Cârtirea atrage blestemul.

Cu cât cârteşte cineva mai mult cu atât se distruge pe sine

Oamenii de astăzi şi-au îngreuiat propria lor viaţă, deoarece nu se limitează la puţine, ci aleargă mereu după bunuri materiale. Insă cei care voiesc să trăiască o viaţă duhovnicească curată, mai întâi de toate tre­buie să se mulţumească cu puţine. Atunci când viaţa lor este simplificată şi fără multe griji, se vor elibera şi de duhul lumesc şi le va prisosi timp şi pentru cele duhovniceşti. Altfel se vor obosi încercând să meargă după cum este moda, îşi vor pierde pacea şi vor câştiga o mare nelinişte.

Şi văd că uneori unii oameni îşi fac propria lor viaţă o mucenicie. Astăzi am venit de la Uranopolis cu o per­soană care m-a rugat să trec pe la casa lui. Şi fiindcă stăruia, nu am vrut să-i stric hatârul. De îndată ce am ajuns la uşa de la intrare a casei, îl văd că îşi scoate încălţămintea şi intră înăuntru mergând în vârful picioarelor. "Ce ai păţit de mergi aşa?", îl întreb. "Nimic, Părinte, păşesc cu atenţie, ca să nu stric parchetul". Ce să mai spui? Se chinuiesc fără motiv.

- Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?

- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dum­nezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui «iarăşi plouă», începe: “Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: “Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăşi: “Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul”. Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii!

Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dum­nezeu, în Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. “Voi face atât cât voi apuca” spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâm­pla spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai “Cum îţi merge?”, răspundea: “Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alte­ori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.

De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensi­bilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai sa­tisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Să-L punem pe Dumnezeu cărmuitor vieţii noastre

- Părinte, de ce în Evanghelie Împărăţia lui Dumnezeu este asemănată cu grăuntele de muştar “care, când se seamănă în pământ este mai mic decât toate seminţele de pe pământ; dar după ce s-a semănat creşte şi se face mai mare decat toate legumele”[1]?

- Sămânţa de muştar este foarte mică, dar atunci când este semănată se face ca un arbust pe ale cărui ramuri stau chiar şi păsările. Cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu sămânţa lui, pentru că de la un cuvânt evanghelic mic omul creşte duhovniceşte şi începe să înţeleagă tainele împărăţiei lui Dumnezeu.

- Parinte, cum poate simţi cineva ceea ce spune Sfânta Scriptură: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“[2]?

- Suflet binecuvântat, când în inima noastră se află o parte din bucuria Raiului, atunci “Împărăţia lui Dum­nezeu este înlăuntrul nostru”. Şi dimpotrivă, când avem în noi nelinişte şi mustrări de conştiinţă, atunci înlăuntrul nostru există o parte din iad. Este un lucru mare ca omul încă din această viaţă să simtă înlăuntrul său o parte din bucuria Raiului. Nu este greu să reuşim aceasta, dar, din păcate, egoismul nostru ne împiedică să dobândim această măreţie duhovnicească.

Omul îşi poate face singur viata sa un rai dacă primeşte să-l chivernisească Dumnezeu ca un Părinte bun. Trebuie însă să aibă încredere în El, să nădăjduiască în El pentru tot ceea ce întreprinde să facă şi să-L slăvească pentru toate. Şi să nu fie cuprins de stres, căci acesta pricinuieşte o ruptură în suflet, îl paralizează. Atunci când omul caută împărăţia cerurilor, toate celelalte vin de la sine. Evanghelia spune: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu“ [3], dar “împărăţia iui Dumnezeu se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc o răpesc“[4].

Oamenii de astăzi şi-au îngreuiat propria lor viaţă, deoarece nu se limitează la puţine, ci aleargă mereu după bunuri materiale. Insă cei care voiesc să trăiască o viaţă duhovnicească curată, mai întâi de toate tre­buie să se mulţumească cu puţine. Atunci când viaţa lor este simplificată şi fără multe griji, se vor elibera şi de duhul lumesc şi le va prisosi timp şi pentru cele duhovniceşti. Altfel se vor obosi încercând să meargă după cum este moda, îşi vor pierde pacea şi vor câştiga o mare nelinişte.

Şi văd că uneori unii oameni îşi fac propria lor viaţă o mucenicie. Astăzi am venit de la Uranopolis cu o per­soană care m-a rugat să trec pe la casa lui. Şi fiindcă stăruia, nu am vrut să-i stric hatârul. De îndată ce am ajuns la uşa de la intrare a casei, îl văd că îşi scoate încălţămintea şi intră înăuntru mergând în vârful picioarelor. “Ce ai păţit de mergi aşa?”, îl întreb. “Nimic, Părinte, păşesc cu atenţie, ca să nu stric parchetul”. Ce să mai spui? Se chinuiesc fără motiv.

Durerea pentru aproapele ajută familia

Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme au. Nu mulţumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, şi nici nu văd nefericirea semenilor lor, pentru ca să facă vreo milostenie. Risipesc şi nu se gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui Dumnezeu? Chiar şi familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva şi să iconomisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii şi copiilor lui că în cutare loc există un bolnav părăsit, sau o familie săracă care are mare nevoie. Şi dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună casnicilor săi: “Hai să le dăm cel puţin o carte creştinească, căci avem multe”. Şi ast­fel dând celor ce au nevoie, îşi face bine atât sieşi, cât şi familiei sale.

Cât de lipsiţi sunt sărmanii credincioşi în Rusia! Odată am dat unui preot rus o cutiuţă de tămâie şi i-am spus: “Îţi dau un dar sărac”. “Ce, acesta este un dar sărac?” mă întrebă. Tămâia noastră îţi pricinuieşte numai tuse. Şi aici în Grecia cât de mult se chinuiesc refugiaţii! în Halkidiki am văzut pe un refugiat care lucra la aşezat plăci de marmură şi lua numai trei sute de drahme pe metru pătrat[5] şi spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că avem bani de pâine”. De aceea, atunci când un anteprenor de lucrări mi-a spus că se încarcă numai cu păcate din pricina lucrărilor pe care le face, eu i-am recomandat: “Dacă te vei încărca cu aceşti refugiaţi şi îi vei iconomisi, te vei descărca de păcatele tale. Nu au nici măcar unde să locuiască. în comparaţie cu ei, tu eşti Onasis“[6].

Pentru a ne putea pune în lucrare virtuţile, Dum­nezeu îngăduie să existe bolnavi, săraci, etc. El îi poate iconomisi şi pe bolnavi şi pe săraci, dar atunci am fi cuprinşi de sentimentul fals că suntem virtuoşi. Am spune, de pildă, că suntem milostivi fără să fim, în timp ce astfel faptele noastre ne arată virtuţile ce le avem. Slavă lui Dumnezeu că mai există oameni care se jertfesc pentru semenii lor. Am cunoscut pe cineva care, de îndată ce s-a eliberat din armată, a primit să fie condamnat pe nedrept cu o pedeapsă mare pentru a izbăvi o familie. Nu s-a gândit nici la dispreţul din partea lumii, nici la cariera sa.

Cu toate acestea, văd cum rânduieşte Dumnezeu lucrurile, astfel încât cel puţin unul din fiecare familie să aibă credinţă, evlavie şi astfel să fie ajutaţi şi ceilalţi. In Koniţa am cunoscut o familie care, în afara unei fete, era cu totul indiferentă faţă de Biserică. De îndată ce aceea auzea clopotul, arunca şortul, lăsa toate treburile baltă şi mergea la biserică. Chiar şi atunci când au venit germanii şi paraclisierul trăgea clopotul ca oamenii să fugă din case, aceasta mergea la biserică pentru vecernie. Era şi foarte compătimi­toare, spre deosebire de părinţii ei care erau foarte zgârciţi. Tatăl ei, în loc să mănânce mâncare gătită, mânca o bucată de pâine uscată, după ce o înmuia în apă. Mama ei era încă şi mai zgârcită. Deşi copiii ei aveau funcţii mari şi avere multă, aceea căuta în sobă vreun cărbune aprins de la care să aprindă foc, ca să nu strice nici măcar un chibrit. Iar în loc de ibric avea o cutie de conserve. Pe atunci mă aflam la Mănăstirea Stomio, iar mama acelei fete după ce m-a cunoscut, a început să mă preţuiască foarte mult. Când fiica ei voia să ia vreun lucru din casă pentru a-l da unui sărac şi nu putea să-l scoată pe ascuns, îi spunea mamei sale: “Mamă, călugărul are nevoie de lucrul acesta”. “Dă-i-l, dă-i-l!” îi spunea aceea. Numai când auzea că este pen­tru călugăr, mama ei nu se împotrivea. Dar şi în timpul ocupaţiei germane ea îi ajuta în ascuns pe cei săraci. Cu multă băgare de seamă scotea grâu din magazia lor, îl căra în spate până la moară, îl măcina, iar făina o împărţea familiilor sărace. Odată mama ei a prins-o şi numai ea ştie ce a tras. Atunci a făgăduit spunând: “Dumnezeul meu, ajută-mă să găsesc ceva de lucru, şi toţi banii pe care îi voi câştiga, îi voi da milostenie”. Şi chiar a doua zi au angajat-o la o fundaţie. Să fi văzut ce bucurie a avut atunci! Şi astfel şi-a putut ţine făgăduinţa ei. Căci nu şi-a cumpărat pentru sine din salariul ei nici măcar o pereche de ciorapi, ci pe toate le dădea milostenie. Câţi nu spun acum: “Dumnezeu s-o ierte”? In cele din urmă Dumnezeu, pentru milosteniile fetei, a iconomisit-o şi pe mama ei.

Lucrarea virtuţii în familie

- Părinte, cum poate un familist să se exerseze în lucrarea virtuţii?

- Dumnezeu ne dă prilejuri de a practica virtuţile. Dar mulţi, deşi cer de la Dumnezeu să le dea astfel de prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greu­tate. Uneori, de pildă, Bunul Dumnezeu din nesfârşita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smerenia şi ascultarea, îşi retrage harul de la femeia lui, care începe să devină capricioasă şi să se poarte cu asprime. Atunci bărbatul trebuie să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Şi chiar atunci copilul ei trage faţa de masă cu toate cele pregătite pentru prânz şi le aruncă jos. Ca şi cum i-ar spune: “Mamă, fă răbdare!”.

În general, greutăţile care există astăzi în lume îi silesc pe cei care voiesc să trăiască cât de cât duhovniceşte să se afle în trezvie. Aşa precum atunci când – ferească Dumnezeu! – se întâmplă vreun război, oamenii se află în trezvie, la fel văd că se întâmplă şi acum cu cei care încearcă să trăiască duhovniceşte. Iată şi sărmanii copii care sunt alături de Biserică, cât de multe greutăţi întâmpină. Cu toate acestea războiul pe care li-l face mediul lumesc în care trăiesc îi ajută într-un anumit fel să fie treji. Şi vezi că în vreme de pace, atunci când nu există greutăţi, cei mai mulţi se dedau plăcerilor trupeşti. In timp ce, toc­mai atunci ar trebui să profite de pace pentru sporirea lor duhovnicească; să încerce să-şi taie neputinţele lor şi să cultive virtuţile.

În viaţa duhovnicească ajută foarte mult liniştea. Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniştire, pen­tru a se cerceta pe sine, a-şi cunoaşte patimile sale şi a se nevoi să le taie, pentru a-şi curaţi inima. Dacă în casă există o cameră liniştită, care să amintească de atmosfera unei chilii călugăreşti, aceasta este foarte bine. Acolo, “în ascuns”[7], îşi va putea face datoriile lui duhovniceşti, va putea citi cărţi duhovniceşti şi se va putea ruga. Puţina citire duhovnicească, atunci când este premergătoare rugăciunii, ajută foarte mult, pen­tru că prin ea sufletul se încălzeşte, iar mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc. De aceea atunci când cineva are multă risipire în timpul zilei, dacă găseşte zece minute pentru rugăciune, să citească două minute, ceva “tare”, ceva duhovnicesc, care să-i alunge această risipire.

