Cum judecăm pe nedrept

Despre pielea altuia sau cum judecăm pe nedrept

În ultimii ani, în fiecare perioadă a Postului Mare îmi amintesc același incident, care a avut loc opt sau nouă ani în urmă. Aveam în acel moment puţin peste douăzeci de ani, eram studentă la fără frecvenţă în anul doi şi locuiam la o mănăstire mică.

Eram în mijlocul Postului Mare. Postul de la mănăstire privit de o începătoare. Timpul unei fericiri aproape absolute şi senine. Slujba de dimineață, la care nu sunt mai mult de o duzină de închinători. Pe iconostas se strecoară o rază de soare de primăvară, iar cei de la cor au reuşit puţin să îngheţe şi maicile cu grijă îi încălzesc pe cei tineri cu șaluri de puf. Poți să stai şi să citeşti catisme frumoase și calde care-ţi încălzesc inima, atunci când limba în care sunt scrise devine clară şi pentru incepatori, dar sensul nu este "pierdut " de la repetările frecvente.

Apoi prescurele, masa mai târzie și spălarea vaselor, care deasemenea aduce bucurie, de la lucrul întru Slava lui Dumnezeu. Și slujba de seară, când corul pare un cocon confortabil de lumină în biserica de semiîntuneric, luminată doar de lumânări. Apoi seara într-o gospodărie de la sat cu lectura cărților, pregătirea pentru Împărtășanie, şi un ceai "cu nimic."

Și într-o singură clipă, acest "paradis pe pământ" se distruge de preotul din centrul raional.

– Părinte, mi s-a îmbolnăvit paraclisierul. Nu aş putea ruga una dintre surorile de la mănăstire să mă ajute o săptămână? Poate ar putea să o ajute puţin şi pe soţia mea pe lângă casă? – Tânărul părinte, parohul bisericii orăşeneşti, a intrat în finalul slujbei ca un val energic îmbrăcat într-o scurtă cu miros de benzină.

- Într-un aşa un timp, pe cineva din surori ... Înțelegi şi singur nu e prea folositor. Aici avem o studentă, Elena, este o persoană care nu s-a decis încă, iată şi lasă să vadă şi viața de familie. Să cânte cei drept nu prea ştie, dar slujba a învăţat-o şi poate citi ...

Și iată că deja plec "în lume", în centru raional, unde din primăvara Postului Mare cu tânărul soare și pârâiaşele de la topirea zăpezii, ne întâlneşte doar urba cu murdăria zăpezii adunate pe ici şi colo, scurtele bețivilor din stațiile de autobuz, și melodiile ce nu au nimic cu perioada postului.

Pe teritoriul bisericii: lemne de foc, sfoare pentru haine, biciclete pentru copii. Dar cel puţin nu se aud melodiile ce m-au întâlnit în oraş şi m-au şi cazat separat, în clădirea școlii de duminică. Îmi examinez noua mea "chilie" imensă, luminoasă, îmi arunc în cană fierbătorul electric şi mă instalez mai confortabil pentru a putea citi până la slijba de seară.

Dar nu a reuşit să fiarbă apa, când s-a auzit o bătaie insistentă în uşă.

- Tanti Lena! Sunteţi tanti Lena, nu-i aşa? Bună ziua! Dar aţi venit pentru mult timp la noi? Sunteţi călugăriță? Nu? Dar de ce nu?

"Copii. Mici. Un dezastru ... "- închipuirea mea despre copiii cu vârsta mai mică de cea a claselor primare era destul de vagă, adâugândui-se un amestec de panică. Unele închipuiri le aveam din cărţi, inclusiv despre educaţia religioasă, dar dacă era ea implimentată aici, încă nu era prea clar.

Până meditam eu, copiii în număr de trei fete, care dacă şi au trecut pragul şcolii, erau abea în şcoala primară, neîncetând să vorbească fără a se asculta una pe alta îmi examinau puţinele lucruri. Mergeam în urma lor şi mă simţeam de parcă în mâinile mele era o bombă, și nu era clar când va exploada.

– Tanti Lena, mama v-a chemat! Haideţi să mâncăm!

Din păcate, fetiţele erau complet inaccesibile pentru scuzele mele politicoase, şi în curând mă conduceau spre casă, iar eu mă simţeam prizonier de război, mângâindu-mă numai cu faptul că slujba e în curând. În casă ne-au întâlnit doi gemeni de vreo doi ani și jumătate și un copilaş care încă nu era în stare să meargă. "Șase" - am numărat eu cu tristeţe și m-am salutat cu mama lor, o femeie, care părea să nu trecut de treizeci de ani.

Atent trec după gazdă la bucătărie, încercând să-mi păstrez calmul. Iar în interiorul meu începe o luptă foarte inconfortabilă, o luptă cu păcatul judecării, şi judecarea deja a învins. Judec modul de a duce gospodăria preotesei "scutecele căzute pe podea - trebuie să ajungi la aşa o stare! Iar la baie? Dezastru total! La bucătărie nici nu poţi intra ... ". Condamn educaţia din familie : "Ce copii sălbatici? Și toate deja poartă cercei, cât de vulgar ... ". Trec şi la judecarea bucatelor: "supă cu hrişcă? Mda, ce mai bucate! Şi în sfârşit condamn aranjamentul existent în familie, atunci când capul familiei întreabă ce să gătească pentru cină. "A găsit matuşca ocupaţie demnă de un preot, ce să mai spun ... "

Cu jumătate de oră înainte de slujbă părintele m-a rugat să calc nişte hăinuţe pentru copii, şi mă apuc de ele cu un murmur interior: "Iată că ai şi post, și rugăciune – doar o împrăștiere și lucruri lumeşti." Peste jumătate de oră, matuşca intră în cameră și vede tabloul : pe podea un munte de albituri curate șifonate, și alături de mine cinci, maxim - șase hainuţe pentru bebeluşi călcate, iar eu inspirată și după "toate regulile" o calc pe a şaptea . Mi-a mulţumit şi m-a condus la slujbă.

În dimineața următoare deja o judec pe matuşcă, că ea soţia unui preot, nu merge la slujbe "nici chiar în post", nu se roagă, nu cântă în cor, nu aduce nici copiii. Aşa trece o săptămână: slujbe, casa preotului, unde ajut lent şi fără tragere de inimă, condamnând și evitând copiii, și cu prima ocazie evadând în "chilia"mea, unde pot să mă rog în linişte și citi cărţile iubite. În sfârşit pot să mă reîntorc la mănăstire, unde mă pot afunda fericită în "viața normală a Bisericii", dar încă mult timp în minte judec viaţa întâlnită în familia preotului şi îmi imaginez în minte - cum ar trebui să fie ...

Ei bine, au trecut doar câţiva ani și Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a realiza „piesajele” în viață: -m-am căsătorit, iar soțul meu a devenit preot. Aveam doar un singur copil, atunci când uneori pe podea se întâmpla că puteai găsi scutece, iar să nu intru la bucătărie s-a întâmplat deja în timpul sarcinii. Și atunci la acea bucătărie a început a găti soțul - din cauza toxicozei nu prea mai eram în stare să meditez la ce e vrednic să facă un preot şi ce nu ... Acum avem trei copii și încep să mă obișnuiesc. Uneori, pentru câteva ore reuşesc să fac în casă o ordine perfectă care se întâmplă că ţine până seara. Uneori mă predau și domnește haosul. În cazul dacă aveam șase copii, haosul, cred că ar fi mult mai mare ...

Iar încercarea de a merge la slujbă într-o de zi de lucru cu copiii - aceasta este cum s-a dovedit, un act de sadism față de cei ce se adună: într-o biserică goală orice strigăt al copilului este ca sunetul unei sirene. Iar să merg la biserică fără copii –ar însemna să-i las în grija soțului, privându-l de unica zi liberă. Şi de fapt sunt încă multe ce nu-mi reuşesc....

Acum văd că judecarea - este un păcat în primul rând împotriva ta însuţi. Noi suntem creaţi după asemănarea lui Dumnezeu şi prin descoperirea binevoitoare a aproapelui, ar trebui să reuşim să ne apropiem şi de atotcunoaşterea dumnezeiască. În schimb, noi suntem mulțumiți cu propria cunoaştere la tot şi la toate. Încercând să reducem toate la propria experienţă, făcând „speculații" asupra cum ar trebui să fie, și nedorind nici să încercăm să cunoaştem - cum şi de ce se întâmplă ...

Dar să implimentez în practică înţelegerea la care am ajuns oricum este încă dificil: acum sunt căsătorită, am propria familie, şi am început să-i judec pe locuitorii mănăstirilor. Oare încă cât ...

traducere şi adaptare Lozan Natalia

site sursă http://foma.ru/