Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu

 

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi. Oaspeţi de trei feluri Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor. Timizii În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite. Jovialii Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor. Importanţii A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?” Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU? O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu? ——————————————————– Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor”   Dragul meu Amarel, Oamenii trăiesc în timp, dar Duşmanul (Dumnezeu) îi sorteşte eternităţii. Ceea ce înseamnă, cred, că dorinţa Lui e ca ei să se concentreze cu precădere asupra a două lucruri: eternitatea ca atare şi acel moment al timpului pe care ei îl numesc prezent. Asta pentru că prezentul este punctul anume în care timpul întâlneşte eternitatea. Gândul Lui, aşadar, e să-i ţină permanent preocupaţi ori de eternitate (adică de El însuşi), ori de prezent – fie meditând la unirea eternă cu El sau la perpetua despărţire de El, fie ascultând de vocea prezentă a conştiinţei, purtându-şi crucea din momentul prezent, primind în prezent harul, înălţând laude pentru mulţumirea prezentă. Sarcina noastră e să le luăm de sub ochi şi eternul şi prezentul. În acest scop, alegem uneori să împingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o văduvă ori un savant) să trăiască în trecut. Doar că aici resursele sunt limitate, fiindcă un dram de cunoaştere adevărată a trecutului tot au, iar el fiind încheiat şi împlinit, se aseamănă cu eternitatea. E mult mai bine să-i îndemni să trăiască în viitor. Necesitatea biologică face ca toate pasiunile lor să ţintească deja în acea direcţie, aşa încât gândul la viitor le hrăneşte speranţa şi frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut şi, prin urmare, determinându-i să gândească spre înainte, îi facem să-şi umple mintea cu iluzii. Într-un cuvânt, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai puţin asemenea eternităţii. Este cea mai integral temporală parte a timpului – pentru că trecutul a îngheţat şi nu mai curge, iar prezentul e străluminat tot de raze eterne. De aici încurajările şi sprijinul nostru pentru şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care orientează afectele umane către viitor şi le îmbibă astfel cu esenţa de temporalitate. Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor îşi trag seva din viitor. Recunoştinţa priveşte înspre trecut, iar iubirea către prezent; frica, avariţia, dorinţa carnala şi ambiţia privesc înainte. Să nu crezi că dorinţa carnala face excepţie. În momentul în care plăcerea se produce, păcatul (singurul care ne interesează) s-a consumat deja. Plăcerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretăm şi pe care am elimina-o dacă prin asta nu am pierde cu totul şi păcatul; ea este, de altfel, contribuţia Duşmanului şi deci o experienţă a prezentului. Păcatul, care este contribuţia noastră, se naşte în aşteptarea a ce va să vină. Cu siguranţă că şi Duşmanul vrea ca oamenii să se gândească la viitor – însă doar atât cât e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de mâine este o datorie a zilei de azi. Deşi materialul de bază e împrumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, există în prezent. Dar prea despicăm firul în patru. Ce nu vrea El e ca oamenii să mizeze sufleteşte pe viitor, să tindă către el şi să i se dăruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, după ce a muncit o zi întreagă pentru binele posterităţii (dacă asta îi e vocaţia), îşi înlătură din minte orice gând legat de faptele lui, încredinţează totul cerului şi se întoarce pe dată la răbdarea sau recunoştinţa cuvenite momentului de faţă. Dimpotrivă, exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor – bântuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pământ – gata oricând să încalce în prezent poruncile Duşmanului dacă, astfel făcând, îi dăm a-nţelege că mai uşor va păşi în primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde, în credinţa lui, de reuşita sau eşecul unor proiecte al căror final îi va rămâne pe veci necunoscut. Visul nostru e o naţie întreagă care să gonească neîncetat după capătul curcubeului, niciodată onestă, bună sau fericită acum, ci grămădind tot darul real căpătat în prezent la fundaţia pentru altarul viitorului.Cu afecţiune,unchiul tău, Sfredelin Din C. S. Lewis – „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”

Lupta mântuirii:Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce… Duşmanii Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi. Ruşinea de a fi bun Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl.” (1 Ioan2, 15-16) Plăcerea se plăteşte cu durere Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…) Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă * spre îndrumarea noastră, * sau spre stingerea păcatelor trecute, * sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, * sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit – mai ales dacă e conştient de păcatul său – nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti… Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta. Arma iertării întoarce răul spre bine Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic. Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar şi când n-o cere – ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14). Răbdarea răului nu este o slăbiciune Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele. Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume. Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei