miercuri, 7 noiembrie 2012

Inlesnirile omeneşti au depăşit limitele, ele au devenit greutăţi.


Şi inimile s-au făcut de fier…[1]
Deoarece înlesnirile omeneşti au depăşit limitele, ele au devenit greutăţi. S-au înmulţit ma­şinile, s-a mărit şi împrăştierea minţii, l-au făcut şi pe om maşină, şi acum maşinile şi fierul fac comandă omului. De aceea şi inimile oamenilor s-au făcut de fier. Dar deşi există toate aceste mijloace, totuşi nu se cultivă conştiinţa oamenilor. Mai demult oamenii lucrau cu animalele şi erau milostivi. Dacă-ţi încărcai animalul puţin mai mult şi nenorocitul îngenunchia, ţi se făcea milă de el. Dacă era flămând şi te privea cu dojana, ţi se înmuia inima. Mi-aduc aminte că atunci când ni se îmbolnăvea vaca sufeream şi noi, pentru că o consideram mădular al familiei noastre. Astăzi oa­menii au maşini de fier şi li s-au făcut şi inimile de fier. S-a rupt un fier? Sudură autogenă. S-a stricat maşina? Se duce la reparat. Dacă nu se poate face, o aruncă; nu-i doare inima. Spun: “E fier!” Nu lucrează deloc inima. Dar în felul acesta se cultivă iubirea de sine, egoismul.
Astăzi omul nu se gândeşte la semenul său. Mai de­mult, dacă rămânea mâncarea pentru cealaltă zi se strica, şi astfel se gândeau oamenii şi la vreun sărac. “Dacă este vorba să se strice, spuneau, mai bine s-o dau la un sărac”. Iar unul ce ar fi avut o stare duhovnicească, spunea: “Să mănânce săracul mai întâi şi după aceea eu”. Acum însă o pun la frigider şi nu se gân­desc la altul care are nevoie. Îmi aduc aminte că atunci când aveam recoltă bună de zarzavaturi etc., dădeam şi la vecinii noştri; le împărţeam. Ce să facem cu atâtea? Pe lângă aceasta s-ar fi şi stricat. Acum au frigidere. “De ce să dăm la alţii?”, spun ei. Să le punem în frigider să le avem noi”. Nu mai vorbim că tone întregi aruncă sau îngroapă în pământ şi mor de foame atâtea milioane de oameni.
Au înnebunit oamenii cu maşinile
Mijloacele contemporane de comunicaţie nu mai au sfârşit. Aleargă mai iute ca mintea omului, pentru că ajută şi diavolul. Odinioară oamenii care nu aveau aceste mijloace, telefoane, fax, o grămadă de aparate, aveau liniştea şi simplitatea lor.
- Se bucurau, Părinte, de viaţa lor!
- Da, acum au înnebunit oamenii cu maşinile! Se chinuiesc din pricina multor înlesniri; îi îneacă stresul, îmi aduc aminte de vremea când eram în Sinai[2], cât de veseli erau beduinii. Aveau un cort şi trăiau în mod simplu. Nu puteau trăi în Alexandria sau în Cairo, ci le plăcea în pustie, în corturi. Dacă aveau puţin ceai, erau plini de bucurie şi slăveau pe Dumnezeu. Dar acum, cu civilizaţia au început şi aceştia să uite pe Dum­nezeu. Au intrat şi aceştia în duhul european. La început evreii le-au făcut colibe. Apoi le-au vândut toate automobilele cele vechi ale lui Israil![3] Ei, evreii! Fiecare beduin are acum o colibă şi o maşină stricată alături, şi mai are încă şi stres. Se strică maşina, se chinuie s-o facă… Şi dacă cercetează cineva, ce câştigă din aceasta? Numai durere de cap.
Mai înainte, cel puţin, făceau lucruri solide şi ţineau. Acum dai banii de pe lume să iei ceva care îndată se strică. Aşadar uzinele scot lucruri noi şi adună banii lumii. Se spetesc oamenii lucrând, ca să-şi poată duce existenţa. Maşinile sunt creaţia euro­penilor care se ocupă cu şurubelniţele. La început au făcut un capac, să spunem; apoi îl fac cu filet, după aceea cu buton, mai desăvârşit, şi mai desăvârşit… Scot continuu maşini noi, mai desăvârşite, şi săraca lume vrea să aibă pe cele mai bune. Nu apucă să ter­mine de plătit una, că o iau pe a doua şi mereu sunt datori şi obosiţi. Merge şi săracul să ia o maşină din cele mai ieftine. Vinde ceea ce are, boii, caii, – peste puţin, aşa cum merg lucrurile, vor pune şi măgăruşii în vitrină şi vor plăti ca să vadă cum sunt măgăruşii! – şi cumpără maşină. După aceea se strică. “Nu există piese de schimb”, îi spune. Este nevoit, sărmanul, să ia alta. Să o ia pe cea mai bună nu poate. Va lua una mai bună decât cea dintâi, dar şi pe aceea o va pune pe butuci. Şi aşa mai departe. Este trebuinţă de luare aminte! Să nu intrăm şi noi pe făgaşul acesta, al unei alte mode, mai perfecţionate.
Multă vătămare a suferit lumea din pricina televizorului
- Părinte, astăzi există o astfel de informare, prin televiziune, încât în acelaşi minut poti vedea fapte ce se petrec la celălalt capăt al lumii.
- Da, oamenii văd toată lumea, numai pe ei înşişi nu se văd. Astăzi lumea se distruge din pricina mintii ei. Nu o distruge Dumnezeu.
- Părinte, televizorul face un mare rău.
- Face rău, spui? A venit cineva la mine şi mi-a spus: “Părinte, televizorul este bun!”. “Şi ouăle sunt bune, îi spun, dar dacă le amesteci cu găinat de găină, nu mai sunt de folos”. Aşa se face şi cu televizorul şi cu radioul. Astăzi, dacă deschizi radioul ca să asculţi o ştire, trebuie să suporţi, să asculţi şi o melodie, pentru că deîndată ce se termină o melodie încep să pună o ştire. Mai demult nu era aşa. Ştiai la ce oră spun ştirile la radio, tac, deschideai şi ascultai. Astăzi eşti obligat să asculţi şi muzica, pentru că dacă îl închizi pierzi şti­rile.
Lumea s-a vătămat mult din pricina televizorului; în mod special se distrug copiii. A venit la Coliba mea un copil de şapte ani cu tatăl său. Vedeam că prin gura copilului vorbea diavolul televizorului, aşa cum vor­beşte diavolul prin gura celor demonizaţi. Era ca un copil ce se născuse cu dinţii. Astăzi arareori vezi copii normali; sunt monştri. Priveşte-i că nu au dorire spre cele de sus, ci ceea ce au auzit sau ceea ce au văzut, aceea repetă. Aşa vor unii ca să tâmpească lumea cu televi­zorul. Adică cele pe care le aud oamenii, trebuie să le creadă şi să le şi facă.
- Părinte, ne întreabă mamele cum să oprească pe copiii lor de la televizor.
Să facă pe copii să înţeleagă că se tâmpesc cu televizorul; după aceea nu vor mai putea gândi. Să lăsăm faptul că le strică şi ochii. Televizorul este opera omului, dar există şi un alt televizor, duhovnicesc. Adică atunci când prin omorârea omului vechi se curăţă şi ochii sufletului, omul vede mai departe fără aparate. Au spus copiilor lor despre acest televizor? Să înţeleagă că există şi un televizor duhovnicesc pentru că prin aceste cutii se prostesc. Cei întâi zidiţi aveau harisma străvederii. Aceasta s-a pierdut după cădere. Când copiii vor păstra harul Sfântului Botez, vor avea şi harul străvederii, televizorul duhovnicesc. E nevoie de luare aminte, de lucrare duhovnicească. Astăzi mame­le se pierd în lucruri de nimic şi după aceea întreabă: “Ce să fac. Părinte? Îmi pierd copilul!”.

Monahul şi mijloacele moderne
- Părinte, cum trebuie să folosească monahul mij­loacele modeme?
- Să caute să aibă întotdeauna mai puţin faţă de cele pe care le foloseşte lumea. Pe mine mă odihneşte să folosesc lemne pentru încălzit, pentru bucătărit, pentru lucrul de mână. Dar când vor dispărea lemnele şi vor fi greu de găsit din pricina comercializării pădu­rilor, atunci voi folosi mijlocul cel mai de jos pe care îl foloseşte lumea: soba cu motorină sau altceva foarte ieftin şi smerit pentru încălzire, lampa cu gaz pentru lucru de mână etc.
- Cum poate cineva distinge până la ce punct este un lucru absolut necesar într-o viaţă de obşte?
- Dacă cineva gândeşte călugăreşte, poate afla aceasta. Dacă nu gândeşte călugăreşte, toate sunt absolut necesare şi apoi se face mirean şi chiar mai jos decât un mirean. Ca monahi trebuie să trăim cu puţin mai prejos decât se trăieşte în lume sau cel puţin de felul cum am trăit mai înainte în lume. Nu să am lucruri mai bune decât cele pe care le aveam acasă. Mănăstirea, în mod normal, trebuie să fie mai săracă decât casa mea. Aceasta ajută lăuntric pe monah şi ajută şi lumea. Dumnezeu le-a orânduit aşa, ca oamenii să nu afle odihnă în aceste lucruri. Dacă pe mireni îi chinuieşte acest progres lumesc, cu cât mai mult pe monah. Dacă m-aş afla într-o casă bogată şi stăpânul casei mi-ar spune: “Unde vrei să te găzduiesc, ca să te simţi bine: în salon, unde am mobilă aleasă, sau în grajd unde am nişte capre”, în mod sincer vă spun că în grajdul cu capre aş simţi mai multă odihnă. Pentru că atunci când am plecat să mă fac călugăr, n-am plecat din lume să aflu o casă mai bună sau un palat. Am plecat pentru ceva mai smerit decât cele pe care le aveam. Altfel nu fac nimic pentru Hristos. Dar logica de astăzi este aceasta: “Bine, îmi vor spune, dacă vei locui într-un palat, cu ce îţi vei vătăma sufle­tul? În grajd va mirosi urât, în timp ce în palat va fi o mireasmă plăcută şi vei putea face şi ceva metanii”. Trebuie să existe simţământul duhovnicesc. Vezi, la busolă amândouă acele au magnet şi se rotesc. Hris­tos are magnet, dar trebuie ca şi noi să luăm puţin magnet, ca să ne putem întoarce spre Hristos.
Mai demul, ce greutăţi existau în vieţile de obşte! Îmi aduc aminte, la bucătărie aveau un cazan mare pe care-l ridicau cu vârtejul. Aprindeau focul cu lemne şi bucătăreau. Mâncarea se prindea de oale din pricina focului, când tare, când slab. Când se prindea peştele de tigaie, îl desprindeau cu o furculiţă mare de oţel. Apoi chinuială să aduni cenuşa, s-o pui într-un poloboc cu o gaură dedesubt, să torni apă ca să se scurgă leşia, pentru spălatul vaselor. Mâinile ţi se făceau netrebnice. Iar la arhondaric până şi apa o urcam cu frânghia. Unele lucruri ce se fac astăzi în mănăstiri nu se justifică. Am văzut la o mănăstire cum taie pâinea cu un cuţit electric, nu se potriveşte. Dacă este cineva bolnav sau neputin­cios şi nu poate tăia pâinea cu cuţitul, şi este nevoie s-o taie, nefiind altcineva s-o facă, atunci să zicem că este îndreptăţit. Dar să vezi un voinic că taie pâinea cu discul! Unul ca acesta ar putea lucra cu compresorul, iar el ia discul să taie pâinea, considerând aceasta mare ispravă.
Căutaţi să înaintaţi în cele duhovniceşti. Nu vă bu­curaţi de lucrurile acestea: maşini, înlesniri etc. Dacă din mănăstire pleacă duhul de nevoinţă, după aceea viaţa monahală nu mai are sens. Dacă punem como­ditatea deasupra călugăriei, nu vom face nici o procopseală. Monahul evită comodităţile, pentru că ele nu-l ajută în cele duhovniceşti. În viaţa lumească oa­menii sunt împiedicaţi de multele înlesniri. La monah aceasta nu se potriveşte, chiar de ar afla odihnă în ele. Să nu căutăm comodităţi. În vremea când a trăit Marele Arsenie nu existau nici lux-uri[1] nici altceva de acest fel, ci numai nişte lămpi speciale cu ulei foarte fin, care luminau în palate. Oare nu putea aduce o astfel de lampă în pustie? Dar n-a făcut-o. Ci avea un fitil de bumbac şi untdelemn din seminţe sau din ce-l făceau atunci, şi pe acestea le folosea[2].
La ascultare de multe ori ne îndreptăţim pe noi înşine să folosim maşini sau diferite alte înlesniri, ca treaba să se facă repede şi să valorificăm, chipurile, timpul nostru la cele duhovniceşti, dar de fapt astfel trăim o viaţă cu multe griji, cu stres, ca mirenii şi nu ca monahii. Când au mers la o mănăstire câţiva monahi tineri, primul lucru pe care l-au făcut a fost să cumpere oale minune, ca să aibă timp să-şi facă cele duhov­niceşti, dar după ce-şi făceau ascultările stăteau şi dis­cutau cu orele. Cu înlesnirile ce le folosesc, nu îşi pun în valoare la cele duhovniceşti timpul câştigat. Astăzi cu înlesnirile ce sunt se câştigă timp, dar timp pentru rugăciune nu au.
- Părinte, am auzit spunându-se că Sfântul Athanasie Atonitul a fost un progresist.
- Da, a fost un progresit! Cultiva un progres ca cel de azi… Să citească viaţa Sfântului Athanasie. Numărul monahilor ajunsese la 800, la 1000 şi câtă lume nu mergea să le dea ajutor! Câţi săraci şi flămânzi nu mergeau să mănânce pâine, să fie găzduiţi la Lavra. Ca să facă faţă, Sfântul Athanasie a cumpărat doi boi pen­tru moară. Să cumpere şi cei de azi boi! A fost nevoit să facă un cuptor, modern pentru epoca lui, ca să dea pâine la oameni. Împăraţii bizantini au înzestrat mănăstirile cu moşii, pentru că erau ca nişte fundaţii filantropice. Ei au făcut mănăstirile pentru ca să fie ajutâtă lumea duhovniceşte şi materialiceşte. De aceea împăraţii dădeau atâtea daruri.
Trebuie să înţelegem că toate se vor prăpădi şi ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu datori. Noi, mo­nahii, în mod normal ar fi trebuit să avem nu cele pe care le aruncă oamenii de azi, ci cele nefolositoare, pe care le aruncau bogaţii vremii de demult. Două lucruri să ţineţi minte: mai întâi că vom muri, şi apoi că poate nu vom muri cu o moarte firească. Aşadar trebuie să fiţi gata să muriţi cu o moarte nefirească. Dacă vom ţine minte acestea două, toate vor decurge bine şi în latura duhovnicească, şi în oricare altă latură. După care, toate îşi vor afla drumul lor.

Lipsa ajută mult
- Părinte, de ce astăzi lumea este atât de mult chinui­tă?
- Pentru că fuge de osteneală. Comoditatea, aceas­ta o îmbolnăveşte şi-o chinuieşte. În epoca noastră, înlesnirile au tâmpit lumea. Această moleşeală de acum a adus toate bolile. Mai demult ce trăgeau oamenii ca să treiere! Ce osteneală, dar şi ce dulce era pâinea! Unde ai fi văzut pâine aruncată?! Dacă aflai vreo bucăţică, o luai şi o sărutai. Cei care au trăit în timpul ocupaţiei germane, când le prisoseşte o bu­căţică de pâine, o pun deoparte, în timp ce ceilalţi o aruncă, fiindcă nu-şi dau seama de valoarea ei. Aruncă bucăţi de pâine la gunoi; nu preţuiesc pâinea. Cei mai mulţi nu spun nici măcar un: “Slavă Ţie, Doamne!” pen­tru binecuvântările ce le dă Dumnezeu. Astăzi toate se fac cu comoditate.
Lipsa ajută mult. Când oamenii duc lipsă de ceva, atunci pot să-şi dea seama cât preţuieşte acel lucru. Toţi cei ce se lipsesc întru cunoştinţă, cu dreaptă socoteală, cu smerenie, pentru dragostea lui Hristos, simt bucurie duhovnicească. Dacă, de pildă, cineva ar spune: “Astăzi nu voi bea apă, pentru cutare care-i bol­nav. Dumnezeule, nu pot face nimic mai mult!”, şi face aceasta, Dumnezeu îl va adăpa nu cu apă, ci cu limonadă duhovnicească, cu mângâiere dumnezeiască. Cei chinuiţi simt multă recunoştinţă când cineva le oferă şi cel mai mic ajutor. Pe un copil de bani gata, răsfăţat nimic nu-l mulţumeşte, deşi părinţii i-ar face toate che­furile. Poate să le aibă pe toate, şi totuşi este chinuit. Le face pe toate cu susul în jos – în timp ce unii copi­laşi, sărmanii, pentru cel mai mic ajutor simt o mare recunoştinţă. Dacă se află vreun prieten să le plăteas­că drumul până în Sfântul Munte, câtă recunoştinţă nu-i arată acestuia şi lui Hristos! Auzi pe mulţi copii de oameni bogaţi spunând: “Le avem pe toate. De ce să le avem pe toate?”. Murmură pentru că petrec bine, în loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să ajute vreun să­rac. Aceasta este cea mai mare nerecunoştinţa. Simt un gol, pentru că nu le lipseşte nimic din cele materi­ale. Se ceartă şi cu părinţii, pentru că le au pe toate, şi pleacă de acasă umblând cu o raniţă în spate. Părinţii să le dea bani, să le cumpere telefon ca să nu se neli­niştească, iar acelora nici să nu le pese. În cele din urmă, părinţii sfârşesc prin a-i căuta. Un tânăr le avea pe toate, dar nu era mulţumit de nimic. A plecat într-ascuns de acasă şi dormea prin trenuri, ca să se chinuiască. Şi mai era şi dintr-o familie bună. Dar dacă ar fi avut un servici şi ar fi trăit din sudoarea sa, oste­neala sa ar fi avut sens şi ar fi fost mulţumit, slăvind pe Dumnezeu.
Astăzi, celor mai mulţi nu le lipseşte nimic, de aceea nici nu au mărime de suflet. Dacă cineva nu se osteneşte, nici nu poate preţui osteneala celorlalţi. Ce sens are, de pildă, să ceri o meserie uşoară, să câştigi bani, şi după aceea să doreşti să te chinuieşti? Suedezii, care pentru toate primesc ajutoare de la stat şi nu se ostenesc, umblă pe drumuri. Se ostenesc în zadar, simt stres, pentru că au deraiat duhovniceşte ca şi rotile care, ieşind de pe ax, aleargă pe drum fără sens şi sfârşesc în prăpastie.

Înlesnirile cele multe netrebnicesc pe om
Astăzi, lumea caută la frumuseţe – şi astfel este înşelată de ea. Pe europeni[1] îi ajută asta, neîncetat fac cu şurubelniţele lucruri frumoase şi noi, chipurile mai practice, ca oamenii să nu-şi mai mişte mâinile lor. Mai demult, oamenii se întăreau trupeşte cu mijloacele pe care le foloseau în lucrul lor. Astăzi, cu mijloacele pe care le folosesc, oamenii trebuie să facă apoi fiziote­rapie, masaj. Acum medicii se exersează în masaj. Vezi astăzi tâmplari cu nişte burţii. Unde ai fi găsit mai demult tâmplar cu burtă? Oare cu rindeaua ce-o mânuiau le mai rămâneau burţi?
Multele înlesniri, atunci când întrec limitele, îl ne­trebnicesc şi îl fac trândav pe om. Deşi ar putea muta ceva cu mâna, îşi spune: “Tiu, mai bine să apăs pe buton şi să se mute singur!”. Când se obişnuişte cine­va cu comoditatea, după aceea vrea să le facă pe toate uşoare. Astăzi, oamenii vor să lucreze puţin şi să ia bani mulţi. Dacă s-ar putea să nu lucreze deloc, ar fi şi mai bine. Duhul acesta a pătruns şi în viaţa duhov­nicească. Vrem să ne sfinţim fără osteneală.
Cei mai mulţi dintre cei ce au sănătatea sensibilă sunt aşa din pricina traiului bun. Dacă ar veni un război, cum ar rezista oamenii, fiind învăţaţi cu traiul bun? Odinioară, cel puţin, lumea era obişnuită cu viata aspră, chiar şi copiii, şi rezistau. Astăzi vor vitamine B, C, D şi… Mercedes, ca să trăiască. Vezi, şi unui copil atrofiat i s-ar întări braţele dacă ar lucra. Mulţi părinţi vin şi-mi spun: “Fiul nostru e paralitic”, în timp ce în realitate are o sensibilitate la picioare. Aceia îl hrănesc şi el stă; îl hrănesc, şi el stă. Cu cât stă mai mult, cu atât picioarele i se atrofiază, şi apoi va sfârşi în cărucior. “Fă rugăciune”, îmi spun, “copilul meu este paralitic”. Dar cine e mai paralitic: părinţii sau copilul? Le spun să le dea copiilor alimente care nu îngraşă, să-i pună să meargă puţin. Încetul cu încetul, greutatea scade şi copiii se mişcă din ce în ce mai normal, până ce ajung să joace şi fotbal. Dumnezeu va ajuta numai pe copiii într-adevăr paralitici, care nu pot fi ajutaţi omeneşte. În Konita, un copil foarte anapoda fusese lovit de o bombă. Piciorul i se strânsese şi nu-l putea întinde. Fiindcă nu putea sta liniştit din pricina vioiciu­nii sale, îl tot mişca mereu şi astfel i s-au întins nervii şi s-a făcut bine. A mers şi în răscoala lui Zerva.
Şi eu, atunci când mi-a amorţit piciorul din pricina sciaticii, ziceam: “Doamne Iisuse…” mergând, şi apoi s-a întărit. Mişcarea de cele mai multe ori ajută. Dacă mă îmbolnăvesc două-trei zile şi nu mă pot mişca, spun: “Dumnezeul meu, ajută-mă puţin, numai să mă scol, să mă mişc, şi după aceea mă descurc. Voi merge să tai lemne”. Pentru că de voi sta întins, este mai rău. De aceea, de îndată ce prind puţin curaj, chiar şi răcit să fiu, mă silesc pe sine-mi şi mă duc să tai lemne. Mă îmbrac bine, transpir, şi răceala se duce. Ştiu că stând întins e mai odihnitor, dar mă silesc şi mă scol, şi astfel dispar toate. Iată, văd că atunci când am lume şi stau pe buturugă, amorţesc. Aş putea pune vreun tapet dedesubt, dar unde să afli după aceea pentru toţi? De aceea, după ce pleacă toti, fac o oră “Doamne Iisuse…” noaptea, mergând şi, fiindcă am probleme din pricina circulaţiei sângelui, astfel îmi pun şi picioarele puţin în mişcare. Dacă m-aş lăsa pe mine aşa, ar trebui să mă slujească cineva. Acum însă eu slu­jesc lumea. Aţi înţeles? De aceea omul să nu se bucure de odihnă, pentru că ea nu ajută.
- Părinte, comoditatea totdeauna vatămă?
- Ascultă, în unele situaţii este nevoie de ea. Să spunem, de pildă, că te doare ceva. Atunci să nu stai pe scândura goală, ci pune ceva moale pe ea. Dar caută să nu fie din velur, ci dintr-o stofă simplă. Însă, de ai mărime de suflet, n-o pune.
- Părinte, se spune despre cei bătrâni că sunt: “Tari că piatra”.
- Da. Acolo, lângă coliba mea, locuieşte un monah cipriot, Iosif din Karpasia. Are 106 ani[2] şi încă se slu­jeşte singur. Unde mai afli în lume aşa ceva? Unii pen­sionari nici nu pot merge. Le slăbesc picioarele, se îngraşă din pricina statului pe scaun şi astfel se netrebnicesc. În timp ce dacă ar face ceva, s-ar ajuta mult pe ei înşişi. Pe bătrânul Iosif l-au luat la mănăstirea Vatoped. L-au spălat, l-au primenit, l-au îngrijit, dar acela le-a spus: “Cum am venit aici, m-am şi îmbol­năvit Voi m-ati îmbolnăvit. Să mă duceţi la coliba mea să mor acolo”; Au fost nevoiţi să-l ducă înapoi. Într-o zi am mers să-l văd “Ce faci?”, îl întreb. “Am aflat că ai fost la mănăstire”. “Da, am mers”, mi-a răspuns. “M-au luat cu maşina, m-au dus la mănăstire, m-au spălat, m-au curăţat, m-au îngrijit, dar m-am îmbolnăvit. “Să mă duceţi înapoi”, le-am spus. Cum am ajuns aici, m-am făcut bine”. Nu vede, însă împleteşte metanii. O dată, când i-am trimis nişte fidea, a spus: “Ce, oare m-a crezut bolnav de tuberculoză Bătrânul Paisie de mi-a trimis fidea?”. Mănâncă fasole, năut, bob. Este foarte sănătos. Ca un voinic. Merge în două bastoane şi se duce de adună verdeţuri. Seamănă arpagic, aduce apă să-şi spele hainele, capul. Apoi îşi citeşte pravila, Psaltirea, îşi face canonul, “Doamne Iisuse…”. Să vedeţi, şi-a adus doi meşteri să-i facă acoperişul şi voia să urce cu bastoanele pe scară să vadă ce fac. “Coboară!”!? îi spun aceia. Tiu, mă sui să văd cum lucraţi!”. Se chinuieşte mult, dar ştiţi ce bucurie simte!? I se întraripează inima. Părinţii îi iau hainele pe ascuns şi i le spală. Odată l-am întrebat: “Ei, ce faci cu hainele?”. “De multe ori mi le iau; mi le iau pe ascuns. Le spăl şi eu. Pun pe ele “clineală”[3], le las câteva zile în vană şi se curăţă singure”. Vezi ce încredere în Dumnezeu avea?! Iar alţii, deşi le au pe toate, sunt cuprinşi de nelinişte etc. Acesta s-a îmbolnăvit atunci când l-au îngrijit, însă s-a făcut bine când l-au lăsat în pace.
Traiul bun nu ajută. Comoditatea nu este pentru monah. În pustie ea este nepotrivită. Chiar de eşti răsfăţat, trebuie să te obişnuieşti cu greul dacă eşti sănătos, altminteri nu eşti monah.


sursa articol
Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghioritul – Cap.2 Epoca multor înlesniri este de fapt cea a multor greutăţi



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu