Despre răbdare
MĂ ÎNTREB CARE DINTRE VIRTUŢI este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea.Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte.
Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri. Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre.
Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric.
Deci, atenţie la răbdare!
Stăpânirea de sine este o formă a răbdării, o răbdare activă. Şi cum stăpânirea de sine este o altă formă a bărbăţiei, despre care am vorbit cu alt prilej, răbdarea trebuie luată în considerare atunci când ne formăm curajul, în calitate de parte a stăpânirii de sine, nu este greşit să vedem răbdarea ca una dintre rădăcinile caracterului nobil.
Răbdarea nu poate fi despărţită de inteligenţă, ba chiar se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu aceasta. Renunţă la răbdare şi năvălesc asupra spiritului, sufletului şi minţii tale, toate năravurile rele, toate viciile şi, căzând sub puterea lor, îţi pierzi libertatea morală. Libertatea morală este dependentă de răbdarea cu care omul îşi tratează instinctele, tot depărtându-le şi micşorându-le puterea cu care îl îngenunche; aceasta fără a se mânia pe sine însuşi, fără a deveni nervos, deci cu duhul răbdării.
Omul puternic este acela care rabdă să nu-şi urmeze gândurile netemeinice ce-i aleargă aiurea, ci rămâne statornic, cu mintea aţintită asupra celor mai de seamă dintre ele. La fel, omul puternic este acela care are răbdare să nu dea slobozenie gurii să cuvânteze atunci când vrea ea, ci o ţine în frâu să vorbească atunci când duhul lui o cere. Omul puternic este acela care-şi rabdă pornirile, le selectează, pe unele le încurajează, pe altele, cu răbdare, le alungă de la sine şi nu făptuieşte decât în conformitate cu raţiunea sa împletită sufletului.
Să-i dăm ascultare lui Herbert Spencer, filosoful britanic.
"Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia imperiului asupra ta însuţi. Să nu-ţi urmezi toate impulsurile, să nu te laşi târât ici şi colo de fiecare dintre dorinţele care, rândpe rând, ne domină, ci, dimpotrivă, să ştii să te menţii într-un echilibru drept, să te laşi guvernat de sentimentele adunate într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece. Iată ce se străduieşte educaţia, educaţia morală cel puţin, să producă."
Ascultătorii mei plini de răbdare au recunoscut acest fragment atât de important încât am simţit nevoia să-l reiau aici, după ce i-am mai folosit înţelepciunea şi cu alt prilej. în el surprindem ideea esenţială cu privire la caracter şi la stăpânirea de sine.
Poate cineva să nege că sfaturile lui Herbert Spencer pe care abia am încheiat să le citesc pentru dumneavoastră, nu e cu putinţă să fie puse în practică în absenţa răbdării? Cine să fie naivul care să creadă că supremaţia asupra ta însuţi se dobândeşte într-o clipită? Cine crede neghiobia că suntem în stare să ne îmbunătăţim în lipsa observării de noi înşine şi a observării celorlalte făpturi, semeni şi animale? Cine crede stupiditatea că ne-am putea perfecta fără învăţătură, că e din cărţi, din natură, din exemplu şi din toate acestea la un loc? Care să fie omul fără minte, atât de fudul încât să se lipsească de analiza slăbiciunilor şi a calităţilor sale, puse în paralel cu slăbiciunile şi calităţilor semenilor, pentru a avea o imagine limpede a cine este şi ce va să stăpânească atunci când va dobândi supremaţia asupra lui însuşi? Şi cine să fie atât de nejudecat încât să-şi închipuie că această luptă, deosebit de grea, de cucerire a ta însuţi, se poate duce fără răbdare?
Răbdarea este slujnica de care se cuvine să nu se lipsească mintea niciodată - să nu râdeţi - , nici măcar în somn... Că, va veni o vreme pentru fiecare, când vă veţi da seama cât de grăbit este timpul şi cât timp irosim cu dormitul; şi atunci, parcă, nici să vă odihniţi nu veţi mai avea răbdare. Dar aceasta este o mare greşeală, pentru că nimic bun nu face un cuget neodihnit!
Schiller a scris în DON CARLOS: Sufletele mari rabdă în tăcere. înseamnă aceasta că eşti cu adevărat mare dacă accepţi să fii bătaia de joc a celorlalţi, fără să ripostezi, lăsându-ţi călcată în picioare demnitatea, de ca şi când nu s-ar petrece nimic? Câtuşi de puţin. Dramaturgul german vrea să spună că eşti cu adevărat mare dacă ai răbdare să se întoarcă în favoarea ta roata norocului; iar până atunci, rabzi în tăcere. La ce ţi-ar folosi să strigi în gura mare că ai fost nedreptăţit, dacă nici una dintre împrejurările cu care te confrunţi nu-ţi este favorabilă şi înfruntarea sorţii rele n-ar face altceva decât să te afunde şi mai tare în mlaştina neputinţei? Rabdă în tăcere până când ai cât de cât şansa să învingi forţele ce ţi se opun.
Dintre ele şi tine, cine are sorţii cei mai siguri de izbândă? Nu există decât un singur răspuns corect: învinge acela care are mai multă răbdare. De aceea exclamă personajul lui William Shakespeare, Iago: How poor are they that have no patience! în traducere: Cât de săraci sunt aceia care n-au răbdare!
înţelesul acestei fraze se aplică la toate câte le-am vorbit până acum. Cu răbdare se îmbogăţeşte experienţa; cu răbdare - cunoaşterea. Cu răndare se îmbogăţeşte omul care munceşte; cu răbdare - afaceristul (cine a spus că el nu munceşte? Creierul său face tot timpul combinaţii posibile, le cântăreşte; judecă ce sorţi de câştig poate aduce fiecare dintre ele; şi, finalmente, are răbdarea de a verifica pe viu roadele lor). Cu răbdare se cucereşte împărăţia Cerurilor şi pacea lăuntrică. Aţi auzit desigur sfatul dat de bătrânii încercaţi în lupta cu sinele, sfatul dat pustnicilor mai tineri şi mai pţin exersaţi într-ale duhovniciei. Acel sfat este: Nu părăsi chilia. Vă daţi seama de câtă răbdare este nevoie ca să-l pui în practică? Oricât de bogat te-ar lăsa părinţii, prin moştenire, şi oricât de multe ai fi câştigat de la profesorii tăi, dacă n-ai răbdare să înmulţeşti aceste comori, vei pierde tot.
De aceea zice românul: Cu răbdarea treci marea! sau, atât de exact, biologic vorbind, dar şi practic: Cu răbdare, frunza dudului se face mătase...
Despre înţelepciune
CALEA SPRE FERICIRE începe de acolo unde purcedem la stăpânirea de noi înşine. Iar "în stăpânirea de noi înşine constă singura adevărată libertate individuală", cum spune Frédéric Perthes. Samuel Smiles subliniază că "stăpânirea de sine nu este altceva decât curajul, într-o altă formă". Iată o temă vrednică de meditarea oricărui tânăr, căci rar tânăr să nu aspire la a fi curajos. Iar în îmbrăţişarea acestei forme de curaj "stă rădăcina tuturor virtuţilor", ne comunică acelaşi Smiles. Înstinctele speciei, care ne apropie de stadiul brutei, sunt ţinute-n frâu de stăpânirea de sine, forma cea mai concretă a înţelepciunii, în facultatea de a ne stăpâni pe noi înşine stă deosebirea dintre viaţa fizică şi aceea morală. Stăpânirea de noi înşine ne mută, aşadar, din tărâmul zoologic în acela luminos al omului, fiinţă superioară.Ce înseamnă stăpânirea de sine? Ea se manifestă în trei direcţii: stăpânirea gândurilor, stăpânirea cuvintelor şi stăpânirea faptelor. Acela care dă dovadă de aceasta întreită stăpânire asupra lui însuşi a parcurs jumătate din drumul către înţelepciune. Iar pentru a o poseda avem nevoie să ne autodisciplinăm, să cultivăm respectul de noi înşine şi să nu îngăduim nici unei alte forţe să acceadă la cârma persoanei noastre, că este forţa brută, a unui semen sau grup uman, că este forţa instinctelor sau aceea a ideilor.
Obişnuirea, devenită obişnuinţă când voinţa nu mai este necesară pentru impunerea ei, constituie mijlocul psihologic cel mai lesnicios pentru a dobândi stăpânirea de noi înşine. Obişnuinţa are două tăişuri: ea aduce obiceiul rău, după cum îl poate aduce pe cel bun. Devenind conştienţi de natura obiceiului ce-l avem sau ce este pe punctul de a se instaura în cugetul, sentimentul sau faptele noastre, avem libertatea de a alege. Alegerea ne activează dreptul nostru de a ne opune obiceiului rău. Dacă vom înlocui obiceiul rău cu obiceiul bun, trecerea de la nestăpânire la stăpânire se va face cu mai mare uşurinţă. Obiceiurile bune ne înlesnesc să trăim cu înţelepciune; obiceiurile rele ne pregătesc decăderea. În lipsa unei educaţii ce să ne fi îndreptat către formarea obiceiurilor bune, ne rămâne autoeducarea pentru a obţine aceleaşi rezultate. Este greu de bănuit ce rezultate spectaculoase putem dobândi prin disciplinarea gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre. Autodisciplinarea aceasta, în primul rând, trebuie să asculte de glasul conştiinţei şi niciodată să nu-l încalce. Legea să ne fie: nu robul înclinărilor nejudecate, ci stăpânul meu astăzi şi totdeauna.
Iată vorbele lui Herbert Spencer cu privire la stăpânirea de sine: "Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia stăpânirii de sine. A nu-ţi urma toate impulsurile, a nu te lăsa antrenat de ici-colo de fiece dorinţă care, rând pe rând, ne îngenunche, ci, dimpotrivă, a şti să rămâi într-un echilibru înţelept, să te laşi condus de simţămintele întrunite perpetuu într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece, aceasta este ceea ce educaţia, cel puţin educaţia morală, se străduieşte să producă". Şcolile unde se formează stăpânirea de sine sunt: familia, instituţiile de învăţământ şi societatea; mai presus de ele şi permeându-le pe toate sunt: alegerea şi decizia personală. Alegerea şi decizia personală se fac în temeiul definirii pe care o dă omului William Shakespeare: omul este făptura "care priveşte atât înainte, cât şi înapoi"; cu alte cuvinte, ţine seama către ce viitor îl vor conduce gândurile, cuvintele şi faptele sale şi cât va trăda sau respecta trecutul său acest viitor ce şi-l pregăteşte omul; căci viitorul ce nu continuă în mod firesc trecutul, ce nu foloseşte experienţa acumulată în veacuri, ce nu-şi analizează trecutul şi nu-l socoteşte treaptă pentru înaintare, vorba aceea, este un viitor... fără viitor. Nimeni nu răsare ca o generaţie spontanee, cum şi-au închipuit leniniştii. Astăzi, abia, când avem libertatea de a ţine în propriile mâini frâul existenţei noastre slobode, putem măsura ce dezastru naţional este să ai, în loc de Trecut, un abis. Ceauşescu, în demenţa sa de sorginte comunistă, a făcut toate eforturile cu putinţă - şi a izbutit, în continuarea eforturilor lui Gheorghiu-Dej -, să ne rupă de trecut, să ne convingă că nu avem pe ce ne întemeia în înaintarea noastră spre civilizaţie. De aceea, moralitatea românilor, ca popor, este atât de rămasă în urmă. De aceea fiecare dintre noi are datoria să pună umărul la refacerea morală a neamului românilor. Şi cum să facă aceasta? Prin înţelegere personală. Şi mai cum? Prin autodisciplinare şi întărirea stăpânirii de sine, astfel încât fiece individ să devină o pildă pentru toţi ceilalţi şi o încurajare în strădania de atingere a perfecţiunii personale. Oricâte sforţări ar face şcolile şi guvernele de a îndruma România spre bunăstare şi spre echilibru, atâta timp cât membrii poporului se lasă purtaţi de vânt de ici-colo şi nu au fixată o direcţie precisă de evoluţie, nimic nu se va face. Una este să rămâi o haită şi alta să conduci o armată disciplinată. Trebuie să avem încrustată în suflete o disciplină de fier, dacă voim să ajungem undeva; altminteri ne vom învârti în jurul cozii noastre proprii pe parcursul celor şaizeci, şaptezeci sau optzeci de ani câţi ne sunt daţi să-i petrecem împreună pe pământ.
Omul religios îşi petrece viaţa îmbunătăţindu-se cu ajutorul autodisciplinării. El trebuie să fie sobru şi veghetor; să alunge din sine răul şi să cultive binele; să rabde toate vicisitudinile cu stoicism şi să nu le îngăduie a-l zdrobi, trebuie să-şi păstreze nealterată speranţa, ca şi curajul şi îndrăzneala. Dar nu mai puţin şi omul de afaceri e dator să se autodisciplineze: starea sa de spirit se cuvine să nu-şi îngăduie salturi, cuvintele şi atitudinea lui nu au voie să jignească pe nimeni, dimpotrivă, ele trebuie să cucerească bunăvoinţa celor din jur; răbdarea lui să nu cunoască osteneala, după cum n-au voie să îi slăbească nici ştiinţa prevederii sau aceea de a inventa permanent căi noi de înfruntare a concurenţei, fără a încălca principiile morale. El trebuie să-i respecte neîncetat pe ceilalţi, pentru a le impune şi lor respectul faţă de el. Cu cât mai mult e dator să se autodisciplineze omul de ştiinţă sau creatorul de artă!
Una dintre trăsăturile distinctive ale lui Faraday, fiu de fierar şi el însuşi ucenic de legător de cărţi, în copilărie, a fost patima sa pentru ştiinţă şi cercetare a naturii, ca şi dispreţul pentru avuţie, atât de rar întâlnit la cei provenind dintr-un mediu de oameni sărmani. Dedicat chimiei analitice, ar fi putut încropi cu rapiditate o mare avere. Dar era conştient că ea i-ar fi împiedicat înaintarea în cunoaştere. A eliminat orice gând de înavuţire în favoarea studiului şi, menţinându-şi cel mai înalt nume printre oamenii de ştiinţă ai timpului său, a murit sărac, dar impunându-se posterităţii ca unul dintre cei mai dedicaţi savanţi ai lumii.
Există numeroase proverbe ale înţelepţilor, adevărate reguli de viaţă pentru toţi aceia care nădăjduiesc să aibă un câştig adânc şi mare din scurgerea monotonă a zilelor lor.
Să începem cu sfaturile lui Alexandre Dumas-Fiul:
Dormi şapte ceasuri pe noapte. Culcă-te devreme, scoală-te din pat îndată ce te trezeşti, apucă-te de lucru îndată ce te scoli.
Fii cumpătat la mâncare, în vorbă şi în râs.
Nu scrie ceea ce nu poţi iscăli, nu făptui decât ceea ce poţi mărturisi.
Nu uita că ceilalţi se bizuie pe tine.
Nu preţui banul nici mai puţin nici mai mult decât face: e bun ca slujitor, dar rău ca stăpân.
... Sileşte-te a fi simplu, plăcut tuturor.
Chinezii spun:
Să mănânci, să bei, când ţi-e foame, când ţi-e sete:dar niciodată ca să te saturi.
Să te culci şi să dormi, când eşti obosit de muncă. Să te scoli vesel şi dispus de treabă.
Să nu vorbeşti când eşti mânios şi să stai liniştit când te doare capul.
Trupul şi hainele să le ai curate. Nu te uita cum se îmbracă alţii; dacă îmbrăcămintea cu care te simţi corect acoperit îţi vine în voie şi nu ţi-e prea cald cu ea, şi nici prea frig, vei munci fără trudă.
Să munceşti şi să-ţi faci lucrul cu tragere de inimă şi nu lăsa pentru alte zile ce poţi împlini când ai gândit-o.
Să nu te superi pe câştigul mic; el îţi foloseşte oricât de mărunt ar fi.
Să nu râzi de nimeni. De la cei mai mici şi neînsemnaţi ai multe de învăţat.
Să termini ce începi. Să te socoteşti totdeauna mulţumit, zicându-ţi că sunt mulţi care stau mai rău decât tine.
Să nu blestemi soarta şi să nu te superi pe oameni. Vezi soarele cum se poartă la fel cu toţi. El nu se strâmbă la nimeni. Nu face chefuri, nici petreceri, ca să-şi piardă capul; iar pământul merge, merge, merge tot înainte, cu acelaşi pas, şi poartă pe a lui cocoaşă câte-n lume sunt pe el!...
Regina Carmen Sylva a scris: Buna creştere este arta de a-ţi cunoaşte datoria şi de a-ţi îngrădi libertatea.
Acum suntem destul de învăţaţi pentru a ne hotărî pentru calea înţelepciunii. Să nu uităm că dintre toate categorisirile omeneşti cu putinţă, numai înţelepţii au beneficiat în întreaga istorie a evoluţiei omului de o atenţie ieşită din comun. La ce mă refer? Circulă în discuţii un mănunchi de pilde de vârf a ceea ce a putut omenirea produce mai înalt; este cunoscut sub numele: cei şapte înţelepţi ai lumii. Vă solicit puţină atenţie: omul nu vorbeşte despre cei şapte oameni buni ai lumii; nici despre cei şapte harnici ai lumii; nici despre cei şapte criminali ai lumii; după cum nu menţionează cu admiraţie pe cei şapte 'inteligenţi' ai lumii; şi aşa mai departe. Dacă este ca omul să-şi mărturisească totala reverenţă pentru nişte vârfuri inegalabile ale omenirii, după cum aţi auzit, el pomeneşte despre cei şapte înţelepţi ai lumii. Cine sunt aceia? Este vorba despre şapte filosofi şi oameni de stat ai Greciei antice, vieţuitori în secolul al VI-lea înainte de naşterea lui Hristos. Aceştia sunt: Bias din Priene, Chilon din Lacedemona, Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Athena şi Thales din Milet. Maxima socotită de fiecare a conţine un adevăr esenţial pentru dobândirea fericirii se cuvine să fie reţinută şi cumpănită şi de dumneavoastră, ascultătorii mei porniţi să căutaţi aceeaşi fericire. Nu mă voi opri asupra tuturora, dar două-trei tot mi se cade să vi le împărtăşesc. Iată, de pildă, Solon afirma: în toate, să ai în vedere sfârşitul. Thales spunea că fericirea o atinge cel care ascultă de porunca: Cunoaşte-te pe tine însuţi. Bias răspunse concetăţenilor săi miraţi că, toţi pregătindu-se să fugă dinaintea năvălitorilor şi făcându-şi care de care bagaje mai mari, el nu împacheta nimic, le răspunse, va să zică: Port totul cu mine. Cleobul nu cunoştea sfat mai bun decât: Să ai o măsură în toate. Ne vom opri aici, nu fără a ne întoarce o clipă la maximele şi învăţăturile lor.
Când acţionăm - sau glăsuim, deoarece şi a vorbi cuiva este un fel aparte de a acţiona asupra lui - , suntem datori să ştim ce reacţie va întâmpina acţiunea noastră. Poate că unora dintre dumneavoastră nici nu le-a trecut vreodată prin cuget că nu există acţiune fără reacţiune; e bine măcar acum să afle aceasta. deci, reacţiunea poate să ne fie favorabilă, când acţiunea noastră este favorabilă celui care este avut în vedere când făptuim. Se poate să mă contrazică realitatea, în cazul când acela în favoarea căruia făptuim este inconştient că actul nostru este spre binele său, ori dacă socoteşte că binele său este altul decât cel urmărit de noi prin acţiunea noastră. Însă dacă acţiunea noastră se îndreaptă împotriva unui semen, să ne aşteptăm la reacţiunea lui violentă de apărare, reacţiune ce ne poate dăuna mai mult decât ne-am aştepta. Acţiunile noastre nu se orientează numai în raport de aproapele; ele pot privi doar propriul nostru viitor sau viitorul imediat sau mai depărtat al trupului nostru. Cum ar fi adoptarea fumatului; când treci la a fuma, prea puţin gândeşti la imensele necazuri pe care ţi le va aduce acest duşman al sănătăţii şi acest chinuitor şi scurtător al vieţii. De aceea spune Solon: În toate să ai în vedere sfârşitul.
Cum ai putea să hotărăşti ceva cu sorţi de succes dacă nu ştii în ce măsură se potriveşte puterilor, talentelor şi inteligenţei tale să pui în practică cele ce le-ai vrea făptuite? Iar dacă nu intri într-un concurs (or, întreaga existenţă e un concurs din care poţi ieşi înfrânt sau învingător), spuneam că dacă nu intri într-un concurs, cunoscându-ţi ştiinţa şi capacităţile, ce te aşteaptă la capăt de drum? Deobicei eşecul; uneori, dintr-un hazard, şi un succes de mică durată, pe care nu-l meriţi şi nu-l vei putea fructifica pentru că-l datorezi întâmplării. Cum tema acestor întâlniri în care stăm de vorbă este fericirea noastră personală, să ne punem o întrebare simplă: pot fi fericit dacă nu ţin seama de sfatul lui Thales: Cunoaşte-te pe tine însuţi? Că dacă nu mă cunosc, nici măcar nu sunt în stare să spun ce m-ar face fericit, nu?
Afirmaţia lui Bias, Port totul cu mine, atrage atenţia că avuţia cea mai de preţ este aceea de care să fii în stare a nu te despărţi în veac; pornit la drum, ori gonit de vrăjmăşii, sau chemat de bucurii, tu să fii mereu însoţit de avuţia ta. care avuţie o poţi avea cu tine permanent? Alături de viaţă, doar înţelepciunea îngăduie să nu te desparţi de ea nicicând, deoarece ea se împleteşte vieţii tale. Aşa sună sfatul. Însă de nu luăm afirmaţia lui Bias drept un sfat, ci ca pe o constatare, e potrivit să ne şi temem de ea. Pentru că prostia sau nebunia tot cu noi le purtăm şi nu ne despărţim de ele, oriunde ne-ar îndrepta paşii, norocul sau neajunsurile. Atenţie la ce port cu mine! Numai punerea în aplicare a poruncii lui Thales, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ne poate lămuri ce este 'totul' pe care-l port cu mine şi dacă este cazul să-l preschimbăm din rădăcină.
Să ai o măsură în toate, zis-a Cleobul şi greu te poţi lipsi de acest îndemn. Omul fără măsură, fără măsură este plătit. Nici măcar răsplata fără măsură nu este de râvnit, că mai bună este uşoara lipsă decât belşugul peste poate. Lipsa te îndeamnă la faptă. Belşugul la indiferenţă, plictiseală, enervare. Măsura în bucurie, te lasă să-i vezi reversul, adică, amintindu-ne de Solon, ne permite 'să-i vedem sfârşitul'. Măsura în disperare acordă insului puterea de a se încorda către echilibru. Nebunia nu are măsură; înţelepciunea, dacă vreţi, este un alt nume al măsurii.
În final, să amintesc că înţelepciunea o aveţi fiecare într-un raft al bibliotecii din casa voastră. făceţi-o vie, deschizând cartea minunată unde se vorbeşte despre ea. Mi-aţi ghicit gândul: este vorba de Biblie. Acolo găsiţi Pildele lui Solomon. Ce poate fi mai laconic şi mai direct spus decât: "Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială. (...) Al meu este sfatul (...), eu sunt priceperea, a mea este puterea. (...) Cel ce mă află a aflat viaţa şi dobândeşte har de la Domnul".
Înţeleptul, vă atrag atenţia înainte de a ne despărţi, înţeleptul caută fericirea; iar fericirea o găseşte când devine unicul stăpân al său însuşi; iar stăpâni ne suntem numai când recunoaştem că mai presus de toate şi de noi stă voia lui Dumnezeu şi o acceptăm ca eliberarea noastră supremă.Despre înţelepciuneCALEA SPRE FERICIRE începe de acolo unde purcedem la stăpânirea de noi înşine. Iar "în stăpânirea de noi înşine constă singura adevărată libertate individuală", cum spune Frédéric Perthes. Samuel Smiles subliniază că "stăpânirea de sine nu este altceva decât curajul, într-o altă formă". Iată o temă vrednică de meditarea oricărui tânăr, căci rar tânăr să nu aspire la a fi curajos. Iar în îmbrăţişarea acestei forme de curaj "stă rădăcina tuturor virtuţilor", ne comunică acelaşi Smiles. Înstinctele speciei, care ne apropie de stadiul brutei, sunt ţinute-n frâu de stăpânirea de sine, forma cea mai concretă a înţelepciunii, în facultatea de a ne stăpâni pe noi înşine stă deosebirea dintre viaţa fizică şi aceea morală. Stăpânirea de noi înşine ne mută, aşadar, din tărâmul zoologic în acela luminos al omului, fiinţă superioară.
Ce înseamnă stăpânirea de sine? Ea se manifestă în trei direcţii: stăpânirea gândurilor, stăpânirea cuvintelor şi stăpânirea faptelor. Acela care dă dovadă de aceasta întreită stăpânire asupra lui însuşi a parcurs jumătate din drumul către înţelepciune. Iar pentru a o poseda avem nevoie să ne autodisciplinăm, să cultivăm respectul de noi înşine şi să nu îngăduim nici unei alte forţe să acceadă la cârma persoanei noastre, că este forţa brută, a unui semen sau grup uman, că este forţa instinctelor sau aceea a ideilor.
Obişnuirea, devenită obişnuinţă când voinţa nu mai este necesară pentru impunerea ei, constituie mijlocul psihologic cel mai lesnicios pentru a dobândi stăpânirea de noi înşine. Obişnuinţa are două tăişuri: ea aduce obiceiul rău, după cum îl poate aduce pe cel bun. Devenind conştienţi de natura obiceiului ce-l avem sau ce este pe punctul de a se instaura în cugetul, sentimentul sau faptele noastre, avem libertatea de a alege. Alegerea ne activează dreptul nostru de a ne opune obiceiului rău. Dacă vom înlocui obiceiul rău cu obiceiul bun, trecerea de la nestăpânire la stăpânire se va face cu mai mare uşurinţă. Obiceiurile bune ne înlesnesc să trăim cu înţelepciune; obiceiurile rele ne pregătesc decăderea. În lipsa unei educaţii ce să ne fi îndreptat către formarea obiceiurilor bune, ne rămâne autoeducarea pentru a obţine aceleaşi rezultate. Este greu de bănuit ce rezultate spectaculoase putem dobândi prin disciplinarea gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre. Autodisciplinarea aceasta, în primul rând, trebuie să asculte de glasul conştiinţei şi niciodată să nu-l încalce. Legea să ne fie: nu robul înclinărilor nejudecate, ci stăpânul meu astăzi şi totdeauna.
Iată vorbele lui Herbert Spencer cu privire la stăpânirea de sine: "Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia stăpânirii de sine. A nu-ţi urma toate impulsurile, a nu te lăsa antrenat de ici-colo de fiece dorinţă care, rând pe rând, ne îngenunche, ci, dimpotrivă, a şti să rămâi într-un echilibru înţelept, să te laşi condus de simţămintele întrunite perpetuu într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece, aceasta este ceea ce educaţia, cel puţin educaţia morală, se străduieşte să producă". Şcolile unde se formează stăpânirea de sine sunt: familia, instituţiile de învăţământ şi societatea; mai presus de ele şi permeându-le pe toate sunt: alegerea şi decizia personală. Alegerea şi decizia personală se fac în temeiul definirii pe care o dă omului William Shakespeare: omul este făptura "care priveşte atât înainte, cât şi înapoi"; cu alte cuvinte, ţine seama către ce viitor îl vor conduce gândurile, cuvintele şi faptele sale şi cât va trăda sau respecta trecutul său acest viitor ce şi-l pregăteşte omul; căci viitorul ce nu continuă în mod firesc trecutul, ce nu foloseşte experienţa acumulată în veacuri, ce nu-şi analizează trecutul şi nu-l socoteşte treaptă pentru înaintare, vorba aceea, este un viitor... fără viitor. Nimeni nu răsare ca o generaţie spontanee, cum şi-au închipuit leniniştii. Astăzi, abia, când avem libertatea de a ţine în propriile mâini frâul existenţei noastre slobode, putem măsura ce dezastru naţional este să ai, în loc de Trecut, un abis. Ceauşescu, în demenţa sa de sorginte comunistă, a făcut toate eforturile cu putinţă - şi a izbutit, în continuarea eforturilor lui Gheorghiu-Dej -, să ne rupă de trecut, să ne convingă că nu avem pe ce ne întemeia în înaintarea noastră spre civilizaţie. De aceea, moralitatea românilor, ca popor, este atât de rămasă în urmă. De aceea fiecare dintre noi are datoria să pună umărul la refacerea morală a neamului românilor. Şi cum să facă aceasta? Prin înţelegere personală. Şi mai cum? Prin autodisciplinare şi întărirea stăpânirii de sine, astfel încât fiece individ să devină o pildă pentru toţi ceilalţi şi o încurajare în strădania de atingere a perfecţiunii personale. Oricâte sforţări ar face şcolile şi guvernele de a îndruma România spre bunăstare şi spre echilibru, atâta timp cât membrii poporului se lasă purtaţi de vânt de ici-colo şi nu au fixată o direcţie precisă de evoluţie, nimic nu se va face. Una este să rămâi o haită şi alta să conduci o armată disciplinată. Trebuie să avem încrustată în suflete o disciplină de fier, dacă voim să ajungem undeva; altminteri ne vom învârti în jurul cozii noastre proprii pe parcursul celor şaizeci, şaptezeci sau optzeci de ani câţi ne sunt daţi să-i petrecem împreună pe pământ.
Omul religios îşi petrece viaţa îmbunătăţindu-se cu ajutorul autodisciplinării. El trebuie să fie sobru şi veghetor; să alunge din sine răul şi să cultive binele; să rabde toate vicisitudinile cu stoicism şi să nu le îngăduie a-l zdrobi, trebuie să-şi păstreze nealterată speranţa, ca şi curajul şi îndrăzneala. Dar nu mai puţin şi omul de afaceri e dator să se autodisciplineze: starea sa de spirit se cuvine să nu-şi îngăduie salturi, cuvintele şi atitudinea lui nu au voie să jignească pe nimeni, dimpotrivă, ele trebuie să cucerească bunăvoinţa celor din jur; răbdarea lui să nu cunoască osteneala, după cum n-au voie să îi slăbească nici ştiinţa prevederii sau aceea de a inventa permanent căi noi de înfruntare a concurenţei, fără a încălca principiile morale. El trebuie să-i respecte neîncetat pe ceilalţi, pentru a le impune şi lor respectul faţă de el. Cu cât mai mult e dator să se autodisciplineze omul de ştiinţă sau creatorul de artă!
Una dintre trăsăturile distinctive ale lui Faraday, fiu de fierar şi el însuşi ucenic de legător de cărţi, în copilărie, a fost patima sa pentru ştiinţă şi cercetare a naturii, ca şi dispreţul pentru avuţie, atât de rar întâlnit la cei provenind dintr-un mediu de oameni sărmani. Dedicat chimiei analitice, ar fi putut încropi cu rapiditate o mare avere. Dar era conştient că ea i-ar fi împiedicat înaintarea în cunoaştere. A eliminat orice gând de înavuţire în favoarea studiului şi, menţinându-şi cel mai înalt nume printre oamenii de ştiinţă ai timpului său, a murit sărac, dar impunându-se posterităţii ca unul dintre cei mai dedicaţi savanţi ai lumii.
Există numeroase proverbe ale înţelepţilor, adevărate reguli de viaţă pentru toţi aceia care nădăjduiesc să aibă un câştig adânc şi mare din scurgerea monotonă a zilelor lor.
Să începem cu sfaturile lui Alexandre Dumas-Fiul:
Dormi şapte ceasuri pe noapte. Culcă-te devreme, scoală-te din pat îndată ce te trezeşti, apucă-te de lucru îndată ce te scoli.
Fii cumpătat la mâncare, în vorbă şi în râs.
Nu scrie ceea ce nu poţi iscăli, nu făptui decât ceea ce poţi mărturisi.
Nu uita că ceilalţi se bizuie pe tine.
Nu preţui banul nici mai puţin nici mai mult decât face: e bun ca slujitor, dar rău ca stăpân.
... Sileşte-te a fi simplu, plăcut tuturor.
Chinezii spun:
Să mănânci, să bei, când ţi-e foame, când ţi-e sete:dar niciodată ca să te saturi.
Să te culci şi să dormi, când eşti obosit de muncă. Să te scoli vesel şi dispus de treabă.
Să nu vorbeşti când eşti mânios şi să stai liniştit când te doare capul.
Trupul şi hainele să le ai curate. Nu te uita cum se îmbracă alţii; dacă îmbrăcămintea cu care te simţi corect acoperit îţi vine în voie şi nu ţi-e prea cald cu ea, şi nici prea frig, vei munci fără trudă.
Să munceşti şi să-ţi faci lucrul cu tragere de inimă şi nu lăsa pentru alte zile ce poţi împlini când ai gândit-o.
Să nu te superi pe câştigul mic; el îţi foloseşte oricât de mărunt ar fi.
Să nu râzi de nimeni. De la cei mai mici şi neînsemnaţi ai multe de învăţat.
Să termini ce începi. Să te socoteşti totdeauna mulţumit, zicându-ţi că sunt mulţi care stau mai rău decât tine.
Să nu blestemi soarta şi să nu te superi pe oameni. Vezi soarele cum se poartă la fel cu toţi. El nu se strâmbă la nimeni. Nu face chefuri, nici petreceri, ca să-şi piardă capul; iar pământul merge, merge, merge tot înainte, cu acelaşi pas, şi poartă pe a lui cocoaşă câte-n lume sunt pe el!...
Regina Carmen Sylva a scris: Buna creştere este arta de a-ţi cunoaşte datoria şi de a-ţi îngrădi libertatea.
Acum suntem destul de învăţaţi pentru a ne hotărî pentru calea înţelepciunii. Să nu uităm că dintre toate categorisirile omeneşti cu putinţă, numai înţelepţii au beneficiat în întreaga istorie a evoluţiei omului de o atenţie ieşită din comun. La ce mă refer? Circulă în discuţii un mănunchi de pilde de vârf a ceea ce a putut omenirea produce mai înalt; este cunoscut sub numele: cei şapte înţelepţi ai lumii. Vă solicit puţină atenţie: omul nu vorbeşte despre cei şapte oameni buni ai lumii; nici despre cei şapte harnici ai lumii; nici despre cei şapte criminali ai lumii; după cum nu menţionează cu admiraţie pe cei şapte 'inteligenţi' ai lumii; şi aşa mai departe. Dacă este ca omul să-şi mărturisească totala reverenţă pentru nişte vârfuri inegalabile ale omenirii, după cum aţi auzit, el pomeneşte despre cei şapte înţelepţi ai lumii. Cine sunt aceia? Este vorba despre şapte filosofi şi oameni de stat ai Greciei antice, vieţuitori în secolul al VI-lea înainte de naşterea lui Hristos. Aceştia sunt: Bias din Priene, Chilon din Lacedemona, Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Athena şi Thales din Milet. Maxima socotită de fiecare a conţine un adevăr esenţial pentru dobândirea fericirii se cuvine să fie reţinută şi cumpănită şi de dumneavoastră, ascultătorii mei porniţi să căutaţi aceeaşi fericire. Nu mă voi opri asupra tuturora, dar două-trei tot mi se cade să vi le împărtăşesc. Iată, de pildă, Solon afirma: în toate, să ai în vedere sfârşitul. Thales spunea că fericirea o atinge cel care ascultă de porunca: Cunoaşte-te pe tine însuţi. Bias răspunse concetăţenilor săi miraţi că, toţi pregătindu-se să fugă dinaintea năvălitorilor şi făcându-şi care de care bagaje mai mari, el nu împacheta nimic, le răspunse, va să zică: Port totul cu mine. Cleobul nu cunoştea sfat mai bun decât: Să ai o măsură în toate. Ne vom opri aici, nu fără a ne întoarce o clipă la maximele şi învăţăturile lor.
Când acţionăm - sau glăsuim, deoarece şi a vorbi cuiva este un fel aparte de a acţiona asupra lui - , suntem datori să ştim ce reacţie va întâmpina acţiunea noastră. Poate că unora dintre dumneavoastră nici nu le-a trecut vreodată prin cuget că nu există acţiune fără reacţiune; e bine măcar acum să afle aceasta. deci, reacţiunea poate să ne fie favorabilă, când acţiunea noastră este favorabilă celui care este avut în vedere când făptuim. Se poate să mă contrazică realitatea, în cazul când acela în favoarea căruia făptuim este inconştient că actul nostru este spre binele său, ori dacă socoteşte că binele său este altul decât cel urmărit de noi prin acţiunea noastră. Însă dacă acţiunea noastră se îndreaptă împotriva unui semen, să ne aşteptăm la reacţiunea lui violentă de apărare, reacţiune ce ne poate dăuna mai mult decât ne-am aştepta. Acţiunile noastre nu se orientează numai în raport de aproapele; ele pot privi doar propriul nostru viitor sau viitorul imediat sau mai depărtat al trupului nostru. Cum ar fi adoptarea fumatului; când treci la a fuma, prea puţin gândeşti la imensele necazuri pe care ţi le va aduce acest duşman al sănătăţii şi acest chinuitor şi scurtător al vieţii. De aceea spune Solon: În toate să ai în vedere sfârşitul.
Cum ai putea să hotărăşti ceva cu sorţi de succes dacă nu ştii în ce măsură se potriveşte puterilor, talentelor şi inteligenţei tale să pui în practică cele ce le-ai vrea făptuite? Iar dacă nu intri într-un concurs (or, întreaga existenţă e un concurs din care poţi ieşi înfrânt sau învingător), spuneam că dacă nu intri într-un concurs, cunoscându-ţi ştiinţa şi capacităţile, ce te aşteaptă la capăt de drum? Deobicei eşecul; uneori, dintr-un hazard, şi un succes de mică durată, pe care nu-l meriţi şi nu-l vei putea fructifica pentru că-l datorezi întâmplării. Cum tema acestor întâlniri în care stăm de vorbă este fericirea noastră personală, să ne punem o întrebare simplă: pot fi fericit dacă nu ţin seama de sfatul lui Thales: Cunoaşte-te pe tine însuţi? Că dacă nu mă cunosc, nici măcar nu sunt în stare să spun ce m-ar face fericit, nu?
Afirmaţia lui Bias, Port totul cu mine, atrage atenţia că avuţia cea mai de preţ este aceea de care să fii în stare a nu te despărţi în veac; pornit la drum, ori gonit de vrăjmăşii, sau chemat de bucurii, tu să fii mereu însoţit de avuţia ta. care avuţie o poţi avea cu tine permanent? Alături de viaţă, doar înţelepciunea îngăduie să nu te desparţi de ea nicicând, deoarece ea se împleteşte vieţii tale. Aşa sună sfatul. Însă de nu luăm afirmaţia lui Bias drept un sfat, ci ca pe o constatare, e potrivit să ne şi temem de ea. Pentru că prostia sau nebunia tot cu noi le purtăm şi nu ne despărţim de ele, oriunde ne-ar îndrepta paşii, norocul sau neajunsurile. Atenţie la ce port cu mine! Numai punerea în aplicare a poruncii lui Thales, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ne poate lămuri ce este 'totul' pe care-l port cu mine şi dacă este cazul să-l preschimbăm din rădăcină.
Să ai o măsură în toate, zis-a Cleobul şi greu te poţi lipsi de acest îndemn. Omul fără măsură, fără măsură este plătit. Nici măcar răsplata fără măsură nu este de râvnit, că mai bună este uşoara lipsă decât belşugul peste poate. Lipsa te îndeamnă la faptă. Belşugul la indiferenţă, plictiseală, enervare. Măsura în bucurie, te lasă să-i vezi reversul, adică, amintindu-ne de Solon, ne permite 'să-i vedem sfârşitul'. Măsura în disperare acordă insului puterea de a se încorda către echilibru. Nebunia nu are măsură; înţelepciunea, dacă vreţi, este un alt nume al măsurii.
În final, să amintesc că înţelepciunea o aveţi fiecare într-un raft al bibliotecii din casa voastră. făceţi-o vie, deschizând cartea minunată unde se vorbeşte despre ea. Mi-aţi ghicit gândul: este vorba de Biblie. Acolo găsiţi Pildele lui Solomon. Ce poate fi mai laconic şi mai direct spus decât: "Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială. (...) Al meu este sfatul (...), eu sunt priceperea, a mea este puterea. (...) Cel ce mă află a aflat viaţa şi dobândeşte har de la Domnul".
Înţeleptul, vă atrag atenţia înainte de a ne despărţi, înţeleptul caută fericirea; iar fericirea o găseşte când devine unicul stăpân al său însuşi; iar stăpâni ne suntem numai când recunoaştem că mai presus de toate şi de noi stă voia lui Dumnezeu şi o acceptăm ca eliberarea noastră supremă.
autor Mihai Radulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu