EVACUAREA PUSTNICULUI ONUFRIE

EMBLEMATIC: „Nu are dreptul sa stea acolo. Chilia sta in calea partiei de schi” Detalii despre EVACUAREA PUSTNICULUI ONUFRIE

 

După 19 ani de sihăstrie, pustnicul Onufrie este izgonit din pădure, pe motivul rău-voitor că “chilia stă în calea pârtiei de schi”.

În întunericul paraclisului, icoanele de pe pereţi par vii. Părintele slujeşte în altar, tot el iese apoi la strană şi citeşte din cele sfinte, în timp ce mireasma de tămâie şi smirnă arsă se ridică uşor, în aer, ca un abur ceresc. Aşa face în fiecare zori de zi, seara şi apoi, târziu în noapte până pe la 3:00-4:00 dimineaţa. Singur. Stă în genunchi, se roagă şi aduce slava lui Dumnezeu. Pentru El a renunţat la tot. La mama. La tata. La tot ce-l lega de ce-i pământesc. Şi-a mers în pustie. Ne întâmpină în uşa bisericuţei întunecoase şi-şi mângâie barba bogată şi căruntă. E bucuros de oaspeţi. Numai câţiva tineri care-i cer sfaturi ce-i mai calcă pragul din când în când. Ca să ajungi la călugăr, trebuie să străbaţi drum de temerar, pe masivul Postăvarul. Prin pădure, pe drum forestier. Acolo unde vântul bate de parcă ar vrea să spulbere tot ce-i nelalocul lui. Doar în vale, unde călugărul Onufrie a poposit în urmă cu 19 ani, cu o bocceluţă cu cărţi la spinare, vântul se îndulceşte în adieri cu miros de brad. Totul tace. Doar cei trei câini vestesc paşii noştri. Pe unul dintre ei, mai gălăgios, l-a luat părintele şi l-a dus departe, în oraş, de teamă să nu se supere schiorii, că-i sperie. A doua zi, dimineaţa, când părintele a ieşit din chilie, a văzut cum câinele îl aştepta liniştit la uşă, gudurându-se pe lângă el. Călugărul ne binecuvintează. Are mâinile aspre. Dar privirea senină. Singur şi-a construit chilia în care locuieşte, şi-a făcut loc special pentru toacă şi clopotniţă, iar pentru cei care vor să-i lase acatiste şi pomelnice şi-a înjghebat ca o cutie poştală. Are 7 găini, porumbei, un peşte în micul heleşteu creat tot de el. Până nu demult, avea şi un măgar primit cadou de la oamenii buni. Într-o zi a dispărut, pur şi simplu. Furat de cine ştie cine. Atunci, călugărul Onufrie a hotărât că nu mai are rost să ţină micuţa căruţă pe care o avea. “Am dat-o unei familii, la ce bun să o mai ţin?”, spune el simplu, şi zâmbeşte. Pe prispa de lemn, pustnicul a aşezat un trunchi de copac cioplit în care a sădit flori. Tot el a sculptat zile la rândul troiţa pe care a aşezat-o la intrare în “împărăţia” lui. De la 22 de ani a intrat în mănăstirea Cernica, după ce un an a pribegit prin ţară. Mai târziu, după 20 de ani de ascultare şi de rugăciune, călugărul s-a hotărât să facă ce-i spunea de multă vreme inima. Ştia de la părintele Cleopa, sfătuitorul său, că abia după 20 de ani de stat în mănăstire eşti pregătit pentru a părăsi lumea şi a te refugia în pustietate. “Am fost la duhovnicul meu, Sofian Boghin, şi am făcut legământ pentru a deveni pustnic. Duhovnicul, stareţul mănăstirii Antim, mi-a spus că dacă nu mai pot, să vin la el să mă dezlege şi mă întorc în mănăstire. Între timp, a murit. Şi eu am rămas pe veci legat de pustie. Nu mai are cine să te dezlege, dacă duhovnicul îţi moare. Trebuie să merg înainte şi să îmi continui drumul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit, pustietatea”, spune blând călugărul.
Nu asta-i însă crucea pe care trebuie să o ducă. De ceva timp încoace, la uşa chiliei sale bat autorităţile. Nu în căutarea Celui de Sus şi nici a pocăinţei. “Vor să plec de aici, să dărâme paraclisul, că aş sta în calea pârtiei de schi”. Părintele vorbeşte şi privirea sa încearcă parcă să cuprindă izvorul care susură leneş, dar care-i dă apa de care are nevoie, găinile lăsate libere ziua, pisica ce toarce alene, nestingherită, în preajma câinilor, cele câteva rânduri de lemne aşezate cuminţi, în aşteptarea gerului. Toată agoniseala lui de 19 ani. “Am mers în oraş, la primărie, am depus o hârtie prin care ceream să mă lase măcar până în primăvară să stau. Primarul a trimis foaia mai departe la Regia Autonomă a Pădurilor Kronstadt şi s-a spălat pe mâini. Am ajuns şi acolo. O avocată, foarte credincioasă, care vine la biserică, a mers cu mine. L-a luat pe director pe toate părţile, l-a întrebat de ce tocmai acum, când putea să facă lucrul ăsta în primii ani, să îmi dea amendă, să mă evacueze, nu după 19 ani. Nu s-a putut discuta cu el. Dar nu mă dau bătut. Eu mă rog la Dumnezeu. Nu-i cer decât sănătate pentru toată lumea, luminarea minţii, iertarea de păcate, şi pentru mine, putere să îndur şi să fac voia Lui. Căci, să ştiţi de la mine, El ştie ce-i trebuie fiecăruia, nici nu trebuie să glăsuim noi ce vrem”.
“Am avut o discuţie cu el, i-am pus în vedere că nu mai poate sta acolo, pentru că se extinde domeniul schiabil. E drept, doar verbal. A venit şi cu un avocat. Poate să vină cu oricine, nu are dreptul să stea acolo. A trebuit să acţionez legal şi am depus o plângere penală la Poliţie împotriva lui. I-am spus că îl ajutăm să se mute în altă parte, că îi cărăm lucrurile, locuinţă nu pot să-i dau, unde să vină, poate la mine acasă?”, spune cu ironie directorul Ocolului Silvic, Dan Olteanu. “Sunt curios dacă are vreun sprijin din partea bisericii, că eu nu ştiu ce este, dacă are studii în teologie, de ce stă acolo. Am înţeles că a fost la o mănăstire, curios lucru însă de ce a plecat de acolo” se întreabă directorul, neştiind că pentru a deveni călugăr şi slujitor al Domnului e nevoie de credinţă, de determinare, de dorinţă şi nu neapărat de studii teologice brevetate cu vreo diplomă. Ne-am convins cu ochii noştri că pârtia de schi e mult prea departe de chilia călugărului şi că încercarea autorităţilor de a-l izgoni poarta pecetea relei-voinţe. Şeful de şantier, Nelu Ţiplea, ne-a certificat că “aşa cum arată proiectul pe care ar trebui să-l încheiem anul viitor, pârtia de schi nou amenajată nici pe departe nu se apropie de zona în care şi-a făcut adăpost călugărul”.
Părintele zice că este doar o încercare. “Toate-s de la Dumnezeu. Nu mă tem decât de El. Dacă va trebui, o iau de la capăt, la 60 de ani ai mei”. Acum 19 ani a tăiat cu fierăstrăul fiecare lemn ce avea să clădească locul de rugăciune, a împodobit încăperea cu icoane oferite de credincioşi, doi ani de zile, pân ce au început oamenii să îl cunoască şi să-l ajute, a mâncat leurdă din padure şi ciuperci, măcriş şi urzici. Şi, ca să nu se îmbolnăvească, mânca usturoi şi bea ceaiuri din plantele pe care le culegea şi le usca. “Dumnezeu ne ţine în viaţă. Am încredere. Şi asta e tot ce contează”, spune părintele cu convingere. Nici pe oamenii care vor să-l alunge acum nu-i priveşte cu duşmănie. Şi nici cu răutate nu se gândeşte la ei. Pentru el, explicaţia e simplă: “oamenii cad în deznădejde foarte uşor, n-au răbdare şi îşi pierd credinţa repede. De-asta s-a ajuns aici. Dacă am fi un pic mai încrezători…” Aşa le spune şi celor puţini care vin să se roage cu el. Dumnezeu l-a ferit mereu de urşi, de vulpi. S-a împrietenit cu căprioarele, porumbeii, la altitudinea de 1.700 de metri, mai rar îşi fac casă. La părinte au venit şi n-au mai plecat de ani de zile. 15 ani a stat în întuneric beznă, cu lumânări pâlpâind la căpătâi, cu flacăra tremurândă pe filele învechite ale cărţilor lui de suflet. Abia de câţiva ani, nişte bucureşteni ajunşi la el, fără voie, s-au molipsit de modestia şi blândeţea lui şi i-au adus un generator. Iarna, când zăpada e atât de mare că acoperă troiţa făcută de el, îşi înfige ghetele în nişte tălpici din lemn şi străbate nămeţii fără teamă. Din când în când, coboară în oraş să-şi mai cumpere câteva fructe, pâine, lapte şi nişte brânză. Carne nu mai mănâncă de 39 de ani, de când s-a călugărit. În cămăruţa sărăcăcioasă, cu un pat, o masă şi câteva unelte de tâmplărie, părintele se simte cel mai bine. În liniştea pădurii, departe de răutăţi, de invidii, de goana după bani şi avere. Dacă ar fi izgonit, spune el “aş fi unicat. Ar trebui să-i alunge pe toţi pustnicii de prin păduri şi munţi, pe unde se duc cel mai des. Iar să dărâmi o biserică este mare păcat. Cine o face, trebuie să trăiască cu asta pe conştiinţă. Dumnezeu însă nu va permite. El unul ştiu că voi lupta până la capăt”. Părintele nu poate să vadă un lucru sfânt şi să-l abandoneze. În urmă cu ceva timp, o tânără a murit pe munte, familia i-a înălţat o cruce în locul în care a pierit. Din cauza lucrărilor pe pârtie, un buldozer a scos din ţâţâni crucea şi a aruncat-o cât acolo, ca pe-un lucru inutil. Fără valoare. Părintele a luat fiecare bucăţică din ea, le-a pus una lângă alta, le-a lipit cu ciment şi a aşezat crucea lângă troiţă. Ştie însă că nu pe mulţi îi interesează vorbele şi învăţămintele lui. În afară de Dumnezeu nu are pe nimeni. Dar El îi e de-ajuns…
Comentariu saccsiv:
„Nu are dreptul să stea acolo.” … Si teoretic nu va avea voie sa stea nicaieri. Si nici ceilalti pustnici:

Padurile sunt ori particulare, ori ale SISTEMULUI. Nu-i loc pentru pustnici in ele. Nu au dreptul sa locuiasca in ele. Au insa dreptul ticalosii sa le distruga:

E limpede ca-i rautate diavoleasca dorinta asta turbata de a-l evacua pe pustnicul Onufrie, in conditiile in care oricum nu incomoda partia de schi. Cine stie ce zidarei sau slugoi de zidarei or fi si indarjitii aia.
“Sunt curios dacă are vreun sprijin din partea bisericii, că eu nu ştiu ce este, dacă are studii în teologie, de ce stă acolo. Am înţeles că a fost la o mănăstire, curios lucru însă de ce a plecat de acolo“
Intunericitul se si „pricepe”. Urata specia asta de milidocti fuduli ce-si inchipuie ca-s miezul din miez daca ocupa cate o functie. N-au ei frica de bunul Dumnezeu, bieti aburi de-o clipa. Mai face si misto ticalosul: „locuinţă nu pot să-i dau, unde să vină, poate la mine acasă?“.
E emblematic ce se intampla. Dar are Dumnezeu grija.


sursa http://saccsiv.wordpress.com