luni, 6 iunie 2011

Dictatura financiară

Dictatura financiară



Dictatura financiară

 

În 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocând o cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei. Dacă, din contra, câştiga armata coaliţiei anglo-pruso-olandeze, condusă de ducele de Wellington, ajungea Anglia într-o poziţie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, întrucât finanţase ambele tabere. După cum se ştie bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat înfrângerea lui Napoleon.
Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a împrumutat naţiunile Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înşelăciune celebră. Utilizând reţeaua sa de spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei bătălii de la Waterloo. Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că el ştie ceva şi că ducele de Wellington a pierdut bătălia. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi.
După câteva ore, bursa de la Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington câştigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic. În câteva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum peste noapte, averea deja fabuloasă a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi împrumut (evident cu dobânzile de vigoare) ţărilor europene, atât de dornice să se refacă după lunga perioadă de război – finanţat tot de Rothschild – şi să ajungă la…stabilitate economică.
Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima bancă supra naţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanşate de un alt membru al elitei, bancherul J.P.Morgan. În 1907, acesta a început să răspândească zvonul că bâncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat credibilitate pentru că venea de la o persoană care se presupunea că ştie ce spune. S-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus la faliemnte în lanţ (aproape 5.400 de bănci au dispărut).
Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum poate fi evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei Republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D.Rockefeller Jr., senatorul a devenit membru al clanului Rockefeller). Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria stă mărturie că el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.
În 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întîlniri secrete, organizată în casa lui J.P.Morgan din Jekyll Island. Acolo a apărut „monstrul” de mai târziu. Apoi documentul i-a fost înmânat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a devenit preşedintele S.U.A., a fost aprobat. Totul a fost un troc ordinar. În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipescă constituirea Federal Reserve. Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi preşedintele S.U.A.
După mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să disztrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează”.
Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea Federal Reserve a fost constituit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internaţionali care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclavul lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul”.
Publicului i s-a spus atunci că Federal Reserve este soluţia ideală şi unică pentru a menţine stabilitatea economică (parcă sună cunoscut, nu-i aşa?). Străzile şi ziarele erau pline de afişe în care americanilor li se arăta cum inflaţia, şomajul şi criza economică sunt de acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei Federal Reserve. A urmat însă marea criză economică din 1929, care a predat America în mâinile bancherilor.
În 1944 a fost implementat sistemul Bretton Woods (Nota A) pentru a restabili economia după al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe acară mai extinsă: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Federal Reserve a oprit în 1971 convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb – mai ales pentru comerţul cu petrol – a planetei. Şi de această dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică. Actuala criză financiară a fost orchestrată de aceeaşi Păpuşari ai finanţei mondiale prin intermediul organizaşţiilor lor: Fed, F.M.I., B.M. şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii. Aplicând cu scrupulozitate scenriul cunoscut, acestea au creat acum panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelaşi grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă…
În octombrie 2002, David Rockefeller şi-a publicat Memoriile, în care povesteşte, printre altele, cum a activat în serviciile secrete militare în timpul celui de-.al Doilea Război Mondial, dezvoltându-şi „abilitatea de a construi o reţea de surse de informare şi de influenţă”. Însă pasajul cel mai interesant se găseşte la pagina 405. Rockefeller admite ____ că face parte dintr-o conspiraţie secretă internaţională, care are ca scop globalizarea: „Timp de mai bine de un secol, extremişti ideologici aparţinând întregului spectru politic s-au folosit de ocazia unor incidente mediatizate pentru a ataca familia Rockefeller şi a pretinde că aceasta are o exagerată inflenţă asupra instituţiilor politice şi economice americane. Unii dintre ei cred chiar că facem parte dintr-o conspiraţie secretă care lucrează împotriva intereselor Americii. Ne caraterizează pe mine şi familia mea ca fiind „internaţionalişti” care conspiră la crearea unei structuri politice şi economice unice globale, o nouă lume, dacă vreţi. Dacă aceasta este acuzaţia, pledez VINOVAT şi sunt mândru de asta”.
„VREŢI BANI? O SĂ TIPĂRIM MAI MULŢI BANI!”
În curând, Fondul Monetar Intrnaţional ar putea să ajungă la fundul sacului de bani, în condiţiile în care numărul ţărilor care solicită fonduri de ajutor este tot mai mare. Astfel de cereri vin din toate colţurile lumii, de la Europa de Est până în America Latină, Africa şi Asia. Brad Satser, expert la faimoasa organizaţie francmasonică Council for Foreign Relations declara că nevoia de finanţare externă a tuturor ţărilor vizate de F.M.I. ajunge la 500-600 de miliarde de dolari, şi atenţionează că „suma ar scufunda complet Fondul Monetar”.
Pentru a obţine lichidităţi, Fondul poate emite obligaţiuni în nume propriu, pe pieţele financiare. Instituţia nu a apelat însă, niciodată la această opţiune. A preferat să solicite depozite din partea celor 185 de state membre.
Opţiunea de forţă majoră este de a tipări bani, prin emisiuni Speciale Drawing Rights, instrument financiar preferat şi deja folosit de F.M.I. şi de Banca Mondială. Asta nu este altceva decât o invitaţie „fără perdea” pentru ca inflaţia să crească şi mai mult. În curând, nici o monedă financiară nu va mai valora nimic, fie că se numeşte dolar, euro sau yen.
Ron Paul, congresman şi candidat la preşedinţia S.U.A., a avertizat încă din 2007 că în curând dolarul nu va mai valora nimic, lucru ce va duce la prăbuşirea economiei mondiale, accelararea inflaţiei şi creşterea preţului petrolului. În cadrul unei emisiuni moderată de cunoscutul jurnalist de investigaţii Alex Jones, el a dcelarat: „Odată ce şi-au dat seama că poporul american a realizat jocul înşelător pe care îl fac, cei care conduc sistemul bancar şi monetar nu au cum să fie prea încântaţi. Dacă Bush este suficient de absurd încât să declanşeze un atac asupra Iranului, aceasta ar putea genera o asemenea criză încât barilul de petrol să ajungă la 200 USD…Dacă vor continua să aplice aceleaşi politici, dolarul va ajunge la zero, vom avea o creştere accelerată a inflaţiei şi toate bancnotele practic se vor autodistruge, valorând exact cât hârtia pe care sunt tipărite.
Pasul următor în această criză va fi ca elitele să pozeze în salvatori, oferind populaţiei, chipurile pentru a-i proteja siguranţa, soluţii care de fapt o vor înrobi şi mai tare, adică controlul, forţe de poliţie şi mai njmeroase etc. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la ultima criză economică din anii ’20. Populaţia a intrat în panică, în loc să-şi dea seama că Federal Reserve este responsabilă de crearea unei himere”.
Au fost declaraţii zguduitoare pe care mass-media le-a trecut sub tăcere, aşa cum era de aşteptat.
„ORDO AB CHAO” – „LA ORDINE PRIN HAOS”
Prim ministrul Marii Britanii, preşedintele Franţei şi înalţi oficiali internaţionali cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criză economică. De data aceasta, şi cei mai sceptici vor trebui să recunoască evidenţa – actuala criză financiară este folosită de cei care urmăresc să conducă această planetă, pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Soluţia de creare a unei autorităţi financiar-bancare unice, la care s-a ajuns chipurile după mai multe întâlniri ale liderilor mondiali, a fost de fapt decisă la întâlnirea Bilderberg din iunie 2008.
Scenariul prin care s-a ajuns nu este nici pe departe unul nou: el a mai fost utilizat în 1815, în 1907, în 1929, în 1944 şi în 1971 sub acelaşi pretext: asigurarea stabilităţii şi creşterii economice. De fiecare dată a urmat însă o nouă criză, şi mai amplă, şi mai gravă, care a mărit tot mai mult puterea guvernului financiar din umbră.
La întâlnirea Bilderberg din 2008 (desfăşurată la Washington între 5 şi 8 iunie 2008) au participat foarte multe persoane-cheie din sistemul bancar şi financiar: Timothy Geithner – preşedintele Băncii Federale din New York, Ben Bernanke – preşedintele Federal Reserve, Henry Paulson – Secretarul Trezoreriei S.U.A.), Jean-Claude Trichet – preşedintele Băncii Cenrale Europene, Robert Zoellick – preşedintele Băncii Mondiale.
La 9 iunie 2008 Timothy Geitner cere implementarea unui organism unic de control al băncilor de pe întreaga planetă, inclusiv a paradisurilor fiscale (Nota B).
Unii autori care au avut curajul să facă dezvăluiri despre conspiraţia mondială au avertizat atunci (în iunie 2008) că scopul întâlnirii Bilderberg este discutarea modalităţii de implementare a guvernului unic mondial utilizând o criză financiară.
Nici nu se încheiase bine întâlnirea Bilderberg că acelaşi Tiomothy G. se plângea în Financial Times de gravele probleme financiare create de actualul sistem. „Vina o poartă existenţa băncilor centrale (Nota C), iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui organism unic, care să controleze întregul sistem bancar”.
25 septembrie 2008 – Jeffrey Garten, membru CFR, cere crearea Autorităţii Monetare Globale (Global Monetary Authority – GMA). Într-un articol publicat în Finacial Times având ca titlu „We need a new Global Monetary Authority” („Avem nevoie de o nouă Autoritate Monetară Globală”) anunţă că omenirea se confruntă cu o criză globală, care cere soluţii globale. Şi scrie: „Chiar dacă operaţiunea de pompare masivă de fonduri din partea statului are succes, ea va trebui să fie urmată de o soluţie pe termen lung: instaurarea unei Autorităţi Globale Monetare. Washingtonul recunoaşte că această criză a devenit globală. Băncile centrale au început deja să realizeze acţiuni sincronizate de injectare de fonduri în pieţele de capital. Aceasta ar trebuie să ducă la un răspuns internaţional coerent (adică toată lumea să facă la fel), menit nu doar să stingă focarele create, ci şi să reconstruiască şi să menţină pieţele de capital pe termen lung. Propusa Autoritate Monetară Globală (GMA) va superviza la sânge activităţile autorităţilor naţionale, mai acerb decât FMI-ul, şi va controla implementarea unor reglementări globale.
Va acţiona ca o Curte de judecată a falimentelor pentru companiile globale de o anumită mărime. Cele mai mari companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA şi vor fi obligate să se supună monitorizării acestuia. Comitetul de conducele al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeană, Japonia, China, Arabia Saudită şi Brazilia. Va fi finanţat prin contribuţii obligatorii de fiecare ţară care se va angala la aceasta şi de prime de tip asigurare plătite de companiile financiare globale, publice sau private”.
Aceasta este dictatura financiară globală. Şi nu este doar o teorie, ci un plan care începe să fie pus în aplicare.
13 octombrie 2008 – George Brown, primul ministru al Marii Britanii cere „o nouă arhitectură finaciară mondială pentru o eră globală”. „Uneori este nevoie de o criză, pentru ca oamenii să accepte, că ceea ce era de mult evident şi ar fi trebuit făcut de încă mulţi ani, nu mai poate fi amânat acum. Trebuie să creăm o nouă arhitectură financiară internaţională pentru o eră globală. Trebuie să avem un nou sistem Bretton Woods, să construim o nouă arhitectiră financiară internaţională pentru anii ce vor urma”, spune premierul britanic într-un discurs.
Preşedintele Nicolas Sarkozi este un alt personaj cheie al acestui „joc”. Instaurat în fruntea Franţe cu sprijinul masoneriei şi al CIA-ului (în spatele său se află Alain Bauer, fost Mare Maestru al Marelui Ordin al Franţei şi agent CIA), Sarkozy conduce acum grupul liderilor europeni. Deloc întâmplător, Franţa s-a aflat la preşedinţia Comisiei Europene, exact în perioada deznodământului actualei crize financiare. Nici nu se putea om mai potrivit pentru a aduce ţările Europei la linia trasată de grupul Bilderberg. La întâlnire care a avut loc pe 15 octombrie 2008 la Bruxelles cu liderii ţărilor membre U.E., Nicolas Sarkozi a vorbit de un guvern financiar mondial: „propun ca, la finalul acestui Consiliu, să venim cu un mesaj unitar. În acest spirit am propus un summit internaţional până la finele acestui an, de preferinţă la New York, acolo unde a început totul, pentru refondarea sistemului financiar internaţional. Doresc ca, în ceea ce priveşte acest subiect, noi, europenii, să fim deplin uniţi. Criza actuală este criza prea-multului. Trebuie să refondăm sistemul, iar această refundamentare trebuie să fie globală. Nicio instituţie financiară nu trebuie să scape reglementării şi supravegherii”.
Principalul consilier economic al preşedintelui Sarkozy, Francois Perol, a explicat presei că „pentru a răspunde crizei financiare trebuie să lucrăm în trei direcţii. Acest nou acord va implica în priumul rând un sistem de reglementare financiară bazat pe controlul tuturor agenţilor financiari, a fondurilor de protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), a agenţiilor de rating şi a băncilor”. Acelaşi lucru îl susţine şi Jeffrey Garten!
Al doilea punct propus de Franţa este „crearea unui guvern economic mondial, care să nu fie redus la G8, pentru că din acesta nu fac parte două dintre ţările cele mai populate din lume, China şi India, şi nici Brazilia, Mexic sau vreo ţară africană”.
Şi al treilea punct: „Instituirea unui sistem de cooperare monetară între marile state, pentru că unul dintre motivele actualei crize îl constituie dereglările monetare din anii ’90 şi de la începutul anilor 2000, care au determinat S.U.A., China şi Europa, fiecare pentru sine, să elaboreze o politică diferită”. Adică lumea să “joace” după regulile lor. Fără excepţie.
În urma summit-ului de la Bruxelles, liderii U.E. au făcut presiuni asupra Washington-ului pentru ca acesta să reformeze rapid şi în profunzime sistemul financiar actual. Iar Washington-ul a fost extreme de mulţumit să subscrie planului care fusese lansat chiar de el, ca instrument docil al Bilderberg.
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât repetarea pas cu pas a unei vechi strategii, care a mai fost utilizată de câteva ori de-a lungul istoriei, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase pentru omenire. De fiecare dată scenariul a fost identic: s-a creat o situaţie de criză, s-a oferit o soluţie (chipurile pentru a menţine stabilitatea) şi apoi au fost implementate măsuri care au creat un şi mai mare control din partea aşa-zisei elite mondiale.
Conspiraţioniştii numesc această strategie “dialectica hegelinaă a tezei, antitezei şi sintezei”. Masonii o numesc “Ordo ab chao” (la ordine prin haos sau mai bine spus la Noua Ordine Mondială prin haos). Au instaurat-o chiar ca o deviză a celui mai înalt grad din Ritul Scoţian, gradul 33 …
Poate că toate detaliile financiare prezentate în aceast articol, v-au oboist, stimaţi cititori. Vă mărturisesc că a trebuit să mă documentez foarte mult. Din păcate, Păpuşarii din umbră ne-au obişnuit să lăsăm chestiunile economice şi financiare, atât de complicate, pe seama “experţilor care sunt instruiţi să gândească şi să acţioneze numai în interesul “elitei mondiale”.
Nota A -. Acordul Bretton Woods a fost adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un cadru de administrare monetară, dictând reguli pentru schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au creat F.M.I. şi B.M., ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel internaţional”. Exact pretextul care este servit şi astăzi.
Nota B – Pe harta globalizării, paradisurile fiscale au devenit zone cheie ale finanţelor prin care tranzitează neîngrădit şi continuu fluxuri financiare atrase ca un magnet de facilităţile oferite de acestea.
Ceea ce poartă numele generic de paradis fiscal acoperă de fapt o serie diversificată şi complexă de teritorii, ţări şi instituţii care oferă avantajele secretului asupra operaţiunilor financiare şi comerciale desfăşurate în cadrul lor, impozitarea redusă sau, în unele cazuri inexistentă a veniturilor firmelor şi a persoanelor.
Pentru a profita de avantajele oferite de statutul de adăpost fiscal, unele ţări sau teritorii sărace în resurse au acceptat să se transforme în noduri secrete ale globalizării. Un exemplu sunt Insulele Cayman, unul din primele cinci centre financiare ale lumii. Pe acest teritoriu minuscul există 500 de bănci, peste 500 de firme de asigurări şi peste 3.000 de firme de investiţii care gestionează aproximativ 200 miliarde de dolari. Firmele şi persoanele fizice din S.U.A. au depus peste 800 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă cca 20% din rezervele bancare americane. În 2001 Barbados primea peste 6% din totalul volumului de investiţii străine, iar Luxemburgul se afla în 2005 pe locul al treilea în lume ca destinaţie pentru investiţiile străine.
Importanţa paradisurilor fiscale în sistemul financiar descentralizat de astăzi rezidă în volumul uriaş al fondurilor adăpostite sau tranzitate prin instituţiile localizate pe teritoriul lor. Deşi informaţii precise nu sunt disponibile, după unele evealuări el s-ar ridica la cca 6 trlioane de dolari, reprezentând o treime din PNB al întregii planete.
Agenţiile de presă relatează deseori despre membrii ai elitelor politice amestecaţi în diverse afaceri mai mult sau mai puţin dubioase având ca obiect transferuri de fonduri către conturile offshore. De la dictatori africani sau asiatici, la miniştri sau prim miniştri, inclusiv din Occident, seria unora din cei aflaţi la cârma statelor, unde propovăduiesc lupta anticorupţie şi disciplina fiscală, este suficient de lungă, pentru a arunca o umbră asupra intenţiilor „patriotice” ale politicienilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste cazuri rămân nerezolvate de justiţie.
C. Sistemul băncilor centrale sau naţionale a fost creat tot de cei care acum vor (numai aparent) să îl distrugă. În realitate vor să îl extindă. Orice bancă centrală are puterea de a emite bani pentru întreaga naţiune şi, prin acest mecanism, controlează rata dobânzilor, rezerva de monedă şi stabileşte, retrăgând sau lansând bani lichizi pe piaţă, valoarea monedei naţionale. O bancă centrală poate da bani cu împrumut guvernului, însă este evident că face aceasta în schimbul unei dobânzi.
Atunci când dă cu împrumut dolari produşi astfel, Federal Reserve cere o dobândă, care intră în buzunarul celor care o conduc, şi determină o creştere a cantităţii de bani pe care aceştia o pot apoi împrumuta. Este un cerc vicios fără sfârşit, iar la ora actuală nu există nici un alt mecanism mai ingenios şi mai diabolic de îmbogăţire. În lăcomia şi inconştienţa lor, cei care l-au creat îşi doresc acum să îl extindă la nivel planetar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu