Sfaturi ale Sfintilor Parinti

Cum şi cu ce să ne hrănim sufletul, ca să crească duhovniceşte

 

Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, şi în predici, şi în cântările bisericeşti, şi în toate rânduielile şi tipicurile Bisericii, şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi într-o mulţime de cărţi mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşugcu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă, matematică, fizică, astronomie, istoric şi altele‚ crezând că-şi hrănesc sufletul cu adevărul,dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieşte! Dar acestea, ştiinţele, încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puţin tânăr să obţină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori şi de somn… Şi care-i folosul? ! Două-trei fraze reuşite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înşelătoare, şi atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu, acelaşi lucru…

Te doare sufletul! Începem conversaţiile… Mereu,acelaşi lucru, pentru că atât subiectele conversaţiilor, cât şi modul lor de tratare sunt preluate din aceleaşi cărţi… Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi înţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: „Scoateţi-mă afară din această închisoare!… Mă înăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!“. Aşa şi este. Dar cine-l ascultă?! Vedeţi, aici nu este de „bon ton” să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu… Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică,ascultă ce se cântă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine în mâini această carte dumnezeiască şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinţilor, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Şi alte cărţi ziditoare de suflet şi tipărituri periodice duhovniceşti câte nu avem?! Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini suntem, când nici nu ne atingem de cărţile în care este explicat creştinismul, în schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbuşitor, noi, fiii zilei şi ai luminii,cum ne numea Sfântul Apostol! […]

Acela care nu ştie decât de baluri şi de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii şi altele asemenea,când rămâne singur cu el însuşi, sufletul aceluia tânjeşte şi suferă de dor…. Şi sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc… Ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat şi cerul este senin. […] Iată de ce sunt bolnave, suferinde şi tânjesc sufletele celor cufundaţi numai în griji lumeşti sau numai în treburile de la serviciu sau, şi mai rău, în lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic, grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacţii şi întreprinderi,ar fi păgubitoare de suflet… Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât şi preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele dela serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! […]

Asta-i tot dar, fraţilor, pe toate acestea le cunoaşteţi! Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvorâtoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sunteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, îţi tiranizezi sufletul, robindu-te,orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?! Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată SfântuluiIoan Scărarul, care a trăit în pustie şi a fost un îndrumător al vieţii pustniceşti. Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfântului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea câtă viaţă şi putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată,dar ea îngraşă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc.[…]

Bibliografie: Sfîntul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000