- Părinte, nu cumva este cam greu pentru cineva care trăieşte în lume să le facă pe acestea?

- Nu. Există mireni care, deşi au copii şi nepoţi, trăiesc o viaţă foarte duhovnicească, ca asceţii, cu pos­turi, cu pravilă, cu rugăciunea lui Iisus şi cu metanii.

Duminica merg la biserică şi se împărtăşesc, apoi se întorc iarăşi la “chilia” lor, aşa cum merg pustnicii duminica la Kiriaco[8], după care se liniştesc în chiliile lor. Slavă lui Dumnezeu că există multe astfel de suflete în lume. Mai concret, cunosc pe un oarecare familist care rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus, oriunde s-ar afla şi are mereu lacrimi la rugăciune. Rugăciunea lui a devenit de-sine-mişcătoare, iar lacrimile lui dulci sunt lacrimi izvorâte din veselia dum­nezeiască. Mi-aduc aminte şi de un oarecare argat, pe nume Ioan, care lucra din greu în Sfântul Munte; făcea treabă cât doi oameni. Îi spusesem să rostească rugăciunea lui Iisus atunci când lucrează şi încet-încet s-a obişnuit cu ea. Odată a venit la mine şi mi-a spus că simte o oarecare bucurie atunci când rosteşte rugăciunea. “Rugăciunea a început să se încrusteze cu dulceaţă în inimă”, i-am spus. După puţină vreme am aflat că l-au omorât doi oameni beţi. Cât de mult m-am mâhnit. După câteva zile de la această întâmplare un oarecare monah căuta o unealtă, dar nu găsea pentru că Ioan o pusese undeva. Însă în noaptea următoare Ioan i s-a arătat în vis monahului şi i-a spus unde pu­sese acea unealtă. El ajunsese într-o astfel de stare duhovnicească încât putea să ajute şi din cealaltă viaţă.

Cât de simplă este viaţa duhovnicească! Dacă cine­va îl va iubi pe Dumnezeu, dacă va recunoaşte marea Lui Jertfă şi facerile Lui de bine şi se va sili pe sine cu discernământ spre urmarea Sfinţilor, unul ca acesta repede se va sfinţi. Şi astfel ajunge să se smerească, să-şi simtă ticăloşia sa şi marea sa recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Rugăciunea în familie

- Părinte, rugăciunile de seară trebuiesc făcute de către toţi membrii familiei împreună?

- Cei mari trebuie să se poarte cu nobleţe. Ei să rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să le spună: “Dacă vreţi, puteţi rămâne şi voi puţin”. Atunci când copiii sunt mai mărişori, familia poate avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci minute, şi, dacă vor, se pot ruga şi mai mult. Dacă părinţii îi vor ţine pe copii la toate rugăciunile de seară, aceştia se vor revolta, nu trebuiesc siliţi, pentru că ei nu au înţeles încă puterea şi valoarea rugăciunii. Părinţii pot mânca şi fasole şi orice altă mâncare con­sistentă. Dar dacă copilul încă mai bea lapte, îi vor spune oare să mănânce carne, deoarece este mai întăritoare? Se poate ca ea să fie mai întăritoare, dar sărmanul copil nu o poate mistui. De aceea la început îi dau puţină cărniţă cu supă, ca să vrea să mai mănânce şi a doua oară.

- Părinte, uneori şi cei mari sunt atât de obosiţi seara, încât nu-şi pot face toate rugăciunile.

- Atunci când sunt foarte obosiţi sau bolnavi, să spună numai jumătate din rugăciuni, sau chiar numai un „Tatăl nostru”. Să nu neglijeze cu totul rugăciunea. Precum în război, dacă te afli noaptea singur pe o înălţime şi înconjurat de vrăjmaşi, tragi câteva focuri de armă, ca să se înfricoşeze aceia şi să nu te asalteze, aşa şi aceştia să tragă câteva focuri, ca să se înfricoşeze aghiuţă şi să fugă.

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nos­tru ne spunea: “Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: “Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm. Dacă cineva începea să mănânce înainte de a se binecuvânta masa, noi spuneam: “Acesta a curvit”. Lipsa înfrânării o conside­ram curvie. A veni fiecare acasă la orice oră vrea şi a mânca de unul singur fără a exista motiv înseamnă dis­trugerea familiei.

Viaţa duhovnicească a soţilor

- Părinte, atunci când bărbatul nu trăieşte duhovniceşte, femeia ce trebuie să facă?

- Să-l încredinţeze lui Hristos şi să se roage ca să i se înmoaie puţin inima. Apoi Hristos încet-încet va “debarca” în inima lui şi acela va începe să-şi facă pro­bleme de conştiinţă. De îndată ce i se va înmuia puţin inima, femeia lui îi va putea spune, de pildă, s-o ducă cu maşina până la biserică. Nu-i va spune: “Vino şi tu la biserică!”, ci “Te rog frumos să mă duci până la bise­rică”. Iar dacă o va duce până acolo, bărbatul ei poate spune: “Dacă tot am venit până aici, ia să intru şi eu puţin în biserică ca să aprind o lumânare”. Şi astfel se poate ca acela să înainteze încet-încet şi mai departe.

- Părinte, duhovnicul femeii îl poate ajuta şi pe bărbatul ei?

- Uneori, pentru a putea fi ajutat bărbatul, duhovnicul trebuie să facă lucrare duhovnicească în femeia aceluia. Iar de la femeie binele se va transmite la bărbatul ei, care, de va avea inimă bună, Dumnezeu îl va ajuta să se schimbe.

Femeia are evlavia sădită în firea ei. Dar atunci când bărbatul, deşi este de obicei puţin mai indiferent fată de biserică, va lua o întorsătură duhovnicească, va înainta apoi cu statornicie în viaţa duhovnicească, nemaiputând fi ajuns de femeia lui. În aceste cazuri se poate ca femeia să-l invidieze, pentru că nu sporeşte ea. De aceea, în aceste cazuri, le spun bărbaţilor să fie cu băgare de seamă. Dar oare de ce? Pentru că, cu cât bărbatul va trăi mai duhovniceşte, cu atât mai mult îi va sta împotrivă femeia, dacă ea nu trăieşte duhovniceşte. Dacă bărbatul va spune: “Este târziu, hai să mergem la biserică”, femeia va răspunde: “Du-te sin­gur. Nu vezi că am o grămadă de treburi?”. Iar dacă bărbatul îi va spune: “De ce este stinsă candela?”, sau de va merge el singur să o aprindă, va răni egoismul femeii, care va începe să strige: “Ce, o să te faci preot?”, “Ce, eşti călugăr?”. Se poate chiar să-i spună: “De ce să ardă candela? Mai bine să dăm untdelemnul la vreun sărac”. Până acolo poate ajunge, la teorii protestante. Fireşte, după aceea se mâhneşte pentru îndreptăţirile pe care le-a spus, dar se mâhneşte şi pentru sporirea pe care o vede la bărbatul ei. In aces­te cazuri este mai bine să se stingă candela de o mie de ori, decât să meargă bărbatul să o aprindă. Pentru a păzi familiile de destrămare, le spun bărbaţilor: “Să-i spui femeii tale atunci când o vei găsi în toane bune: «Dacă merg la biserică şi fac puţină rugăciune şi câte­va metanii, sau dacă citesc vreo carte duhovnicească, nu le fac pe acestea din multa evlavie, ci pentru că ele mă frânează şi mă ţin să nu fiu atras de această soci­etate jalnică şi astfel să merg la baruri de noapte cu prietenii»”. Când bărbatul va mânui astfel problema aceasta, atunci femeia se va bucura şi se poate ca ea să se schimbe şi chiar să-l întărească în cele duhovniceşti. Iar dacă nu va proceda astfel, va ajunge să-i rupă oasele, şi apoi chiar la divorţ. Dacă bărbatul vrea să o ajute duhovniceşte pe femeia sa, este bine să încerce să o împrietenească cu o familie care trăieşte duhovniceşte, astfel încât, văzând ea evlavia mamei din acea familie, să se îndemne şi ea să o urmeze.

Copiii şi viaţa duhovnicească

- Părinte, o mamă îi dă copilului ei agheasmă, iar acela o scuipă jos. Ce trebuie să facă?

- Să se roage pentru copilul ei. Poate că şi felul în care îi dă copilului agheasmă îi pricinuieşte acestuia împotrivire. Pentru ca fiii să meargă pe calea lui Dumnezeu, trebuie ca şi părinţii lor să trăiască corect duhovniceşte. Unii părinţi credincioşi încearcă să-şi ajute copiii să devină buni, nu pentru că-i preocupă mântuirea sufletului lor, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică mai mult se mâhneşte pentru cele pe care le spune lumea despre copiii lor, decât pentru faptul că ar putea merge în iad. Şi atunci cum să mai ajute Dumnezeu? Scopul nu este să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă binele din silă, ci să-l simtă ca pe o necesitate. Viaţa sfântă a părinţilor aduce în sufletul copiilor lor o încredinţare lăuntrică, care îi face să se supună în mod firesc. Şi astfel cresc într-o atmosferă de evlavie având o îndoită sănătate, fără traume psihice. Dacă părinţii îl silesc pe copil din frică de Dumnezeu, atunci şi Dum­nezeu ajută şi copilul se foloseşte. Iar dacă fac aceas­ta din egoism, atunci nu ajută Dumnezeu. De multe ori copiii suferă din pricina mândriei părinţilor.

- Părinte, unele mame ne întreabă ce rugăciune să facă copiii de trei-patru ani?

- Să le spuneţi să nu impună copiilor un canon de rugăciune, ci fiecare mamă să caute singură să vadă cât poate rezista copilul ei.

- Părinte, nu cumva copiii cei mici, pe care părinţii lor îi duc la priveghere, se obosesc prea mult?

- În timpul utreniei să-i lase puţin să se odihnească, iar la Sfânta Liturghie să-i aducă în biserică. Mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i înveţe de mici să se roage. În satele Capadociei locuitorii trăiau intens viaţa ascetică. Mergeau cu copi­ii lor la sihăstrii şi acolo făceau metanii şi se rugau cu lacrimi, învăţând astfel şi pe copiii lor să se roage. Taţii, atunci când mergeau noaptea să-i jefuiască, tre­ceau pe lângă aceste sihăstrii şi se mirau auzind înăuntru plansete. “Bine, dar ce se întâmplă? spuneau. Aceştia ziua râd şi noaptea plâng?“, nu puteau înţelege ce se întâmplă.

Rugăciunile copiilor mici pot face şi minuni. Orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruieşte pen­tru că au multă nevinovăţie şi de aceea Dumnezeu le ascultă rugăciunea lor cea curată. Mi-aduc aminte că odată părinţii noştri plecaseră la câmp şi m-au lăsat acasă cu cei doi fraţi mai mici. Dintr-odată cerul s-a înnegrit şi a început o ploaie torenţială. “Ce vor face acum părinţii noştri? am spus. Cum vor putea veni acasă?”. Cei doi frăţiori au început să plângă. “Veniţi să-L rugăm pe Hristos să oprească ploaia”, le-am spus. Am îngenunchiat toţi trei în faţa icoanelor şi ne-am rugat. Iar după câteva minute ploaia s-a oprit.

Părinţii trebuie să-i ajute cu discernământ pe copii încă de când sunt mici să se apropie de Hristos şi să trăiască înaltele bucurii duhovniceşti. Iar când încep să meargă la şcoală, trebuie să-i înveţe să citească încet-încet şi vreo carte duhovnicească şi să-i ajute să trăiască duhovniceşte. Făcând astfel vor deveni ca nişte îngeraşi, iar rugăciunea lor va avea multă îndrăzneală la Dumnezeu. Astfel de copii sunt comori duhovniceşti pentru familiile lor. Mai ales Vieţile Sfinţilor ajută foarte mult în viaţa duhovnicească pe copiii mici. Când eram mic luam nişte broşuri cu vieţi de sfinţi existente în acea vreme şi mergeam în pădure, unde citeam şi mă rugam. Aproape că zburam de bucurie. De la vârsta de zece până la şaisprezece ani, atunci când a început războiul greco-italian, am trăit o viaţă duhovnicească fără griji. Bucuriile copiilor sunt curate şi se întipăresc în ei, mişcându-i foarte mult duhovniceşte atunci când cresc mari. Dacă copiii trăiesc duhovniceşte, vor trăi veseli şi în această viaţă, iar în cealaltă se vor bucura veşnic lângă Hristos.

Legăturile cu rudele şi prietenii

- Părinte, o doamnă întreabă ce să facă cu două verişoare ale ei care de mulţi ani trăiesc în chip para­zitar din osteneala sa.

- Ce vrea? Să facem acum o Evanghelie nouă? Dumnezeu cere de la ea să le ajute trupeşte, iar sufleteşte va rândui El cele care le sunt de folos.

- Părinte, dacă între rude se creează o neînţelegere, trebuie să le spună cineva ceva pentru a le ajuta?

- Da, trebuie să le spună ceva, dar cu discernământ, pentru că de va tăcea se poate să se pricinuiască ceva rău. Dacă rudele se supără pe el, să meargă din nou şi să le spună: “Iertaţi-mă că v-am mâh­nit”. Apoi să-i lase în pace şi să se roage pentru ei.

Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei. Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie. Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?

- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altceva decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu” şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a Iui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit.

Ispitele în sărbători

- Părinte, de ce mai ales în sărbători se întâmplă ispite?

- Nu ştii de ce? În sărbători Hristos, Maica Domnu­lui şi toţi Sfinţii se bucură şi dăruiesc oamenilor binecuvântări, daruri duhovniceşti. Dacă părinţii împart daruri atunci când sărbătoresc copiii lor şi împăraţii fac graţieri atunci când li se naşte vreun fiu, sfinţii de ce să nu împartă şi ei daruri? Mai ales că bucuria pe care ei o dăruiesc ţine multă vreme şi ajută mult sufletele. De aceea diavolul, care ştie lucrul aces­ta, creează ispite pentru ca oamenii să fie lipsiţi de darurile dumnezeieşti şi să nu se bucure, nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Şi poţi vedea uneori cum într-o familie, atunci când toţi se pregătesc să se împărtăşească la vreo sărbătoare, diavolul îi face să se certe şi nu numai că nu se împărtăşesc, dar nici la biserică nu mai merg. Aghiuţă brodează astfel lucrurile, încât aceia să se lipsească cu totul de ajutorul dumnezeiesc.

Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră călugărească. De multe ori aghiuţă, deoarece cunoaşte din experienţă că ne vom folosi duhovniceşte la sărbători, în ziua praznicului sau în ajun creează - ca un ispititor ce este – o ispită şi ne strică toată dis­poziţia. Se poate, de pildă, să ne facă să ne certăm cu vreun frate, după care ne aduce întristare, zdrobindu-ne sufleteşte şi trupeşte. Şi astfel nu ne lasă să ne folosim de sărbătoare prin doxologia dătătoare de bucurie. însă Bunul Dumnezeu ne ajută atunci când vede că nu am fost noi pricina ispitei, ci ea s-a făcut numai din invidia celui viclean. Şi ne va ajuta încă şi mai mult atunci când vom lua cu smerenie greşeala asupra noastră şi nu numai pe fratele nostru, dar nici măcar pe diavolul, urătorul de bine, nu-l vom judeca, deoarece treaba lui este să pricinuiască sminteli şi să împrăştie răutate, iar a omului, ca chip al lui Dum­nezeu, să răspândească pace şi bunătate”.

Cuviosul Paisie Aghioritu, Viaţa de familie