni. La asta îţi voi răspunde, – continuă Sf. Grigorie – că această expresie – „trei oameni” – nu este corectă, omenirea este una, diferite sunt doar persoanele. Astfel este în omenirea, care este limitată, strâmtorată şi păcătoasă, iar în Dumnezeire, unde toate Feţele sunt sfinte, netrupeşti şi nelimitate, unde nu este nici un fel de despărţire, „dar într-adevăr unul este Dumnezeul nostru”.
- Da, aproximativ aşa, – a adăugat călătorul – Tu repeţi după memorie cuvintele sf. Grigorie din epistola sa către Avlalie.
Faţa imamului ardea şi de bucurie, şi de luptă; respirând greu din cauza emoţiilor, el a spus:
- Eu nu-l cunosc pe sf. Grigorie – spune-mi asemenea cuvinte ale lui Iisus, din care eu aş vedea că dragostea şi raţiunea între oameni trebuie să biruiască cu atâta putere, încât ei vor fi una în mulţimea lor; atunci eu voi crede în Sfânta Treime şi voi fi creştin.
Spunând asta, Ibrahim s-a ridicat brusc şi a exclamat:
- O, atunci voi înţelege de ce creştinii preţuiesc atât de mult Treimea lor! Eu voi înţelege că a crede în unitatea Tatălui şi Fiului este necesar pentru a nu ceda în faţa dezbinării noastre comune pe pământ, ci a aştepta o viaţă mai bună, fiindcă, dacă până şi în Dumnezeul cel adevărat există mulţime în unitate, oare ne putem îndoi că şi dezbinarea noastră se poate sfârşi, când şi noi vom fi una, asemenea Dumnezeului celui unul în Treime! Găseşte-mi aşa cuvinte în Evanghelie sau în Noul Testament, exclamă el din nou, şi eu voi preţui învăţătura despre Treimea voastră mai mult decât orice alte cuvinte ale lui Iisus.
- Iată aceste cuvinte – a spus cu bucurie Ivan Fedotovici, deschizând Noul Testament pe care chiar atunci i l-a întors imamul. – Ascultă rugăciunea cu care Iisus Hristos a încheiat poveţele de rămas bun către ucenicii Săi: „Şi nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru Mine, ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie; ca să crează lumea că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)
Fedotovici începu să citească cu voce puternică şi solemnă, dar la cuvintele „ca să crează lumea”, vocea i s-a înmuiat de lacrimi şi el continua să citească plângând: „Ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârşit întru una, şi ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pre ei, precum pre Mine m-ai iubit” (Ioan 17:22-23)
Deodată Fedotovici l-a îmbrăţişat pe Ibrahim:
- Frate! – exclamă el – Nu îl respinge pe Mântuitorul tău! Tu deja ai dat cuvântul că vei deveni ucenicul Lui, dacă vei auzi aceste cuvinte.
Ochii lui Ibrahim erau umpluţi de lacrimi:
- Dar fiul meu, soţiile mele! – exclamă el, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
Deodată el a simţit că cineva îi atinge mâinile cu drag şi le acoperă cu sărutări:
- Fiul tău demult este creştin în suflet – auzi el – şi se roagă ca tu să-i dai voie să se boteze, şi să te botezi şi tu cu el.
Neputând să creadă cele auzite, imamul şi-a descoperit faţa şi şi-a văzut fiul care stătea în faţa lui în genunchi. El l-a strâns în braţe şi începu să-l sărute pe frunte şi pe ochi; apoi a ridicat ochii către cer şi a spus:
- O, milosârde Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru! Acum să ne sperie şi cu moartea! Chiar de mă lasă soţiile mele sărmane, eu nu mă voi lepăda de Domnul Iisus Hristos.
- Stăpâne, – i-au spus femeile lui – noi am ascultat toată discuţia ta cu aceşti oameni buni, şi cu toate că nu am înţeles tot ce am auzit, am văzut că ei ţi-au spus cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa ta va fi şi credinţa noastră; în legea creştinească nu pot fi două soţii, dar noi îţi vom fi surori şi slugi, numai să nu ne lăsaţi, tu şi fiul tău.
Imamul plângea de bucurie, pentru prima dată în viaţă însemnându-se cu semnul crucii.
- Fii naşul nostru de botez, – i-a spus el lui Ivan Fedotovici, strângându-i mâna – iar ţie, omule sfânt, – adresându-se călătorului – permite-mi să mă închin până la pământ, după obiceiul creştinesc.
Spre uimirea imamului, călătorul nu mai era printre ei; deodată el s-a gândit că bătrânul i-a lăsat pentru un timp şi l-a rugat pe psalt să îl aducă diseară, dar când a venit Ivan Fedotovici spre seară, a adus vestea că nu l-a putut găsi pe călător. Aşa şi n-au mai aflat cine a fost omul acela.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu