CUVANTUL CARE ZIDESTE

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
DESPRE MANTUIREA NECREDINCIOSILOR

Ce este erezia?
- abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe
- credinta ca, daca esti crestin, daca crezi, daca esti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fara a fi ortodox, te poti mantui
- credinta si marturisirea ca te poti mantui si prin tehnici, asane, meditatii, mantre, gnoza, cunoastere, ratiune, stiinte, filosofii, concepte, doctrine umaniste
- credinta si afirmarea ca Hristos a fost un mare invatat, un mistic, un iluminat, un intelept, un guru, un initiat cu puteri paranormale, oculte, vrajitoresti, un sef spiritual, un fel de mare saman venit din ceruri astrale, ori stralucita personalitate a umanitatii, iar nu Insusi Dumnezeu-Cuvantul
- credinta, parerea si propovaduirea ca mantuirea nu este doar in Biserica si ca nu este nevoie sa fii ortodox ca sa te mantuiesti

Acestora le raspundem cu scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care, tot astfel, nu accepta ca sunt "multi chemati si putini alesi" si ca alesii sunt tocmai adevaratiii ortodocsi.

Sfantul Ignatie scrie:

"Ce spectacol vrednic de plans in hohote: crestinii care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat: rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si in fapt!

Intrebarea pe care o puneti dumneavoastra a devenit o intrebare obisnuita astazi: de ce sa nu se mantuiasca paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?. Spuneti ca printre ei se gasesc oamnei cat se poate de buni. A-i pierede pe acesti oameni buni este contrar milei lui Dumnezeu!... Mai multe, spuneti ca: aceasta este contrar chiar ratiunii umane. Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit, iar pe membrii altor credinte pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini... (ii scria acea femeie Sfantului Ignatie).

Crestinilor, ii raspunde Sfantul, voi vorbiti despre mantuire, dar habar n-aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos, singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: Mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intreg neamul omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta este pretul virtutilor firii noastre cazute!

Ca sa refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu. Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu? Domnul le-a raspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El.

Un singur lucru bun ne e necesar pentru mantuire: credinta; dar credinta ca lucrare. Prin credinta si numai prin credinta putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!...

Nu!... Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele maimari virtuti ale firii cazute pogoara la iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni, care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina, pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii si ateii, care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea, numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc, si acesta este credinta in Rascumparatorul.

Crestinilor! Cunoasteti-l pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Iacov da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului; iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta...

Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde! Evanghelia ne invata ca, prin cadere, noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca... Temelia judecatii duhovnicesti fiind Dumnezeu... Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa, noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun si prin lepadarea lor. Desarta e ratacirea mintii omenesti, cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere este o intreprindere satanica!... Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos...

Dumneavoastra spuneti ca ereticii sunt aceeasi crestini ca si noi. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante, se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin cat si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel jdeca cu privire la acestea adevaratii crestini! Numeroase soboare de Sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si mai indelungate chinuri, inchisoarea, exilul, decat sa-si dea acordul la partasania cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mantuire, fiind in comuniune cu diavolul si cu pieirea lui... Cu deosebire se remarca la eretici ura neimpacata catre fiii adevaratei Biserici si setea lor de a se adapa cu sangele acestora! Erezia se conjuga cu incrancenarea inimii, cu o groaznica intunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu incapatanare in sufletul molipsit de ea si cat de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! orice erezie contine intr-insa hula impotriva Duhului Sfant; fie huleste o dogma a Duhului Sfant, fie o lucrare a Duhului Sfant, dar neaparat huleste Duhul Sfant. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. [...]

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare, tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvantului si deformau dogma intruparii.

Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Duhului Sfant. Cu hule ingrozitoare ei negau Dumnezeiasca liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele in care Biserica Universala recunoastea lucrarea Sfantului Duh. Ei le numeau pe aceastea reglementari omenesti, si inca mai nerusinat: superstitii, ratacire! desigur, dumneavoastra nu vedeti in erezie nici o talharie, nici o hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat fiul lui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfant, nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o invatatura hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acela nu talhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mantuirea?!... toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta in adanca necunoastere a crestinismului!... Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! nu va jucati cu mantuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plange vesnic! Apucati-va de lectura Noului Testament si a Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe... studiati in scrierile Sfintilor Parinti cum trebuie inteleasa corect Sfanta Scriptura, ce vietuire, ce ganduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin".


INTRE VIRTUTI SI PACAT

de parintele Stefan Colos

Astãzi tot mai multi ortodocsi (prin nastere nu prin convingere) reproseazã ortodocsilor practicanti si multor slujitori ai Bisericii abateri de la conduitã: fãtãrnicie, snobism, alunecarea în mimetism, automatism functionãresc, ritualism, etc. acuze ce în parte sunt adevãrate. Motive pentru care se îndepãrteazã de Bisericã preferând "protestul" prin dezinteres si ignorantã fatã de cele duhovnicesti ori mai rãu orientarea cãtre ereticile "culte" si "confesiuni".

Asadar sãrmanii protestatari între ereziile "morale" si dreapta credintã a ortodocsilor "imorali" aleg pe cele dintâi pierzând astfel harul Sf. Botez adicã unirea cu Biserica lui Hristos si cea mai înaltã dovadã cã încã mai erau ortodocsi. Ignorantului dezgustat de pãcatele fratilor sãi ortodocsi îi poate Dumnezeu rândui întoarcere cãtre cele duhovnicesti prin boli si necazuri cãci având Sf. Botez are si harul lui Hristos, har fãrã de care "întoarcerea" nu ar fi posibilã; nebotezatului în Bisericã, ori apostatului cãzut din Ortodoxie încrederea cã se aflã pe calea mântuirii îl lasã fãrã întoarcerea cãtre dreapta credintã.

Sf. Teodor Studitul (+826) precizeazã: "Chiar dacã am fi pãcãtosi în multe, totusi suntem ortodocsi si mãdulare ale Biserici Universale" întelegând astfel cã desi pãcãtosi totusi nu pierduti ci aflati în dreapta credintã, nedespãrtiti de Bisericã. Sf. Teodosie de la Pecerska (+1073) întãreste: "Numai cel ce trãieste în credinta ortodoxã îsi va mântui sufletul". Unora mai concesivi înduiosati de suferintele lumii, aceste cuvinte li se vor pãrea lipsite de întelegere si compasiune, ba chiar inchizitoriale: acestora însã le amintim cã însusi Hristos-Dumnezeu avertizeazã: "Multi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricosata judecatã n.n.): Doamne oare nu în numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni multe am fãcut? Si atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea". (Matei 7/22,23) Asadar a fi: moral, cinstit, onest, serios, harnic, educat, cult, etc. nu este suficient pentru a te mântui; poti fi: întelept, spiritual, credincios, religios, mistic, fãcãtor de minuni, înzestrat cu capacitãti paranormale, etc. dar lipsit fiind de apostolica ortodoxie sã nu vezi Raiul.

Iatã cum mari personalitãti ale omenirii numite: genii, savanti, filozofi, iluminati, initiati, guru, papi, sefi spirituali, etc. lepãdând smerenia de a fi simpli si nestiuti ucenici ai lui Hristos prin mijlocirea Bisericii Ortodoxe, singura care sfinteste si mântuieste - sunt dupã cuvântul Evangheliei "cãlãuze oarbe orbilor" agonisind lorusi si celor ce îi urmeazã osândã vesnicã. Aceasta este rãsplata bunãtãtii, învãtãturii, stiintei fãrã Hristos si a oricãror virtuti practicate în afara Bisericii lãudate însã de oameni. Sf. Ioan Gurã de Aur (+407) spune: " Nimic nu foloseste viata virtuoasã, dacã credinta nu este sãnãtoasã". Cei intrigati de pãcatele ortodocsilor necunoscând dedesupturile luptei duhovnicesti, fãcând abstractie de existenta diavolilor si de puterea lor asupra sufletului pãcãtuiesc ei însisi când judecându-i pe credinciosi în loc sã-i îndrepte prin exemplul vietii lor îi lasã în cele despre care îi judecã; lipsiti fiind ei însisi de virtutile ce le pretind, ba mai rãu nici la mãsura inculpatilor.

Acestora le pot fi judecãtori însisi "pãcãtosii" care desi "murdari" au marele merit cã nu-si pãrãsesc ortodoxia ci constienti (unii dintre ei) de "fãtãrnicia", "formalismul", si "ritualismul" lor rãbdându-si atât "falimentul" cât si criticile "corectilor" nãdãjduiesc cu smerenie nu cã se vor mântui, ci cã vor fi mântuiti prin mila Bisericii; virtute "de sus" prin care mântuirea este posibilã atât pentru pãcãtosi cât si pentru nepãcãtosi nu însã si pentru cei ce pãrãsesc Biserica atrasi de virtutile fãrã Hristos ale ereticilor.

Despre cei din urmã, despre apostati pomeneste Mântuitorul când spune: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui meu celui din ceruri." (Matei 7,21). Cuvinte ce se potrivesc ereticilor dar care si pe ortodocsi îi vor osândi. Atât pãcãtosi cât si eretici au existat din totdeauna: primii datoritã pãcatului strãmosesc, al nestiintei si slãbiciunii firii; ceilalti datoritã trufiei, pãrerii de sine si neascultãrii.

Pãcatul aduce smerenie, smerenia supunere iar supunerea fatã de poruncile Bisericii Lui Hristos izbãvire de pãcat si întoarcerea la viatã dupã cuvântul Mântuitorului: "Nu voiesc moartea pãcãtosului ci sã se întoarcã si sã fie viu", cuvânt ce îndeamnã pripitii "scrupulosi" la dobândirea virtutilor ce le lipsesc: rãbdare fatã de pãcãtosii "ipocriti" pânã se vor îndrepta si omeneasca compasiune, atât de strãinã "judecãtorilor". Deseori curata nepãcãtuire trupeascã încununatã cu pãcãtuirea în suflet (poftirea) ascunde în om rãutãti nebãnuite: trufie, pãrere de sine, dispretuirea celor neputinciosi, împietrirea inimii; pãcate ale virtuosilor rigoristi care culmineazã îndepãrtarea harului, hulirea dreptei credinte, pãrãsirea Bisericii, cãderea în patimi rusinoase, iesire din minti, înfrãtirea cu ereticii, deznãdejdea si uneori chiar moartea prin sinucidere. Iatã cum orgolioasa nepãcãtuire este nu doar prea putin ortodoxã ci chiar cãlãuzã cãtre erezii si pierzanie vesnicã. Pãziti de aceste primejdii vor fi doar cei ce-si pãzesc ei însisi dreapta credintã ortodoxã depãrtându-se de întruniri cu ereticii (oricum s-ar numi : catolici, protestanti, etc) întruniri ce au ca pretext "comuniunea" si "pacea" despre care Sfântul Ioan Gurã de Aur spune cã : "...nu este aceea care se tine pe saluturile si mesele comune fãrã rost ... ci ea (pacea) vine de la unirea duhovniceascã" fapt ce presupune în prealabil aderarea deplinã si unanimã la dogmele, canoanele si rânduielile ortodoxe a tuturor "cultelor" si "confesiunilor" si lepãdarea în public de propriile erezii. Pânã atunci: "De mii de ori este mai bunã dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinte ortodoxe decât pacea, când aceasta este unitã cu patimile" (Sf. Grigore Teologul +389) fiindcã: "atunci se mãreste numele pãcii, când nu ne vom împotrivi pãrerilor sfintilor." (Sf. Chiril al Alexandriei +444).

Pãcãtosi ori nu sã rãmânem ortodocsi ai Bisericii, iar nu "drepti" înfrãtiti cu ereticii "prieteni", fii ai pierzãrii.