Disperarea este ultima soluție a proștilor.

Disperarea este ultima soluție a proștilor. „Frate, arată-mi-L pe Hristos şi cred tot ce spui acolo. Până atunci, haide să vorbim de-ale noastre!" De câte ori nu am simţit neputinţă în acest dialog? De câte ori am înghiţit în sec şi ne-am convins „nu a fost acum momentul oportun, dar mâine, cu siguranţă voi avea pregătit răspunsul potrivit!"? Şi ne servim de amânare până la inversarea rolului propriu- de fapt, nici eu nu ştiu cine e Hristos. Cum aş putea să-i ofer altcuiva o alternativă spirituală dacă nici eu nu o deţin?...şi vorbele se pierd în timp. Cu ce anume să schimb microbul gândurilor mele, când eu îl cunosc ca singur învingător, când nu mi s-a acordat a doua şansă, când am nevoie de ajutor dar toţi sunt ocupaţi să se salveze doar pe ei, când sunt exemple cu nemiluita dar eu ma rezum la superficial, la faţada cotidianului?...Ciudat cum, deşi ne înstrăinează de adevăratul sens al lucrurilor, urmăm modelul societăţii pe principiul: „ne-a rănit, da'sigur data viitoare o să rănim şi noi". Groaznic e în miez de noapte, nesomnul. Când îţi faci vise şi le dărâmi, coşmaruri le reînvii şi uiţi de ele, te clădeşti în imaginaţie cum ai vrea să fii deşi eşti convins că niciodată nu vei pune în aplicare sentimentul ce te poartă departe, te împaci în gând cu cei care ţi-au greşit dar amintirile...cât de mult te-au dezamăgit prietenii! Până la singurătate, te-au dezamăgit. Acum nu au ce să-ţi mai facă. Inima iţi e cristalizată...nu îţi mai transmite nimic, iar gândul te domină „Eşti un nimic!" Ţi-e groaznic de greu să te destăinui. Ştii că vei fi privit altfel după aceea...decizi să arunci cheia sufletului tău după ce l-ai aruncat într-o celulă rece de disperare. Eu sunt omul care te întreabă: „Unde e Hristos?". Tu nu-mi oferi o alternativă, tu îmi oferi viaţa ta când vorbeşti despre El. Dar eşti departe de a fi soluţia pentru inima mea redusă la tăcere. Înainte de a-mi spune ceva...priveşte în jurul tău. Oare nu ai călcat şi tu în acelaşi noroi ca şi mine? Gropile sunt ale tale sau ale noastre? De fapt, când tu mă vezi pe mine suferind îţi hrăneşti speranţa; îţi citesc în priviri acel „eu nu voi trece pe calea pietrelor care ucid"...aşa-mi numeşti viaţa. Tu ai nevoie de mine ca să îţi întăreşti crezul. Când mi-am pus înaintea ta rănile voiam doar să mă accepţi aşa cum sunt. Dac-ai fi făcut asta, aş fi urcat spre cer prin ochii tăi...Acum am înţeles: eşti doar un om, nu aveai cum să-mi redai seninul. În starea-mi jalnică, am senzaţia că îngenunchez într-o lumină descompusă...îmi zic: „aşa trebuie să fie iadul...ca o lumină trunchiată", de care mă apropiu confuz şi singur. Un gând stingher, ca o ultimă flacără ce povesteşte despre oameni şi stele...apare. „Ce mă costă o experienţă cu raiul? La ce aş renunţa şi să regret apoi? La acest amestec nebun de răceală, de chinuri?...Dacă tot sufăr, măcar să o fac cum trebuie!". Acela trebuie să fi fost momentul zero. Când mi-am mutat părerile despre mine şi semeni în alt pahar...când am ales să urmăresc sensul lucrurilor şi din altă perspectivă, când am tins să extrag din experienţă...sâmburele din care se naşte o nouă viaţă. Nimeni nu scrie mai profund în inima sa despre suferinţă decât cel care o simte. Nimeni nu e la dispoziţia ta să-ţi deschidă larg ochii când ai la îndemână cunoştinţele despre rai şi iad. Nimeni nu ţi-L naşte pe Hristos încă o dată...când El e dintotdeauna oriunde îţi plimbi disperarea. Un prieten degeaba îţi spune: „Ai suferit destul! Nu te mai pedepsi! Întoarce-te spre lumină!" Noi nu urmăm sfaturile celorlalţi fiindcă vrem o soluţie unică pentru noi. Cine are curajul să îşi accepte prietenii aşa cum sunt ei? Chiar dacă sunt mai vulcanici în dialoguri, chiar dacă te lasă baltă când ai nevoie de o mână întinsă? Ai putea spune: „Aceia nu ştiu ce înseamnă prietenia şi-mi cer mie socoteală să îi conving că aici e Hristos şi nu dincolo!" Merită respect cei care au răbdare cu astfel de prieteni. Oricât de absurzi ar fi ei în greşelile pe care le fac faţă de tine. Decât să le indicăm un drum sau altul, mai bine le spunem : „Şi eu am fost ca tine!" În suferinţă nu am fost niciodată singuri. Disperarea pentru unii a rămas până azi rutinieră. Când eşti dezamăgit de tine, nu mai poţi gândi dincolo de o această stare. Acest „stop altfel de gânduri (pozitive)" te împiedică să te ridici, să dormi în loc să-ţi revezi microbii din minte, să cauţi rezolvare prin metoda celor care au trecut printr-un coşmar. Omule, permite-ţi să trăieşti aceste clipe triste. Permite-ţi să te simţi abandonat. Permite-ţi să crezi că nimeni nu te aude când strigi. Permite-ţi să fii pentru o clipă cel cu care nu te aşteptai niciodată să faci cunoştinţă- cu omul neputincios. Fiindcă asta eşti! E bucată din marea traumă a omenirii această constatare. Îţi asumi căderile ca să te asiguri că nu vor rămâne fără răsunet. Nu ştiu de câte nopţi ai nevoie să fii treaz, de câte ori să te simţi cel mai mizerabil, nu ştiu câtă tristeţe trebuie să strângi în centrul tău ca să nu mai găsească un motiv să respire. Epuizat, vei ceda. Nu ai suficiente resurse ca să te pedepseşti să nu priveşti cerul ca o implorare...Nu se poate să nu îţi fie dor de ochii fiinţei pe care ai îndrăgit-o când ea încerca să te reţină lângă ea...Nu ştii încă surprizele unui început de zi...Eşti făcut să le descoperi. Ai şi amintiri frumoase...pe ele nu le vei pierde niciodată. Şi aici intervine Hristos: într-o minune-gând. Se luptă cu gândurile tale...ţi le desfăşoară înainte pe toate...şi atunci îţi reînvie dorinţa de a încerca din nou. De a urca, chiar dacă nu ai certitudinea că vei rămâne mereu pe culmi..."Amice, drumul e periculos doar când eşti cu oameni care nu ştiu ce vor! Dar totuşi, deasupra ta sunt stele. Pe tine te-am iubit dinainte de-a fi ele torţe în declinul tău de pe pământ. Ţi-am dat emoţiile ca să ştii că nu am rămas indiferent la nevoile tale. Te-am căutat doar după ce ţi-ai zăvorât voluntar uşile. Nu-mi permiteam să te pierd, aşa cum nici prietenii tăi nu-şi permiteau să renunţe la încercările lor de a-ţi indica fericirea, după cum se pricepeau ei mai bine. De fiecare dintre voi am grijă. Vreau să înţelegi un lucru: ştiu prin ce treci dar nu-ţi construi altare pe experienţa ta. Nu e nimic nou în ceea ce simţi. Mai am să-ţi spun ceva: nu acesta e sfârşitul tău! Disperarea duce la tăcerea inimii şi la indiferenţă. Poţi să-ţi permiţi orice...dar fii trist abia atunci când Eu renunţ la tine!" ...Unde a fost Domnul când râdeam de purtarea mea copilărească? Prietenii mei îi simt schimbaţi doar când râd împreună cu ei şi ne bucurăm că am mai văzut soarele strălucind ca o inimă aprinsă de iubire. Fiecare poartă cu el un secret: efectul de neînchipuit al sincerităţii Mântuitorului. Tristeţea, disperarea...ruginesc în aceeaşi lume modificată voluntar de sufletele care se orientează noaptea, după întuneric, şi nu după stele. Sunt naturale atât inimile care tac, cât şi cele care râd. În faţa Lui, rămânem puii de om care caută povârnişurile deşi aripile nu ne sunt pregătite încă pentru zbor...