Smerenia si dragostea,însusirile trăirii ortodoxe

Arhimandrit Sofian Boghiu
staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti

Smerenia si dragostea,
însusirile trăirii ortodoxe



Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Editia a II-a revizuită si adăugită





Fundatia Traditia Românească

Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români

Bucuresti, 2002









Cuvânt înainte

Culegere de povătuiri duhovnicesti, contemporană nouă - asadar o dovadă că gândirea si trăirea crestină sunt nu numai cu putintă, ci vii si lucrătoare în această epocă pe care Cuviosul Paisie, Staretul Mânăstirii Neamt, o numea, încă de acum trei veacuri, <vremile cumplite de acum> -, cartea de fată este, deopotrivă, un document al vietii religioase românesti de la cumpăna dintre al doilea mileniu si cel de-al treilea. Întelegerea deplină a acestor sfaturi către tineri, rostite de Părintele Arhimandrit Sofian, s-ar cuveni lărgită cândva prin referiri la filiatia spirituală a Prea Cuviosiei sale, la ucenicia sa în vetre vestite ale monahismului nostru de dincolo si dincoace de Prut, prin mărturii despre Părintii de un gând si o vietuire cu dânsul din mânăstirile Cernica, Sfântul Antim sau Plumbuita, ca Ioan cel Străin, Daniil (Sandu Tudor), Petroniu, Benedict Ghius, Felix Dubneac, Damian Stogu si altii.

În anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, în special până la întetirea prigoanei comuniste (dar si după aceea), se aflau în Bucuresti sfinte lăcasuri cu viată liturgică intensă, cu slujitori de mare vrednicie; erau duhovnici îmbunătătiti care au împlinit împreună misiunea providentială de îmbărbătare si îndrumare crestină a credinciosilor Bisericii noastre.

Cursul vietii duhovnicesti într-o comunitate crestină se aseamănă adesea firelor de apă, numite ponoare, când se strecoară pe sub pământ si izbucuri, când ies din nou la suprafată.

Traditia rugăciunii neîncetate si a căutării căilor desăvârsirii părea să fi intrat la noi într-o perioadă de secetă în secolul al XIX-lea, după înflorirea învătăturilor filocalice si a vietuirii monahale din deceniile de aur ale reînnoirii isihaste de sub povata Cuviosului Paisie si a ucenicilor lui. Dar undele cristaline si dătătoare de viată ale Traditiei au iesit din nou la lumină, curate si puternice, în anii dintre cele două războaie; ele au rodit în ogorul credintei românesti atunci când râvna trezvitoare a Părintelui Dumitru Stăniloae si a duhovnicilor din sihăstriile Carpatilor le-a deschis matcă nouă către cei însetati de <apă săltătoare întru viată vesnică>, din care cel ce va bea <nu va mai înseta în veac> (Ioan 4, 14). În ponoare, sub cele patru decenii de suspiciune si represiune oficială fată de orice manifestare de <misticism>, aceste izvoare de apă vie au fost păstrate limpezi în taina relatiei dintre duhovnici si ucenici, arătându-si din nou puterea regeneratoare în Biserica Ortodoxă Română umilită, nedreptătită, dar nebiruită.

Care au fost resursele de Adevăr si Trăire ce au întărit crestinătatea românească în anii ei de încercare s-a văzut după decembrie 1989 din ridicolul ofensivei sectelor trimise pentru o <misiune> inutilă si absurdă într-o tară în care Cuvântul fusese predicat cu două milenii în urmă de Sfântul Apostol Andrei, întemeindu-se astfel una dintre cele mai vechi si mai puternice Biserici. S-a văzut, de asemenea, din cererea si răspândirea îmbelsugată a cărtilor mult timp interzise de cenzura ateistă, a acestor izvoare de învătătură si vietuire crestină pe care se întemeiase cu cinci veacuri în urmă însăsi cultura românească. S-a văzut, mai ales, din întoarcerea către Cuvântul dumnezeiesc a celor lipsiti de puterea Lui ziditoare: cum ar fi tinerii studiosi ai acestei tări, nu numai teologi, ci din toate ramurile cunoasterii, dornici, pentru viata lor, de temei sigur si orientare nerătăcită, căutători ai Luminii care risipeste întunericul si confuzia <veacului cumplit de acum>.

Rostul providential al întâlnirii dintre povetele iscusite ale Părintelui Sofian si setea de adevăr a tinerilor din Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români (ASCOR) apare din mărturisirea care încheie cartea de fată. În numele celor de un gând si o inimă cu el, care i-au încredintat, pentru anii grei de început, problemele asociatiei, cu intuitie sigură si ascultare de ucenic, Tudor Popescu a cerut răspunsuri si solutii iscusitului dascăl si chip de viată duhovnicească din Mânăstirea Sfântului Antim, Părintelui ale cărui cuvinte ziditoare de suflet împletesc firul traditiei paisiene cu experienta grupului de rugăciune si reflectie crestină <Rugul Aprins>.

Prin această carte, o parte dintre studentii bucuresteni preocupati de viata întru Hristos au ales să-i ceară cuvânt de mântuire Părintelui Sofian, întărit în lucrarea lui de învătătura Părintilor filocalici (împrospătată de Părintele Stăniloae si de pilda unui isihast al vremurilor noastre, venit chiar din infernul totalitar sovietic) si sporit prin încercările proprii din temnitele comuniste.

În sfaturile Părintelui Arhimandrit, tinerii din ASCOR au aflat arme de apărare în lupta cu cel putin patru capcane cu care se confruntă azi căutătorii Adevărului. Cartea de fată se adresează însă nu numai tinerilor, ci oricui îsi începe urcusul duhovnicesc, pentru că, în acest domeniu, cei mai multi suntem abia la începutul drumului, indiferent de vârstă.

Citind, să-i multumim Părintelui Staret pentru povetele sale, cunoscând că recunostinta noastră i-o putem arăta într-un singur chip: împlinind cele pe care cu întelepciune si cu dragoste ni le spune.

Academician Virgil Cândea





Scurte repere biografice

- S-a născut la 7 octombrie 1912 în Basarabia, comuna Cuconestii-Vechi, judetul Bălti;

- la vârsta de 14 ani, în toamna anului 1926, intră ca frate la schitul Rughi-Soroca;

- între anii 1928-1932 a urmat scoala de cântăreti bisericesti de la mânăstirea Dobrusa-Soroca;

- seminarul monahal de la mânăstirea Cernica, între anii 1932-1940;

- la 25 decembrie 1937, ca elev în seminar, primeste tunderea în monahism, schimbându-si numele din Serghie în Sofian;

- la 6 august 1939 este hirotonit diacon, în catedrala din orasul Bălti de către Înalt Prea Sfintitul Mitropolit Tit Simedrea, pe atunci episcop de Bălti;

- urmează Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, între anii 1940-1945;

- Facultatea de Teologie din Bucuresti între anii 1942-1946; licentiat în teologie în octombrie 1946, cu lucrarea <Chipul Mântuitorului în iconografie>;

- în 1945 este hirotonit preot pe seama mânăstirii Antim din Bucuresti;

- între anii 1945-1950 participă la întâlnirile Rugului Aprins de la mânăstirea Antim;

- la 15 iunie 1950 este numit staret al mânăstirii Antim;

- între anii 1954-1958 este staret la mânăstirea Plumbuita din Bucuresti;

- în anul 1958 este arestat si închis sub acuzatia <de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dusmănoasă în cadrul organizatiei Rugul Aprins''; este condamnat la 16 ani de muncă silnică, dar este eliberat în urma decretului general de gratiere din 1964;

- în anul 1967 revine la mânăstirea Antim; până în anul 1998, când grave probleme de sănătate nu i-au mai permis, părintele arhimandrit si-a format cu răbdare, în scaunul spovedaniei, sute de ucenici, fiind numit, pe drept cuvânt, <apostolul Bucurestiului>.







''Voi cine ziceti că sunt Eu?''



Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: ''Voi cine ziceti că sunt Eu?'', atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om si Om-Dumnezeu.

În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om! În glasul îngerilor, în lumina care Îti învăluie locuinta săracă, Te recunosc Dumnezeu!

Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab. Când, în Egipt, văd idolii din temple striviti la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic.

Când în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, cresti cu anii si cu întelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârsită.

Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învătatilor din Templu, ascultându-i si întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor mă uimesc si eu si mărturisesc întelepciunea vesnică, ascunsă în omenirea Ta.

Om esti când Ti-e foame, om esti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când poruncesti furtunii si vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini - Te văd Dumnezeu.

Când Te cobori în râu si Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ti odihnesti capul, când Te lasi prins si legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omenesti.

Când însă cerul se deschide si de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieste ''Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit'', când asterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.

Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor.

Om esti în mormântul pecetluit.

Când iesi din mormânt, nestricând pecetile, esti Dumnezeu.

Cu acesti ochi, cu această inimă, cu această credintă, mă apropii si eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli si cu magii cei întelepti si mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine si pentru noi toti.

Bethleem, 1970







Despre ceasul neasteptat al mortii

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiti! De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoastem momentul mortii? Ce este bine să facem?

Frati crestini,

La portile cetătii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc două convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamă văduvă, cu inima sfâsiată de durere, petrecea la cimitir pe unicul său fiu, iar din afara cetătii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Săi si de o multime de credinciosi.

Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sărmanei văduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânărului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoală-te!''. Iar cel mort până în clipa aceea s-a ridicat si a început a grăi. În marea tăcere care s-a asternut atunci peste cele două convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânăr, viu, mamei sale. Biata mamă, poate, a mai plâns si după aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru că durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsă de frică si toti preamăreau pe Dumnezeu pentru această înviere din morti, săvârsită în văzul tuturor.

Frati crestini,

Tânărul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecăruia dintre noi că moartea fără de veste îi poate surprinde nu numai pe bătrâni si bătrâne, ci chiar si pe tineri.

De obicei tânărul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea să se gândească. Dacă îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepăsare, ca si cum nu va muri niciodată si deci nu se cuvine să-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.

Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagăn, si pentru tânărul nepăsător, si pentru bătrânul înălbit de ani.

Cartea Sfântă ne spune că ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti că tâlharul niciodată nu se anuntă când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fără nici o grijă. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede că viata nu-i mai este amenintată de nici o primejdie, când se scufundă în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca să-i curme rătăcirea vietii.



De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiti!

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful până la cer si cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrăneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tăiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrăstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).

Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăceste visul, care însemna sfârsitul năprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptătile sale.

Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnă si sfârsitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trăsnet - ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină?

Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudă ca pe un pom frumos si plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos si tânăr, toti din jurul lui îi urează să trăiască multi ani.

Dar, tocmai în clipa când parcă nici o umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viată până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.

Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeti în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuti?!

Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiti pentru acest pas decisiv.

Nu putem sti cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatălui său, poate îsi va fi adunat si el destule păcate ale tineretilor sale până în ceasul neasteptat al mortii.

Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însusi Stăpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăsi la viata aceasta pământească.

Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape nici unul!

Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiti de moarte, îsi continuă viata în dezordine, cu nepăsare, ca si cum n-ar muri niciodată?

Si, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:

Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.

Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru că pomul vietii tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va si arunca în foc.

Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat putin din moarte si a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.

Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstă.



De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoastem momentul mortii?

Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaste sosirea mortii si să ne putem pregăti în acest fel din vreme?

La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: ''Dumnezeu n-a voit să cunoastem ceasul cel din urmă al vietii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă si deci oricând să fim pregătiti!''.

Însusi Mântuitorul ne sfătuieste astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: ''privegheati, că nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului'' (Matei 25, 13).

Totusi, să ne închipuim că am sti dinainte ziua si ceasul când vom muri. Ar fi oare stiinta aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos si cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.

De frică, unii si-ar pierde mintile. Altii, dintr-o pornire de deznădejde, stiind că numai atât de putin mai au de trăit, si-ar cheltui viata în cele mai urâte plăceri.

Nu se poate sti câti dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet si la judecata din urmă.

De aceea, mai bine este asa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoastem ceasul sfârsitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rusine de felul în care ne-am trăit viata.



Ce este bine să facem?

Frati crestini,

De moarte nimeni nu poate scăpa. Toti suntem datori să plătim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacă ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati să priveghem si să ne pregătim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastră pământească, atunci această asteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci, dimpotrivă, trebuie să fie o asteptare senină, însotită de muncă statornică, plină de hărnicie si de voie bună. Să avem însă, în acelasi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curată si trupul neîntinat de patimi, stiind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.

Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe să se împutineze, asa si viata noastră scade în fiecare an, în fiecare lună si în fiecare oră.

Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pământesti se stinge, bătrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează si ne părăsesc...

Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Asa trece viata noastră, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toti ne uită, ajungând niste morti uitati de orice inimă...

Drept aceea:

- să ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lăsate de Dumnezeu oamenilor;

- să trăim în bună întelegere unii cu altii;

- să nu ne bârfim între noi, să nu ne înselăm unii pe altii, să nu ne invidiem si să nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivă să ne sârguim a trăi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Părinte Ceresc pe Care Îl numim Tatăl nostru;

- să ne ostenim a ne trăi vremelnica noastră viată asa după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: ''Îngăduindu-vă unii pe altii si iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum si Hristos v-a iertat vouă, asa să iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrăcati-vă întru dragoste, care este legătura desăvârsirii.

Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca să fiti un singur trup, să stăpânească în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Duminica a XX-a după Rusalii, 19 X 1985





Valoarea sufletului

Sufletul rămâne o mare Taină -Chipul lui Dumnezeu în om-
''Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic''
Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?'' (Marcu 8, 36-37)



Frati crestini,

În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru.

Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?

Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui?



Sufletul rămâne o mare Taină

Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu.

Ce-i lipseste oare?

Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.

Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.

Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.

Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie.

Căci, desi el există si în corp si în afară de corp - asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).



Chipul lui Dumnezeu în om

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ''Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră'' (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ''a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său'' (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că ''luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul cu suflet viu'' (Facere 2, 7).

Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har si după slavă.

După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rădăcina tuturor bunătătilor.

După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu după har.

După slavă, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ''Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arătat până acum. Stim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este'' (I Ioan 3, 2).

Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să stie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omenească.

În Împărătia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ''spre care si îngerii doresc să privească'' (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.

În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemănări cu El.


''Putem pierde orice, afară de suflet,
căci dacă ne rămâne acesta
încă n-am pierdut nimic''
În suflet stă toată superioritatea fiintei umane fată de restul vietuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creării valorilor de artă si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Măretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască.

Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Său în lume.

Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.

Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ.

Pentru el au fost făcute toate frumusetile lumii acesteia.

Pentru el există Împărătia Cerurilor si toate bunătătile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ''si la inima omului nu s-au suit''

(I Corinteni 2, 9).

Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogătiile, frumusetile si plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?''

Putem agonisi toate bogătiile pământului, putem dobândi toată slava si admiratia lumii întregi, putem să ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat si să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea.

Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.

Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?

Nu, pentru că sufletul este nemuritor si trăieste vesnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenintă pe lumea cealaltă este iadul.



Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

Frati crestini,

Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.

Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte.

Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (...) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă'', ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu'' (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ''cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate''; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Pentru curătirea lui sufletul are apa Botezului si a pocăintei; pentru hrană si întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăsanii; pentru sfintire si desăvârsire are în această viată Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.

Dar, frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să stie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie.

Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.

Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia si puterea de muncă, din agonisita si din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă si apăsătoare a trupului, a grijilor pătimase.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.

Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca si când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.





Să-l curătim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăintei si ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtămintele curate de milă, de dreptate si iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu vointa dârză de a face numai binele, care oteleste caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si să-l îndemnăm la trezvie si la săvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:

''Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?

Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''. Amin.

21 septembrie 1969





Învătături despre smerenie

Arma cea mai puternică împotriva diavolului -
Ce este smerenia? - Smerenia sfintilor - Exemplul
Mântuitorului - Falsa smerenie - Cumpătarea -
''Nu dăznădăjdui!''- ''Trăim într-o epocă foarte primejduită si de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriti'
' - Cea mai smerită făptură umană

Bună seara. Ne bucurăm că în această frumoasă zi, în care sărbătorim Buna-Vestire, îl avem în mijlocul nostru pe părintele arhimandrit Sofian Boghiu, staretul mânăstirii Antim. Tinerii din ASCOR si Liga Tineretului l-au rugat mult pe Prea Cuviosia sa să ne vorbească în acest post al Învierii si îi multumim Părintelui Sofian pentru că a acceptat invitatia noastră. Părintele staret a ales să vorbească în seara aceasta despre smerenie. Părinte, vă ascultăm.

- Mă bucur că ceea ce am să vă spun în seara aceasta este sub patronajul Mântuitorului si al Maicii Domnului, în această zi de Bună Vestire a Întrupării lui Dumnezeu în lume. Si Mântuitorul, si Maica Domnului au fost si sunt mereu smeriti. Dumnezeirea lui Iisus Hristos e slavă dumnezeiască; ea se coboară pe pământ într-un trup omenesc, aleasă fiind pentru această lucrare cea mai smerită fiintă de pe globul pământesc; astfel are loc începutul împăcării lumii cu Dumnezeu, prin Întruparea Domnului Iisus Hristos.

Asa cum s-a anuntat, doresc să vorbesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cea mai înaltă virtute crestinească: smerenia. Smerenia este foarte bună si foarte necesară si pentru societatea în care trăim, dar mai ales pentru fiecare persoană în parte ca să putem fi primiti în Împărătia lui Dumnezeu. Fără smerenie, spun Sfintii Părinti, nu se poate intra în Cer, în Împărătia vietii vesnice.

Pentru acest subiect i-am consultat pe Sfântul Ioan Scărarul, în volumul IX al Filocaliei si pe Sfântul Dorotei al Gazei (Gaza e un oras din Tara Sfântă, în sud, către Marea Mediterană).


Arma cea mai puternică împotriva diavolului
Zis-a avva Antonie cel Mare: ''Am văzut toate cursele vrăjmasului întinse pe pământ si suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Si-am auzit glas zicându-mi: smerenia!''. Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt si astăzi mereu întinse de vrăjmasul diavol împotriva oamenilor ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire.

Si la întrebarea Sfântului Antonie: ''Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?'', oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinta sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe si de folos nouă, crestinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavolesti este smerenia. Asa cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Si, Doamne, câtă mândrie este astăzi pe globul pământesc!

Foarte rare sunt fiintele care să fie smerite cu adevărat. Smerenia autentică, spun Sfintii Părinti, este singura virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.

Vrăjmasul diavol, tatăl minciunii si al mândriei, se amestecă în toate faptele bune si le deformează. Vrea cineva să postească? I se sopteste de către vrăjmasul diavol că, dacă posteste, va slăbi, nu va putea munci si nu va putea învăta. Si îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeste mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn si oboseală si astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia si ura de săraci si asa este înselat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune.



Ce este smerenia?

Smerenia însă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din însăsi persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: ''Învătati-vă de la Mine că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea noastră, este însăsi dragostea plină de smerenie, care ocroteste creatura Sa fată de dusmanul diavol, dusman de moarte al omului - asa cum este numit de Însusi Mântuitorul -, diavolul fiind ucigas de oameni dintru început. Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva. Smerenia nu bârfeste, nu osândeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici în gând nu dispretuieste pe colegul său. Si dacă-l vede pe acesta gresind, ori că are vreun defect sau mai multe, cuviincios, între patru ochi, îi atrage atentia cu grijă ca să nu-l jignească, să nu-l rusineze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia.

Câte tulburări nu sunt în lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei virtuti dumnezeiesti!

Si câtă pace, câtă linistire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vietii noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor si a durerilor! Nimic nu poate birui o asemenea virtute pentru că orice lucru supărător i s-ar întâmpla celui smerit el se judecă îndată pe sine si se învinovăteste.

Nu rabdă să fie învinovătit cineva din pricina sa, nu rabdă să fie aruncată vina asupra altcuiva. El îsi ia răspunderea în cazul respectiv. Si asa trece prin viată netulburat, fără supărare si cu toată odihna.

Există două smerenii, precum si două mândrii.

Cea dintâi mândrie este când cineva dispretuieste pe aproapele său, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decât el. În cazul în care va continua cu acest dispret si, dacă nu se va trezi repede si nu se va sârgui să scape de o asemenea patimă, va veni încetul cu încetul si a doua mândrie prin care omul se trufeste si se împotriveste lui Dumnezeu si pune pe seama sa isprăvile săvârsite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: ''Fără Mine nu puteti face nimic".

Sunt, de asemenea, si două smerenii. Smerenia cea dintâi constă în a socoti pe aproapele său mai întelept decât sine si întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toti. Ce greu este acest lucru: a renunta la orgoliul nostru, la mândria noastră si a ne umili din toată inima! E foarte greu, dar foarte pretios înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desăvârsită a sfintilor. Aceasta se naste în chip firesc în suflet prin împlinirea poruncilor dumnezeiesti.


Smerenia sfintilor

În volumul I din Filocalie este următorul cuvânt: <în împlinirea poruncilor se ascunde Dumnezeu>. Citim, de asemenea, în cele nouă Fericiri - Fericirea a sasea - si acest cuvânt: ''Fericiti cei curati cu inima că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu". Se întâmplă cu cel smerit ca si cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile si le trage în jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înaltă si stă drept. Asa este si cu sufletul: când se smereste, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereste mai mult.

De aceea sfintii, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei însisi mai păcătosi. Asa îl auzim pe Avraam. Când L-a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ si cenusă. Proorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de prooroc, a exclamat: ''Vai mie, sunt necurat". Când profetul Daniel era în groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mâncare, din partea lui Dumnezeu, zicându-i: ''Primeste mâncarea aceasta, pe care ti-a trimis-o Dumnezeu". Ce-a spus atunci Daniel? <Si-a adus aminte Dumnezeu de mine?> El, care era un sfânt mare al Vechiului Testament, ''bărbatul doririlor'', cum îl numeste Scriptura. Vezi câtă smerenie a avut în inima lui când era în groapa cu lei? De aceea fiarele nu l-au vătămat. Si nu numai o dată, ci si a doua oară când a venit proorocul cu mâncare de la Dumnezeu, s-a minunat si a zis din nou: ''Si-a adus aminte Dumnezeu de mine?''.

Priviti smerenia sfintilor, în ce sfintire se aflau inimile lor! Nici când erau trimisi de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriti nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviti. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: ''Mă rog Tie, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas si zăbavnic cu limba'' (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: ''Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne". Si, simplu spunând, fiecare dintre sfinti avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naste în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smeresti cu adevărat, la momentul potrivit si, astfel, capeti această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poti dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reusit să adunăm cu destulă trudă si rămânem tot goi, si tot săraci, si tot mândri, si tot nestiutori.

Când avva Agaton din Pateric era să se sfârsească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el fratii: ''Părinte, te temi si tu de judecata lui Dumnezeu?''; iar el a zis: ''Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt si eu. De unde să stiu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecata lui Dumnezeu si alta cea a oamenilor". Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei.

Cu alt prilej, un frate a întrebat pe un bătrân: ''Ce este smerenia, părinte?'' Si a zis bătrânul: ''Smerenia este un lucru mare si dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupesti în cunostintă si prin a se socoti cineva mai prejos decât toti si a se ruga totdeauna lui Dumnezeu.'' Cine împlineste aceste trei povete dobândeste această mare taină, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiască si de neînteles.


Exemplul Mântuitorului

În încheiere, adaug si această precizare: Sfintii Părinti sunt unanim de acord că, prin Întruparea Sa (fapt unic în tot Universul), Fiul lui Dumnezeu este cu adevărat modelul smereniei. Prin Întrupare, trăind viata Sa pământească plină de umilintă, plină de smerenie si sfârsind prin moartea pe cruce, prin toate aceste fapte, Mântuitorul rămâne, pentru vesnicie, adevăratul model al smereniei.

Acum, după 2000 de ani de la Întruparea Sa, Domnul Iisus, prezent în Cer si pe pământ, continuă să fie iubit, dar si hulit, înjurat si tăgăduit. Maica Sa, Sfânta Fecioară Maria, de asemenea, continuă să fie hulită si tăgăduită. Gânditi-vă la sectanti, cât o smeresc, cât o umilesc pe Maica Domnului, această sfântă a sfintelor, această Sfântă Fecioară care a întrecut în curătie pe îngeri, după cum se spune: cea <mai cinstită decât heruvimii si mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii> - asa îi cântăm Maicii Domnului. Pe aceasta dusmanii ei o neagă si aduc fel de fel de hule împotriva ei. Iar Maica Domnului, bună fiind, smerită fiind, îi iartă si îi asteaptă să se întoarcă la calea cea bună!

În sfânta Sa smerenie, smerenie plină de dragoste, Domnul nostru Iisus Hristos ne iartă, ne rabdă si continuă să ne iubească; asa cum a iertat pe ucigasii Săi de pe cruce. Pe El să-L rugăm, din adâncul inimilor, ca să stingă răutatea si mândria din sufletele noastre si să aprindă în noi candela sfintei Sale smerenii plină de dumnezeiască dragoste. Atât... În rest, urmează ca fiecare dintre noi - si dumneavoastră bărbati si femei, studenti si studente - să punem în aplicare această dumnezeiască virtute a smereniei. Aceasta îi place lui Dumnezeu mai mult decât orice. Dumnezeu si Maica Sfântă să ne ajute!

***

- Multumim părintelui Sofian. În continuare, în a doua parte a acestei întâlniri, vă rugăm să îi adresati întrebări părintelui staret.

Pentru început, o primă întrebare: faptul că astăzi, în România, aproape toate merg rău, se datorează si lipsei noastre de smerenie?

- Sunt convins!

Dacă cei de care depinde starea fericită a tării noastre ar gândi mai sincer si cu mai multă bună-cuviintă, s-ar putea schimba multe lucruri în România. Dar nu depinde numai de ei îndreptarea lucrurilor. Trebuie o colaborare în această muncă obstească, chiar dacă, de obicei, celor care conduc le este bine, iar celorlalti le este rău. În clipa când ieseam de la mânăstirea Antim m-au întâmpinat poate zece săraci, si mai în vârstă, si copii, cerându-mi bani pentru pâine. Asa am ajuns, cu acest Bărăgan plin de grâne si Moldova la fel: să n-avem pâine!

Dacă nu avem pâine, să avem credintă si smerenie înaintea lui Dumnezeu si să cerem pâinea noastră cea de toate zilele. Aceasta este, în primul rând, pe întelesul nostru, al tuturor, pâinea de fiecare zi, dar este mai presus de toate pâinea împărtăsaniei, pâinea Sfintei Euharistii. Aceasta este pâinea cea spre fiintă, spre existentă.

Câti din cei care sunt aici s-au spovedit sau se spovedesc si câti se împărtăsesc? Unii nu se pot împărtăsi decât mai rar, din cauza unor crime ascunse, din cauza unor păcate tăinuite, care până la urmă tipă: avorturile. Cine este ucigas de fiinte nevinovate si fără apărare nu se poate împărtăsi imediat, pentru că îsi spurcă trupul, acest templu al Duhului Sfânt din noi, îl spurcă. Acolo locuieste Dumnezeu de la Sfântul Botez si, alungând pe Dumnezeu din noi, rămânem goi, numai cu diavolul, din cauza păcatelor noastre.

Si de aceea, răspunsul la prima întrebare este că smerenia, dragostea si sinceritatea ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea îndrepta viata noastră si a societătii românesti în general.


Falsa smerenie

- Vă rugăm să ne vorbiti despre falsa smerenie.

- La noi în mânăstire este cineva care face câteva plecăciuni - asa, când este într-o toană foarte bună - si, dacă-l mai zgândări putin, spune: ''Iartă-mă, părinte, că am făcut un gest de smerenie bizantină'', adică un gest de smerenie falsă. Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuti, cuviinciosi, respectuosi, dar te lucrează pe ascuns; te vorbesc de rău, te hulesc si răutatea ascunsă din inima lor alungă acest duh al Mântuitorului Care zice: ''Învătati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima>. E vorba aici de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curătie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivă, înjoseste virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea - să mă ierte cine mă aude si nu-i convine - si în politică: politicianul promite foarte generos, dar după aceea face tot ce stie el. Dar acesta este un domeniu pe care-l cunoasteti foarte bine si nu-i nevoie să-l mai discutăm.

- În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de crestini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

- Stiu că este un gând răspândit între crestini după care smerenia este umilintă netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile si picioarele găurite de cuie si cu sulita împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morti.

Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră stiti, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalti nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primeste; eu sunt un prost, el e foarte destept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveti la inimă, asa cred. Sunt si în familii, sunt si în universităti si în toate institutiile omenesti asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există si persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Si pe cine alegeti? Eu cred că alegeti pe un om cu bună-cuviintă. Ai încredere în el, e serios si tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac niste lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste si constiinciozitate, nu usurătate; si îi pretuim, pentru că sunt niste oameni seriosi si niste oameni cinstiti sufleteste.

Un act de smerenie măruntă - asa cum mărunti suntem si noi -, de bună-cuviintă si de seriozitate este sinceritatea.

Asa este omul: când este smerit, este si sincer, este si constiincios, iar ceea ce face el dăinuieste. Pe când la oamenii mândri si lucrul lor e superficial, făcut în grabă si cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă. Un om smerit e un om care tine legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Si Dumnezeu, fiindcă este smerit si plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viată.

- Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti spun că, atunci când ne rugăm, Duhul Sfânt se roagă în noi. Cum să întelegem acest lucru?

- Să întelegem cum scrie. În fiecare dintre noi, de la Botez, este Împărătia lui Dumnezeu sălăsluită în inima noastră duhovnicească. În capitolul al treilea de la I Corinteni, Sfântul Apostol Pavel ne întreabă, ca si cum e un lucru pe care trebuie să îl cunoastem fiecare foarte bine: ''Nu stiti, oare, că voi sunteti templu al lui Dumnezeu si că Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi?''. Adică Duhul Sfânt este în noi. Nu numai El, ci si Sfânta Treime, toată Împărătia lui Dumnezeu este în noi. Marea liturghie lăuntrică acolo se săvârseste. Liturghia din afară este imitatia celei dinlăuntru si a celei dumnezeiesti din ceruri. Asa că Duhul Sfânt din noi se roagă si ne îndeamnă la rugăciune.

O, de-am întelege noi acest strigăt si acest impuls, acest îndemn al Duhului Sfânt din noi. Cât ne cheamă, cât ne îndeamnă, cât ne întăreste! Să ne rugăm si să tinem legătura cu Dumnezeul părintilor nostri! Asadar, Duhul Sfânt se roagă în noi, după cum spune fericitul Sfânt Apostol Pavel.

- Teoretic stim cât este de folositor să fim smeriti. Cum să facem să si simtim acest lucru?

- E o problemă foarte grea si foarte necesară. În Pateric un frate l-a întrebat pe un avvă: ''Părinte, ce este smerenia?'' Si părintele bătrân i-a răspuns: ''Smerenia este dumnezeiască si nu se poate dobândi decât prin lucrare, prin lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".

Dacă vrem să fim smeriti, să tinem rânduielile crestine. Când vă întâlniti acasă cu Noul Testament, cititi predica de pe munte a Mântuitorului care se află în capitolele V, VI si VII de la Evanghelia după Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dăruire, e vorba despre păzirea în curătie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt. Multi, începând din tinerete, îsi pervertesc trupul, dragi tineri si vârstnici, îsi pervertesc trupul si au acest răspuns pentru părintii sau prietenii lor: ''Lasă-mă să-mi trăiesc viata". Ce-i viata pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux si necredintă. Nu au nevoie de Dumnezeu.

Ca să fii smerit, v-am spus ce conditii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune părintele din Pateric: ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei. Adică postul, metaniile, asceza aceasta trupească si sufletească, păzirea ochilor să nu vadă desertăciunile vietii, păzirea gurii să nu spună vorbe rele - ''pune, Doamne, pază gurii mele si usă de îngrădire împrejurul buzelor mele>, asa cum se cântă la slujba de seară.

- Vă rugăm să comentati un citat din Sfântul Siluan Athonitul: ''Noi nu suntem smeriti si de aceea ne chinuim pe noi însine si pe cei care trăiesc împreună cu noi".

- Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea crestină. Când am citit-o, am simtit cum mă luminez. Se găseste în această carte însăsi esenta scopului vietii: a trăi în Duhul lui Dumnezeu. Asa cum spune el, dacă trăim această smerenie si această dragoste si bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi însine, fiecare dintre noi suntem multumiti, plini de viată, plini de doriri bune, de muncă si avem relatii personale autentice cu ceilalti oameni, relatii întemeiate pe o dragoste adevărată.

Dacă nu urmăm calea lui Dumnezeu ne purtăm ca niste dusmani unii fată de altii. Sunt în familiile noastre persoane care, de douăzeci sau treizeci de ani, nu-si vorbesc, desi provin din aceeasi mamă si din acelasi tată. Sunt persoane care de douăzeci-treizeci de ani nu s-au spovedit si nu s-au împărtăsit. Nu se poate ca în asemenea vase de lut, mânjite de toate păcatele, să rodească smerenia sau fapta cea bună. Trebuie întâi curătit acest vas de lut (asa este numit trupul de către Sfântul Pavel: vas de lut).

Asta suntem noi. Pentru trupul nostru facem totul în viată, chiar si sacrilegii. Facem totul ca să fie întretinut acest vas de lut din care, într-o bună zi, cedează ceva; iar acest aparat extraordinar de mestesugit, alcătuit de Dumnezeu, această masină unică mai presus de orice masină sofisticată din lume, se stinge, se topeste si aleargă la ea sobolanii si serpii si toate jivinele pământului ca să se hrănească cu ceea ce noi, cu pretul vietii noastre, am adunat si am pus în acest cort de lut, în acest trup omenesc.

De aceea, frati crestini, nu sunt pentru defăimarea trupului, pentru că acesta poartă întru el harul lui Dumnezeu, poartă Sfânta Treime. Trupul acesta pe care-l purtăm toată viata, pe toate străzile, va învia împreună cu sufletul nostru. Astfel încât trupul nu trebuie urgisit, el are nevoie si de asceză, dar trebuie să fie si îngrijit.

Asa să străbatem această viată pământească, tinând seama si de trup, si de suflet, însă trupul să fie pe al doilea plan, deoarece atunci când vom muri, trupul va rămâne tărânei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat întâi de Dumnezeu, pentru ca la sfârsitul istoriei, în Ziua de Apoi, să fie judecat si trupul împreună cu sufletul, primind atunci răspuns si răsplată pentru toată viata noastră.

- Risipirea gândurilor este un semn al mândriei? Cel smerit are vreodată gândurile risipite?

- Cel smerit are si el gânduri risipite, după cum spune si Sfântul Agaton: ''Sunt om". Asa si noi, suntem oameni si gândul ne zboară. La acest zbor contribuie foarte mult si diavolul. Diavolul are un singur gând, extraordinar de important: să nu ne lase să ne rugăm. Întreaga lui osteneală este pentru a tăia această legătură dintre noi si Dumnezeu. Atunci e satisfăcut si atunci ne împinge în risipirea gândurilor.

Cel smerit, care are permanent în el Duhul lui Dumnezeu, fără îndoială că, atunci când se simte înstrăinat de Dumnezeu, îsi dă seama îndată, se mustră imediat în constiintă, oriunde se află si cere de la Dumnezeu si de la Maica Domnului ajutor ca să depărteze din inima si din viata lui acest nor de gânduri. Are si el gânduri, ca orice om, dar ia repede măsuri pentru a se elibera de ele. Pe când, în cazul celui mândru, asta-i pâinea lui: gânduri pătimase, fel de fel de amintiri, fel de fel de imagini si - mai ales în viata pe care o trăim acum - filmele de la televizor, acele filme de după miezul noptii.

Eu nu am televizor si nici nu o să am vreodată. Nu vreau asa ceva si n-am timp să mă uit. Dar se plâng multi, nu numai vârstnici, dar si tinerii se revoltă împotriva acestor gânduri, împotriva acestor imagini ticăloase, păcătoase, pe care le aduce televizorul în viata lor sufletească. Nu le uită. Li se lipeste de minte câte o imagine spurcată si nu mai pot scăpa de ea. Parcă a uitat-o, dar când face rugăciune, chiar când e în biserică, în centrul Sfintei Liturghii, îi vine această plăcintă - iertati-mi cuvântul -, această imagine urâtă, îl murdăreste si îl spurcă pe dinăuntru.

Asa încât smeritul se roagă să-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de această înstrăinare de Dumnezeu. Cel mândru se complace în astfel de lucruri; sfatul meu este să nu se mai complacă în asemenea gânduri rusinoase. Eu le spun: ''dragă tinere student care ai asemenea imagini spurcate si te desfătează aceste filme erotice si parcă ai sta numai lângă ele, aceasta este o irealitate, este o înselare, este o imagine mincinoasă acolo, undeva, pe ecran. Gândeste-te! Sunt tineri căsătoriti, foarte multi, care îsi ating acest scop pe care băiatul sau fata îl urmăresc, acest lucru murdar, într-un fel''. Este bine să depărteze asemenea năluciri care-l mânjesc si să se gândească la faptul că, după căsătorie, care este făcută cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor trăi toată viata împreună, bărbat si femeie.

Totusi, dacă fericirea omenească ar consta numai în această legătură trupească, nu s-ar întâmpla atâtea divorturi în lume, atâtea despărtiri si chiar crime între tinerii care s-au căsătorit. Unde-i ''fericirea'' după care ai alergat toată viata, până la căsătorie? Unde-i ceea ce ti s-a spus în film, arătându-ti numai lucruri foarte plăcute si înfloritoare pe dinafară? Erau niste minciuni. Adevărata viată este atunci când te căsătoresti, când ai copii, când te rogi, când îti înveti copiii să se roage, să postească si ei, să fie cuviinciosi, sinceri si prietenosi cu cei din jur. De asta are nevoie lumea de astăzi, de această prietenie sinceră, de această dragoste sinceră, pe lângă minciuna si trufia care ne coplesesc.


Cumpătarea

- Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

- Foarte usor. În primul rând, sotul si sotia să fie cuviinciosi unul fată de altul, să nu se jignească unii pe altii, să fie de acord în cresterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tata să-si iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile si să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i învete să se roage, să postească, să nu spună vorbe de rusine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent si foarte atent, primeste si priveste în jurul lui, iar acest dezacord între mamă si tată este un dezastru pentru el.

Asa încât smerenia înseamnă în primul rând bună-cuviintă si respect reciproc între sot si sotie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie si, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influentati: ceea ce văd în casă, aceea fac în viata lor.

Mai sunt însă si nepoti, strănepoti, cumnati si cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, si buna-cuviintă fată de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umilesti pe celălalt, să-l rusinezi, ci să încerci să-l ajuti cu adevărat. Dacă îi spui sincer niste lucruri, el simte, te aude si te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învătător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea si buna-cuviintă sunt primele virtuti care întăresc si sustin virtutea smereniei într-o căsnicie.

- Unii Sfinti Părinti consideră că vârful virtutilor ar fi dreapta socoteală. Aceasta si pentru că o smerenie înteleasă gresit se poate transforma într-o lipsă totală de atitudine. Ce ne puteti spune?

- Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnă să ne apropiem de această idee a Sfintilor Părinti, care se găseste si în Filocalie: aceea a dreptei socoteli. Dreapta socoteală sau echilibrul în viata noastră înseamnă a merge pe o cale dumnezeiască, pe calea de mijloc. Acest echilibru al vietii să-l avem totdeauna în fata noastră. Pentru că se întâmplă să fie abateri la stânga sau la dreapta. Cineva care este evlavios si doreste să facă voia lui Dumnezeu si să plinească poruncile se angajează în post, în rugăciune, în milostenie, în asprimea vietii si este foarte bine. Dar să meargă pe o cale echilibrată.

Pentru că sunt unii care postesc, postesc foarte aspru, chiar post negru; si el lucrează într-un mediu toxic si mănâncă, de pildă, fără ulei, acuma în Postul Mare. Masina aceasta omenească are însă nevoie de material pentru întretinerea ei. Dacă asuprim trupul prea tare, ne îmbolnăvim, cerem ajutorul doctorului si el ne dă regim de spital. Din cauza unei asemenea boli pe care o are un postitor exagerat, el trebuie să mănânce mâncăruri în afara postului, mâncăruri de carne si celelalte. Asta fiindcă, în loc să postească două zile pe săptămână, miercurea si vinerea post mai aspru si în celălalt timp al săptămânii să postească normal, cumpătat, el a exagerat. Si atunci în loc să tină asa întregul post, mănâncă de dulce în Vinerea Mare. Aceasta reprezintă nedreapta socoteală, întelegerea strâmbă a acestei vieti duhovnicesti.

Sau în ceea ce priveste rugăciunea. Sunt persoane care se roagă foarte mult. Nu stiu câte acatiste de-a lungul unei zile, însă uneori uită si ce acatist au citit. Si spune ''Tatăl nostru'' si, la un moment dat, îl mai spune încă o dată. Uită că l-a spus. Asa de risipită este mintea lui. Aceasta nu mai este dreaptă socoteală. Dreaptă socoteală este acest echilibru, această observare permanentă a sufletului nostru; înseamnă a ne stăpâni, a avea în mână toată fiinta noastră. Când rătăcim, căutăm îndată să ne întoarcem pe calea cea bună. Aceasta ar fi dreapta socoteală la care ne îndeamnă Sfintii Părinti.

Acestia spuneau după cum practicau si ei în viata lor particulară. Sfântul Antonie, care era un maestru duhovnicesc, spunea: Fratilor, am cunoscut mari postitori care, neavând cunostintă de pilde duhovnicesti, au postit până când n-au mai putut să trăiască din cauza îmbolnăvirii. Am văzut rugători cu minte risipită, care n-au avut nici un folos din rugăciunile lor. Am văzut oameni milostivi, care si-au risipit toată averea lor dându-o la săraci si mai pe urmă s-au mândrit si-au pierdut tot. Si tot el adaugă că cea mai mare virtute este dreapta socoteală, echilibrul în viata noastră, în fiecare zi din viata noastră.

Să dăm tuturor ceea ce li se cuvine si, în primul rând, nouă, acestui om lăuntric, care are nevoie si el de hrană si hrana noastră, asa cum spune Mântuitorul, nu este numai pâinea, ci este cuvântul lui Dumnezeu. Adică un om are nevoie si de pâinea aceasta pentru viata lui fizică, dar are nevoie si de pâinea cea spre fiintă, pe care o cerem în ''Tatăl nostru'' ca să putem continua o viată cumpătată, în vederea mântuirii.

- Nationalismul crestin poate fi acuzat de lipsă de smerenie?

- Dacă esti sincer, nu. Pentru că suntem datori să iubim pe aproapele nostru. Aproapele nostru, spune Mântuitorul, este oricine, chiar un dusman; dar aproapele nostru este, în primul rând, fratele meu, sora mea de sânge. Iubind pe acesti apropiati ai mei, iubesc si neamul meu, poporul meu. Si atunci, dacă iubesc (în sensul profund crestin) poporul meu, mă numesc nationalist. Dacă este sinceră această afirmatie, atunci smerenia nu ar trebui să ne lipsească.

La Voronet - cred că ati fost fiecare pe acolo - un perete întreg de sus până jos înfătisează Judecata Viitoare. Si acolo, între altele, sub toate elementele acestei Judecăti, este si învierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu. Vin grupati: evreii, turcii, românii, vin toti la Judecată, pe neamuri.

Atunci ne vom întreba: dacă un conational de-al meu, fiind călugăr, meserias sau politician, a făcut niste fapte bune, eu de ce n-am putut să fac? Aceleasi conditii au fost si pentru mine.

Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea în vedere si această grupare pe neamuri. În cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecati. Neamul românesc are si sfinti foarte multi, avem si oameni de bună-credintă, foarte cuviinciosi, avem însă si criminali. Fiecare îsi va primi răspuns si răsplată după cum si-a dus viata pământească.

- Papa de la Roma, crezându-se infailibil, are smerenie?

- Eu nu mă gândesc la actualul papă, mă gândesc istoric. Istoric, papalitatea a avut si sfinti. Sfântul Grigore, de pildă, Grigore Dialogul, care a făcut o liturghie ce se slujeste numai în Postul Mare. Si a fost sfânt si papă.

Asa că eu nu acord importantă acestei calităti politice sau omenesti - că este infailibil, că el nu greseste niciodată. Asta numai Dumnezeu o poate spune; totusi a nu gresi niciodată, omeneste vorbind, este o minciună. Asta nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Evanghelistul în prima sa epistolă: ''dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi''. Suntem păcătosi, gresim, dar avem si această posibilitate de îndreptare.

Dacă Sfântul Părinte - cum i se spune - nu greseste, Dumnezeu să-l binecuvânteze si să-l ajute să nu gresească, să fie cu adevărat infailibil, adică fără greseală. Însă din câte stim, numai Mântuitorul a fost fără greseală, fără păcat. A avut toate cele omenesti ca si fiecare dintre noi, însă nu a avut păcate. <Cine dintre voi mă vădeste de păcat?> spune Domnul Hristos. Foarte multi dusmani a avut Mântuitorul si puteau să-L arate cu degetul, dar nu găseau nici un păcat la El. Era fără păcat. El era infailibil. De papă nu răspundem.


<Nu deznădăjdui!>

- Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentati cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: ''Tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui''.

- Nu prea stiu să răspund... Ce înseamnă a tine mintea în iad si a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfintii Părinti, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o asa: în această viată, adeseori iadul este în inima fiecăruia - când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viata noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă esti într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situatie, să nu deznădăjduiesti! Dumnezeu este si acolo, Dumnezeu te poate scoate si dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputinte omenesti si dacă avem - prin rugăciune - această legătură trainică si permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui.

Dar vă puteti mântui si prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteti mântui. Fiti smeriti cu adevărat si veti dobândi dragoste; dragoste smerită să aveti si vă asigur că vă veti mântui. Asta cred eu acum si pentru mine.

- Cum ati învătat si cum ati exersat smerenia în iadul închisorilor comuniste?

- În închisorile comuniste, unde am stat câtiva ani, toti cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, îsi depănau păcatele, regretau; erau niste oameni aflati pe calea aceasta, a pocăintei. Erau smeriti, cuviinciosi si duceau o viată crestină. Vă spun cinstit că adeseori m-am simtit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mânăstire si aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viata trupească si sufletească.

În închisoare era cam aceeasi situatie; aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viată cu preocupări duhovnicesti. Se învătau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fituică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu spumă de săpun, se scria cu o grifă (care era furată de afară, o dată pe când fusesem scosi la aer curat). Si asa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Si cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puscăriasi mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra si Biblia si acestia au învătat atunci texte din ea; au învătat aceste lucruri sfinte si le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete si asa se puteau învăta. Scriau câte un text scurt învătat pe de rost după ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii si a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sărace.

Era o atmosferă crestină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăti de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriti de bună voie; dacă nu suntem smeriti de bună voie, ne smeresc altii din afară, ne insultă si ne spun fel de fel de cuvinte grele. Asa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerită de nevoie, dar si de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simtea vie în inima sa pacea lui Iisus.

- Referitor la situatia din închisoare si nu numai, care ar fi diferenta între a fi smerit si a fi umilit?

- Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliti, e una; si e o suferintă, pentru că nu acceptăm, nu acceptăm umilinta. Să mă facă cineva prost si toate celelalte... si eu să nu reactionez, să nu mă apăr. Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilinte din afară am ajuns la smerenie. Dacă nu le accepti, e o suferintă pentru tine.

Între umilintă si smerenie este o apropiere, pentru că prin umilintă vine smerenia, dacă umilinta este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost si smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei si al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilinta, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilinta, devine smerenie si atunci e unită si cu rugăciunea si te rogi pentru dusmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia si o porti înaintea lui Dumnezeu.

- Părinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?

- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru că ti se pare că toti se învârtesc în jurul tău, că tu esti stâlpul de lumină pentru toată omenirea, si trecută, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învătati decât mine, mai priceputi decât mine, mai frumosi decât mine, mai întelepti decât mine; multi altii, dintre contemporani si din istorie, au fost în trecut si apar în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună-cuviintă în primul rând. Si e bine să-si revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească niste lucruri duhovnicesti, să-si dea seama pe ce lume este. Si, dacă e sincer în acelasi timp, se vindecă; dar, dacă nu urmează calea lui Dumnezeu, moare nebun.

- Poate gresesc, dar mi se pare că unii oameni au o predispozitie mai mare spre smerenie. Ce părere aveti?

- Sunt de acord cu idea si îi felicit pe oamenii acestia, numai să fie cu adevărat smeriti. Această virtute apropie desăvârsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu adevărat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.

Mie îmi este frică de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne îndeamnă si Mântuitorul. Maica Domnului, această fiintă pământeană, care este mai presus decât toate femeile si decât toate fetele din lume, este cea mai smerită făptură a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvântată de Dumnezeu să nască pe Iisus Hristos, ca să ne aducă adevărata învătătură, adevărata pâine a vietii, prin care să existăm. Deci smerenia aceasta cât de putină este, numai să fie corectă, e foarte bine venită, ea ne apropie de smerenia si desăvârsirea sfintilor.

- Pentru a-i învăta pe ucenici smerenia, unii bătrâni folosesc asprimea. Este corectă această metodă?

- Sunt niste exceptii. Sunt, de pildă, păcătosi, în Pateric si în viata de toate zilele, care vor să se pocăiască si nu-i lasă cineva dinlăuntru. Si atunci îsi mai dau niste palme. Când esti acasă singur cu tine, îti aduci aminte de păcatele tale si, ca să nu te pedepsească Dumnezeu, te pedepsesti tu.

În Pateric sunt câteva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc bătându-se, autobătându-se. Spre exemplu, un tânăr voia să se poată ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau - era împietrit. Si atunci a lăsat cămasa si, cu un servet ud, făcut frânghie, se lovea peste spinare: ''Nu vrei să plângi? Îti dau eu tie lacrimi ca să plângi'', vorbea el cu sine însusi. Asa că sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.

Dacă îti dă Dumnezeu lacrimi, dacă îti dă această căintă pentru păcatele tale, ai căpătat smerenia. Însă trebuie mentinută după aceea. E greu si de întretinut smerenia. Dacă nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si rămâi cum ai fost mai înainte! Ca si cu rugăciunea lui Iisus; dacă este spusă continuu, cu smerenie si cu asceză, cu stăpânire de sine, se prinde de inima, de viata noastră, dar dacă nu o mai practicăm, se stinge, încetează.


''Trăim într-o epocă foarte primejduită si de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriti''
- Dacă puteti să dati o definitie a smereniei pentru un tânăr... Si care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?

- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tânăr, si pentru ceilalti crestini. Din tot ceea ce am spus până acum se poate extrage definitia smereniei. Un tânăr, ca să poată să se smerească, ar trebui să-si facă mai des examen de constiintă, cum făceau crestinii din trecut. În fiecare seară crestinul se gândea, începând de dimineată si până atunci, ce-a făcut bine si ce-a făcut rău si constata că a făcut mai mult rău decât bine. Azi asa, mâine asa, si atunci începea să se cunoască pe sine, să cunoască că în el domină mai mult păcatul si răul decât binele si virtutea. Si atunci, dacă-i om serios acest tânăr, se angajează pe o cale sinceră a binelui.

Pentru că binele, dragi ascultători, binele este necesar si în viata aceasta si e de folos societătii, dar si în viata de dincolo. Sfântul Pavel spune că în Împărătia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Trebuie să ne purificăm, să aruncăm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al păcatelor, să ne curătim zi de zi ca să ajungem niste oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea să ne facă Scriptura, Dumnezeu: să fim oameni cu adevărat, să avem în noi omenia. Smerenia se poate asemăna cu omenia.

Din păcate, în lumea de astăzi este foarte putină omenie. Fiecare e hrăpăret, trage la sine să fie plin de cât mai multe milioane si altul nu are nici de pâine.

Asa încât, acest tânăr să se gândească si la toate lucrurile pe care le-am spus. A trăi viata zadarnic, a o trăi în patimi, în desfrâuri, în betii, în petreceri fără rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii pentru care suntem creati. Domnul nu ne-a făcut pentru iad, ne-a făcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intră. Urmează ca în această viată să trăim în asa fel încât să ne pregătim zi de zi pentru zorii vietii vesnice, care e plină de lumină, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.

- Părinte, credeti că sunt exagerate afirmatiile care sustin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

- Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu si vine acum cestălalt, al doilea, iar lumea se asteaptă la un cataclism, la ceva asemănător iadului. Un astfel de cataclism a început astă-noapte în Serbia.

Noi nu stim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârsit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe Domnul Iisus Hristos: <Spune-ne nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?>; Mântuitorul le-a răspuns: <de ziua aceea si de ceasul acela nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl>. El ca om, Iisus Hristos ca om, nu stia când va fi sfârsitul lumii. În a doua sa epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie că, dacă se amână acest timp al sfârsitului lumii este pentru că Dumnezeu vrea să poată câstiga mai multi credinciosi pentru Împărătia Sa. Printre cei care se zămislesc si care nu sunt ucisi prin avort sau alte mijloace, cine stie ce sfinti ne va rândui Dumnezeu. Asa încât, dacă Mântuitorul nu-si permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu si când muriti dumneavoastră. Atunci totul este sfârsit. După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru totdeauna. Cred că acesta este răspunsul. Sfârsitul lumii, de fapt, e sfârsitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne asteaptă în vesnicie.

- Legat de întrebarea anterioară, din experienta dumneavoastră ca duhovnic, cum puteti aprecia în momentul de fată starea spirituală a românilor sau în general a umanitătii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmatii referitoare la sfârsitul lumii pleacă de fapt si de la felul cum este percepută atmosfera spirituală din zilele noastre.

- Despre Antihrist, de pildă, vorbesc Sfântul Pavel si Sfântul Ioan Evanghelistul. Însă, de-a lungul istoriei, fără îndoială că au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multă credintă. Mă gândesc la Evul Mediu; între cei de atunci, în mijlocul lor, cresteau multi sfinti, dar erau si multi oameni răi. Proportia însă a celor buni parcă era mai mare decât a celor răi. Diavolul îi vâna si atunci pe crestini, îndemnându-i spre pieire. Dar parcă acum, în vremea noastră, diavolul a căpătat foarte multă putere în constiintele oamenilor lipsite de evlavie si de Dumnezeu.

Am aflat, nu de mult, că în America de pildă, într-un oras, e un templu al diavolului cu sase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanisti - îi stim - în societatea noastră de astăzi, satanisti care au niste jurăminte, un învătământ si un crez al lor cu totul potrivnic crestinismului.

În vechime erau păgânii si aveau temple, cum sunt acum, de pildă, templele masonice. Cine a fost în America a văzut că în orice oras e o biserică a Bunei-Vestiri, apoi un templu masonic, o biserică a Înăltării, apoi un templu masonic; există multe temple masonice pe străzile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii crestinilor, sunt dusmanii lor. Acum sute si sute de ani erau templele păgâne, dar venea crestinismul năvală peste aceste temple. Ori le dărâmau, ori le pustiau de credinciosii lor, care treceau la crestinism. Acum sunt aceste institutii care vor răul total al crestinilor; si în primul rând este diavolul cu templele lui.

Asa că trăim într-o epocă foarte primejduită si, de aceea, mai ales acum trebuie să fim tari, este foarte necesar să fim smeriti. Diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Si în numele mândriei diavolul cucereste, pentru că omului îi place să fie mândru, nu să fie smerit. Si atunci trec foarte multi - cu duiumul trec - de partea diavolului si se întăreste împărătia lui. De aceea trebuie să ne păzim pe noi însine, dar si pe cel de lângă tine să-l păzesti, să-l ajuti să meargă pe calea lui Dumnezeu, care este calea vietii. Cealaltă este calea mortii, a întunericului, a nimicniciei. Atât pot să vă spun.

- În mass-media românească ni se spune că masoneria este totusi o organizatie filantropică care doreste binele umanitătii. Pe cine să credem?

- Ei fac si bine, dar nu stim ce rău se ascunde în acest bine. De pildă... tot la biata Americă mă gândesc. Am fost acolo pentru ochi - sunt bolnav de ochi - si, desi ochii erau bolnavi, am văzut magazine foarte bogate, de câte o sută de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac până la elicopter; într-un magazin american găsesti si bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este însă si templul diavolului, acolo sunt si demonizati sau satanisti, acolo sunt si templele acestor masoni. Asa încât sunt amestecate lucrurile. Bietul peste, săracul, din ape, din ocean, se agată si el de o bucătică de pâine sau de ceea ce e acolo în undită si-o mănâncă cu lăcomie, fiindcă este flămând; si îi rămâne undita în gât si îl trage pescarul afară si îl pune la frigare.

Cam asa sunt aceste bunuri pământesti care ne îmbie. Cine ni le oferă vrea să ne închidă mintea, iar ochii să ne rămână numai la ele. Si sufletul, care este de o valoare extraordinară - ''ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?, întreabă Mântuitorul -, asteaptă ca un cersetor, nu se ocupă nimeni de el, stă ca într-o temnită în acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Să nu ne mărginim numai la bunurile materiale, pentru că acestea hrănesc doar trupul care după aceea devine mâncarea viermilor. Iar sufletul - care va rămâne în vesnicie si se va uni cu trupul înviat - este gol de fapte bune, gol de virtuti, gol de Dumnezeu. De aceea, să nu ne amăgim ca pestele care, pentru o bucătică de hrană, îsi pierde viata.


Cea mai smerită făptură umană
- Întrucât astăzi este sărbătoarea ''Bunei-Vestiri'' vă rugăm să ne vorbiti despre smerenia pe care a arătat-o Maica Domnului, atunci când a răspuns Arhanghelului Gavriil: ''Fie mie după cuvântul tău''.

- Vă răspund, dar văd că vin mereu transporturi de întrebări din sală si lângă mine e o coală întreagă cu alte întrebări. Mă gândesc dacă nu cumva aveti si alt program.

Este aici un părinte din Basarabia care vrea să plece la Iasi si trenul este pe la 9.00; dar, pentru că e vorba de Dumnezeu, de Sfânta Fecioară si de mântuirea noastră, de smerenie, această mare virtute, am să încerc să răspund.

Maica Domnului, cum am mai spus, este făptura umană care a avut sfintenia vietii si smerenia, în cel mai înalt grad. Sfânta Fecioară a învătat smerenia în templu. Până la vârsta de 14 ani, Maica Domnului a stat în templul din Ierusalim, sub îndrumarea bătrânilor preoti de acolo si a bătrânelor. Asa a dobândit smerenia, teoretic, în primul rând, dar după aceea s-a conformat tuturor rânduielilor si a dobândit smerenia inimii, smerenia cea adevărată.

Când Arhanghelul Gavriil îi spune Maicii Domnului că va naste un fiu, în smerenia ei, spune: ''Dar cum se poate asta? Eu nu stiu de bărbat''. Iar Arhanghelul îi răspunde: ''Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri''. Si atunci ea, în umilinta ei, desi avea acest impediment în inima ei sfântă si curată, îi spune acel accept, acel da: ''Fie mie după cuvântul tău!''. A acceptat acest lucru care era imposibil după toată logica omenească: ca o femeie să nască fără de bărbat. Aici e smerenia ei.

Mai tîrziu Maica Domnului îsi dă seama că slujeste lui Dumnezeu si mântuirii oamenilor si rosteste acea cântare de multumire: ''Măreste suflete al meu pe Domnul'', si cu toate celelalte stihuri care se cântă în Biserică. Stia ce rod va aduce această smerenie a ei, acest accept al ei; stia câtă bucurie va fi pentru lume si câtă smerire va fi pentru ea. A fost si ea huiduită si necăjită toată viata, însă primeste cu modestie Vestea cea Bună si aduce pe lume, ca rod al smereniei sale, pe Iisus Hristos, Fiul Tatălui ceresc. Aici este marea smerenie a Maicii Domnului.

- Oare dacă ne gândim vreodată că ne-am smerit, nu ne mândrim atunci?

- Cel care este cu adevărat smerit nu se gândeste la aceasta: ''Vai, ce smerit sunt!'' - râd si curcile de noi. Dacă esti smerit cu adevărat, nu-ti vine acest gând, pur si simplu nu-ti vine.

Sfintii întotdeauna îsi văd cele mai mici păcate. O bătrână de la tară, la spovedanie, spunea: ''Părinte, am un păcat: venea un pui de la closcă lângă mine si am dat asa cu mâna si l-am lovit pe înger si tare mă mustră constiinta''. Fiindcă a îndepărtat un pui de la closcă i s-a părut că a făcut un păcat. Această femeie era o fiintă curată la suflet, smerită cu adevărat. Asa sunt sfintii. Cele mai mici pete de pe constiinta lor sunt pentru ei mari păcate, încât atunci când vine acest gând - ''sunt smerit'', numai smerit nu esti. Sau sunt frumoasă, sau sunt desteaptă, sau ce haine am eu si se uită în oglindă toată ziua. Astea sunt semnele mândriei acesteia prostesti.

- Părinte, vă rog să-mi spuneti cum să mă port cu o persoană care respinge sfaturile pentru credintă cu multă agresivitate verbală? E bine să insist sau să tac si să mă rog?

- Să vă rugati pentru el.

- Ce se întâmplă cu cei care spun: ''Eu stiu că Domnul mă iubeste si mă ajută, căci ori de câte ori am avut nevoie mi-a ajutat> - si nu fac totusi nimic pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutati să înteleagă că drumul către Dumnezeu trece prin smerenie?

- Dacă trăiesc o viată corectă în constiinta lor, se întâlnesc cu smerenia.

- Acum câteva sute de ani, în vremuri grele ca cele de acum, se cerea poporului un plus de pocăintă, care ducea la smerenie. De ce nu se mai face asa ceva si astăzi?

- Pentru sărăcia smereniei.

În anul 1947 tara noastră a fost bântuită de o foamete, foamete de jos până sus. Pe atunci era un biet muncitor, chiar la noi la mânăstire - se făceau niste turle acolo la biserica mare -, mos Iacob i se spunea. Căra cu roaba material de constructie. Si-l întreb: ''Mos Iacob, ce mai faci?'' Si el plângea: ''Uite, nu mai pot de foame. Primesc salariu 400.000 de lei - în '47 - si nu-mi ajunge decât pentru un kilogram de mălai. Da' n-am cu ce-l mânca. Si nu pot să-mi fac serviciul meu''. Asa sărăcie este si astăzi ca atunci, dar în smerenie. De aceea nu se poate împlini ceea ce doreste întrebătorul.

- Părinte, ce înseamnă smerenia dinlăuntru si smerenia din afară?

- Da, e o mare deosebire; ca între trup si suflet. Smerenia dinlăuntru e smerenia Mântuitorului, smerenia inimii; smerenia din afară sunt plecăciunile acestea false si cuvintele de felicitări false - te felicită în fată si pe la spate te înjură: ''ce prost e ăsta!'' Si când a spus asa, s-a deosebit de smerenia aceasta a inimii, care este statornică. Smerenia inimii e smerenia de totdeauna. Cealaltă, din afară, este foarte falsă, mincinoasă.

- Părinte, vă rugăm să ne spuneti dacă greutatea de a mărturisi păcatele la spovedanie se datorează mândriei sau mai sunt si alte cauze si cum se poate lupta cu această dificultate?

- Cum se poate lupta? Dacă, de pildă, vine un bolnav la doctor si pe el desi îl doare ficatul, îi spune doar: ''Domnule doctor, am niste simple ameteli''; iar doctorul îi dă aspirină. Dar dacă spune: <Domnule doctor, sunt nenorocit - de pildă, este epileptic - cad fără să-mi dau seama, mă zvârcolesc, mă lovesc, mă doare după aceea; ce să fac?'', atunci doctorul îi aplică tratamentul unui epileptic si îl ajută. Dar, dacă este nesincer fată de doctor, e nesincer fată de propria lui constiintă si nu poate fi ajutat.

La fel se întâmplă si cu cel care merge cu nesinceritate la doctorul de boli sufletesti, adică la preotul duhovnic. Faptul că se spovedeste este pierdere de timp. La spovedanie trebuie să vii cu lacrimi, să-ti asculti constiinta care este încărcată cu fel de fel de lucruri nedemne de om: fapte urâte, primejdioase pentru aproapele meu, pentru familie, pentru mine însumi, pentru sufletul meu; mă duc la spovedanie încărcat de această căintă si mă mărturisesc lui Dumnezeu care e martor atunci lângă duhovnic. Apoi Dumnezeu îl inspiră pe preot ca să spună ce trebuie celui care se spovedeste si în acest fel îl ajută pe credincios să se poată vindeca, primind răspunsul potrivit pentru starea lui de moarte.

- Cum să scăpăm de gândurile rele?

- Cu efort personal, adică să le alungi. Cum le alungi? Deschizi o carte, un album, te uiti la un obiect, începi să te gândesti la el, să rupi gândul cel păcătos. Nu poti asa usor, atunci trebuie să te căiesti mai mult: ''Doamne, sunt înaintea Ta Care le stii pe toate si mă vezi asa cum sunt. Ajută-mă, Doamne, să alung acest nor de gânduri din viata mea''. Si se întâmplă ceva atunci. Dar trebuie să fii plin de căintă si de vointă ca să te scuturi, să te cureti de aceste gânduri nemernice.

- Dacă rugăciunea inimii nu reuseste, este bine să continuăm, adică să o spunem mecanic?

- Nu este bine să o spunem mecanic fiindcă asta înseamnă că suntem nesinceri cu noi însine. În rugăciunea inimii este angajat Iisus Hristos fată de noi. Si atunci, deci, este foarte folositor să ne rugăm cu atentie la fiecare cuvânt pe care îl spunem înaintea lui Dumnezeu. Si chiar dacă nu avem răspunsul imediat, trebuie să avem răbdare si trebuie să stim că răspunsul la rugăciunea inimii este acela clasic de coborâre a mintii în inimă. Adică ceea ce gândesti aceea să si simti.

Dacă spui cu atentie rugăciunea, faptul că chemi numele lui Iisus Hristos în viata ta, aceasta te ajută mult; îti dă spor de credintă, spor de evlavie, spor de omenie, spor de întoarcere către tine, umilit, cu căintă. Pentru că e vorba de Numele lui Iisus care este un nume plin de putere. Chemat în noi, lucrează. Până să se coboare mintea în inimă este un drum mai lung, dar, chemându-l totusi cu atentie, cu luare-aminte si cu smerenie, acest nume lucrează în noi si ne ajută să sporim duhovniceste.

Conferintă tinută în

Aula Universitătii din Bucuresti,

25 III 1999





O scurtă meditatie

''Nu mă voi teme de mii de popoare,
care împrejur mă împresoară''.
(Psalmi 3, 6)



Nu mă voi teme - zice psalmistul - de zeci de mii de noroade, având, Doamne, sprijinul si ajutorul Tău; împresurători, numeste David - literal - pe Abesalom si pe ajutătorii lui care îl dusmăneau, iar anagogic - pe diavoli, căci, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, diavolii ne înconjoară în vrăjmăsia lor si ne dau război în patru feluri:

1) din fată, când ne dau nădejdi de norociri si de bunătăti desarte;

2) din spate, când vor să ne spurce sufletele cu aducerea-aminte a păcatelor noastre trecute, mai ales a celor trupesti;

3) din dreapta, când ne ajută pe ascuns a face faptă bună peste măsură cu scopul de a ne arunca în slava desartă;

4) din stânga, când ne silesc să facem vreun păcat greu întru cunostintă.



Orbirea sufletească

Cum apare orbirea sufletească? - Nu trebuie să uităm
de ochii sufletesti! - ''Sârguieste dar si te pocăieste''

Frati crestini,

Multe boli si multe suferinte chinuiesc viata oamenilor. Dar cea mai grea suferintă pare a fi orbirea. Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cersesc. Dintre toate categoriile de cersetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cersetorilor, este cu neputintă să nu-l înduioseze cât de putin mâna întinsă a unui orb.

Ceva asemănător s-a petrecut cu orbul din Ierihon - al cărui nume era Bartimeu, după cum aflăm din Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu. El sedea jos, la marginea drumului si cerea milostenie. Sedea lângă drumul care venea din Ierihon si mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume si cred că erau destui care îl ajutau. Si totusi el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat.

Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-si vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însusi. Măcar pentru asemenea pricini putem spune că orbirea trupească este o stare dintre cele mai nenorocite din viata unui om.

Omul are ochi nu numai trupesti, ci si ochi sufletesti. Cei trupesti sunt asemănători cu ochii altor vietăti de pe pământ: cai, lupi si multe altele. Ochii cei sufletesti însă se aseamănă cu ochii îngerilor si cu ochii lui Dumnezeu.

Deci, pentru că omul are două feluri de ochi, trupesti si sufletesti, apoi si orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească si sufletească. Orbirea trupească poate fi din nastere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupesti nu putem vedea lumea aceasta materială si nici pe noi însine, nu putem merge fără călăuză si nu ne putem bucura de lumina, de culorile si de toate frumusetile lumii văzute.

Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească si un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie de astăzi. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptătii si Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaste pe Cel care îi dă bunătăti nepieritoare: viată, suflet, nemurire si nu se vede nici pe sine însusi asa cum este cu adevărat.


Cum apare orbirea sufletească?
Ne putem întreba: de unde vine această orbire sufletească?

Ne va părea, poate, neplăcut răspunsul, dar acesta este adevărul: orbirea sufletească ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminători ai fetei, dar si două punti prin care păcatul este adus din afară înlăuntrul sufletului.

După Sfântul Vasile cel Mare ''ochii sunt cele două mâini netrupesti întinse înainte, cu care sufletul atingându-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mâinile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine''. Dacă privirile ochilor sunt nestăpânite, ele îndeamnă sufletul la gânduri urâte si la fapte necuviincioase.

Privind cu patimă la frumusete străină, chipul acelei frumuseti coboară din minte în inimă si acolo, în cămara inimii duhovnicesti, unde trebuie să fie necontenit locasul lui Dumnezeu si Împărătia Lui, acolo coboară întunericul si se săvârseste păcatul. În această privintă Mântuitorul ne învată: ''Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat'' (Matei 6, 22-23). Iar în alt loc ne spune asa: ''oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui'' (Matei 5, 28). Sau invers, femeia care se uită cu poftă la bărbat a si săvârsit păcatul în inima ei. Si păcatul întunecă ochii cei dinlăuntru, iar omul devine înnegurat si orb.

Biblia, această carte de căpătâi a omenirii, ne oferă multe pilde de orbire sufletească încă de la începutul lumii. Voi aminti câteva exemple.

Astfel, în cartea Genezei aflăm că femeia - prima femeie din lume - a văzut că rodul pomului cunostintei binelui si răului era plăcut la vedere si bun la mâncare; si a luat, a mâncat si a dat si bărbatului său (Facere 3, 6). Si cu adevărat li s-au deschis ochii, însă nu ca la îngeri sau ca la Dumnezeu, cum îi amăgise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei păcătosi si au văzut că sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a închis Raiul (Facere 5, 7).

Mai departe, tot în cartea Genezei, citim că ''fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. (…) Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ si că toate cugetele si dorintele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău si S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ'' (Facere 6; 2, 5-6).

Pentru orbirea sufletească si pentru păcate cumplite, au fost nimicite cu foc cetătile Sodoma si Gomora si acoperite de apa Mării Moarte (Facere 19, 16-26).

Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, văzând pe Dalila, a poftit-o si astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe care nu-l puteau învinge mii de oameni (Judecători 16).

Orbit a fost Olofern de Iudita, care, cu gătelile ei, i-a luat ochii, cu frumusetea ei i-a robit inima, iar cu sabia i-a tăiat capul (Iudita 13).

Orbit de pofta ochilor a fost împăratul David văzând pe Batseba, sotia lui Urie si, tot asa, cei doi bătrâni din Babilon, văzând pe Suzana la baie. Orbit a fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei, jucând si chiar înteleptul Solomon a fost orbit sufleteste de femeile străine si a gresit si el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4).

Asemenea exemple sunt foarte multe în Sfânta Scriptură si, fără îndoială, cu mult mai multe în viata oamenilor, de-a lungul istoriei.

Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odată cu ispitele citate din Biblie, intră în noi valuri întregi de alte amăgiri si pofte ca: mândria, lăcomia după avere si lux, invidia, mânia, betia, spectacole ce tulbură închipuirea s.a. Pe rând sau toate laolaltă, întunecă lumina cea dinlăuntru a sufletului si zguduie întreaga viată a omului.


Nu trebuie să uităm de ochii sufletesti!

Omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru această lume a pământului. Ci această lume este pentru noi numai un câmp de luptă, un stadion de încercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul - făcând bine si răspândind lumină în jurul lui - încearcă să iasă biruitor pentru ca să merite premiul, adică fericirea vietii viitoare si nesfârsite.

Pentru a ne descurca în această lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca să vedem pe unde mergem, să ne informăm si să cunoastem realitătile de aici si să ne bucurăm în chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne înconjoară.


Dar nu numai atât. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca să-i tinem mereu în legătură cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem întelege rostul cel adevărat al existentei si în acest fel să putem cunoaste pe Însusi Stăpânul vietii, pe Cel care a zis: ''Eu sunt Calea, Adevărul si Viata''.

De aceea, pe lângă multele griji ale vietii noastre pământesti, să nu uităm niciodată de văzul cel dinlăuntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva să fie umbriti sau întunecati de patimi, ci să fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii îngerilor. Si dacă se spune despre unele lucruri sau fiinte că ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atât mai mult trebuie să ne fie dragă lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care dă sensul si esentialul fiintei omenesti.



''Sârguieste dar si te pocăieste''

Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci când suntem cu sufletul bolnav, când suntem orbiti de patimi si nu ne dăm seama că suntem bolnavi.

''Dacă ati fi orbi n-ati avea păcat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră'', le zice Mântuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: ''Dacă v-ati recunoaste orbi, n-ati avea păcat, pentru că M-ati ruga să vă vindec. Dar voi pretindeti că vedeti adevărul, când de fapt sunteti orbi si nu voiti să fiti vindecati de Mine''.

Când omul îsi dă seama că este bolnav cere un sfat de la cineva, aleargă la doctor, se roagă lui Dumnezeu - face ceva ca să scape de boala care îi amenintă sănătatea. Dar dacă rămâne nepăsător, boala progresează si într-o bună zi cade la pat si moare. Tot asa se întâmplă si cu boala cea dinlăuntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.

Pentru multi dintre noi se împlineste cuvântul din Apocalipsă, în care Dumnezeu ne spune asa: ''Stiu faptele tale, că ai nume, că trăiesti, dar esti mort. Priveghează si întăreste ce a mai rămas si era să moară'' (Apocalipsă 3, 1-2).

Care sunt aceste fapte ucigătoare pe care le avem si le purtăm cu noi, care ne întunecă sufletul încât ajungem să murim, desi suntem încă în viată? Le-am amintit de curând: trufia, invidia, mânia, betia, desfrâul, lăcomia, lenea, superficialitatea, necredinta, lipsa de dragoste, osândirea pe nedrept a semenilor nostri etc.

Câte familii nu se destramă din pricina patimilor si a încurcăturilor neîngăduite pe care le are unul sau altul dintre soti?!

Câte sotii nu-si plâng amarul căsniciei când sotul vine acasă târziu si beat, face scandal, îi sperie si îi bate pe ea si pe copii, iar mai apoi îsi părăseste familia si se încurcă cu alta?!

Câti crestini nu se roagă lui Dumnezeu numai când dă peste ei câte un necaz, iar când le merge bine uită si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viată urâtă si străină de orice bine?!

Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care învăluie sufletul si constiinta noastră, îmbolnăvindu-ne de moarte.

În încheiere am să citez - tot din cartea Apocalipsei - cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, în măsuri diferite, fiecăruia dintre noi:

''Stiu faptele tale; că nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă esti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat si m-am îmbogătit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si sărac si orb si gol!

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogătesti, si vesminte albe ca să te îmbraci si să nu se dea pe fată rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca să-ti ungi ochii si să vezi.

Eu pe câti îi iubesc îi mustru si îi pedepsesc; sârguieste dar si te pocăieste.

Iată, stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine'' (Apocalipsă 3, 15-20).

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să ne vedem propriile păcate, să ne eliberăm si să scăpăm de ele; să-L rugăm să ne dăruiască lacrimi de pocăintă si ''alifia'' cea duhovnicească a harului Său, ca să vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si să lumineze cu lumina Sa lăuntrul nostru întunecat de patimi; Mântuitorul nostru Cel mult dorit să ne dăruiască vesmintele cele albe ale nevinovătiei trupesti si sufletesti, ca să-L putem cunoaste cu adevărat pe Dumnezeu si să-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete - Iisus Hristos. El asteaptă la usa inimii fiecăruia dintre noi si este gata să ne ajute si să ne vindece de toate neputintele noastre.

Să-L poftim să vină la noi, în viata noastră, în inima noastră, în familia si societatea noastră.

Să-L poftim cu smerenie si dragoste, zicând: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin!

22 I 1984





Puterea rugăciunii

Rugăciunea curată - Împlinirea si foloasele rugăciunii n Esenta vietuirii crestine - Rugăciunea inimii este de mare actualitate în viata modernă -
Împărătia lui Dumnezeu este în noi - ''Unde este comoara voastră, acolo este si inima voastră''

Sărbătorim în chip deosebit ziua de astăzi; păstorul nostru sufletesc, Prea Fericitul Părinte Patriarh, împlineste acum zece ani de patriarhat. De dimineată, după ce s-a slujit Sfânta Liturghie la Catedrala Patriarhală (precum si la Biserica Sfântul Grigorie Palama din Politehnică), s-au tinut mai multe cuvântări importante care au arătat toată truda, tot amarul si toate roadele frumoase apărute în acesti zece ani, prin grija, prin echilibrul, prin întelepciunea Părintelui Patriarh Teoctist. Cu acest prilej, vă rog să închinati un gând si o rugăciune în seara aceasta pentru anii ce vin. Dumnezeu să-l ocrotească si să-l tină în fruntea Bisericii, pentru că este un bun si adevărat părinte sufletesc. Să-i urăm cu adevărat, din toată inima, să trăiască întru multi si fericiti, rodnici ani.

Prea Fericitul Părinte Patriarh înconjurat de tineri

de la filialele ASCOR si ale Ligii Tinerilor Crestini Ortodocsi Români, noiembrie 2001

În afara acestei sărbătoriri a Părintelui Patriarh, ziua de 14 noiembrie ne prilejuieste si un alt motiv de bucurie: prăznuirea Sfântului Grigorie Palama, teologul rugăciunii. Într-o vreme foarte grea pentru practicarea rugăciunii lui Iisus - când erau multe nedumeriri si multe critici nedrepte referitoare la o asemenea lucrare - apare acest mare teolog din partea lui Dumnezeu, care, prin întelepciunea sa, prin harul Sfântului Duh mai ales, a lămurit foarte bine ce reprezintă această rugăciune care duce la unirea omului cu Dumnezeu.

De ce este asezată această pomenire a Sfântului Grigorie Palama la început de post? După cum stiti, de mâine dimineată intrăm în postul dinaintea Nasterii Mântuitorului. Si în post avem nevoie de multă rugăciune, la fel cum si rugăciunea este ajutată mult de post. Fără o comuniune între aceste două practici, viata noastră duhovnicească schioapătă.

Asadar astăzi, la invitatia fratilor studenti din ASCOR - mi-s frati sufletesti -, iată-mă aici, în fata dumneavoastră, încercând să spun câteva cuvinte despre rugăciune.

Onorată asistentă, Sfântul Apostol Pavel vorbind despre importanta rugăciunii ne dă acest sfat: ''Rugati-vă neîncetat''. După cum stiti, Dumnezeu este duh si este prezentă: ''Eu sunt Cel ce sunt'', spune Dumnezeu proorocului Moise în fata rugului din Sinai. Si nu există o bucurie mai mare decât această comuniune a noastră cu Dumnezeu Cel Viu, prin rugăciune.


Rugăciunea curată

Ce este rugăciunea? Stim cu totii. Când am început cuvântul de aici, eram deja în rugăciune. Se cânta Paraclisul Maicii Domnului de la mânăstirea Putna. În ''Filocalie'' citim că rugăciune înseamnă vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu.

Când ne rugăm, când Îi spunem păsurile noastre lui Dumnezeu si Îi cerem să ne ajute în necazuri, se cuvine să depărtăm din minte toată grija cea lumească - asa cum se cântă în timpul Liturghiei, la Heruvic - si să cugetăm numai la El. Vorbim cu Însusi Dumnezeu! Nu este bine să ne rugăm doar cu buzele, iar mintea să fie departe de cuvintele rugăciunii. Asta înseamnă necuviintă si păcat. ''Cum puteti pretinde lui Dumnezeu să ia aminte la rugăciunile voastre - ne întreabă un Sfânt Părinte - dacă voi însivă nu luati aminte la rugăciunile voastre? Nu stiti ce spuneti!''

Rugăciunea făcută cu evlavie, cu inimă curată, cere o anumită pregătire, frati studenti, cere supravegherea simturilor noastre. Moise proorocul n-a putut să se apropie de rugul aprins din Sinai decât după ce si-a depărtat toată încăltămintea din picioarele sale. ''Dezleagă toată încăltămintea din picioarele tale - spunea Dumnezeu din rug - pentru că locul pe care te afli este sfânt.'' Aproape orice loc unde ne rugăm este sfânt, deoarece Dumnezeu e de fată într-un chip tainic. De aceea suntem si noi gata ca acest reflector lăuntric al vietii noastre să fie deschis pentru convorbirea mintii cu Dumnezeu. Ne străduim ca, înainte de a începe rugăciunea, să izgonim din inima noastră orice gând pătimas, căci inima noastră este templu al Duhului Sfânt, cum ne spune marele Apostol Pavel.

Este folositor să-i acordăm rugăciunii cinstea cuvenită si astfel să ascultăm pe Mântuitorul care ne îndeamnă: ''Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, închide usa si roagă-L pe Tatăl tău, care este în ascuns''. Totdeauna este Dumnezeu de fată, însă este ascuns de ochii trupesti. Cămara este inima, simturile sunt poarta. De aceea ele trebuie bine zăvorâte, căci prin acestea vine sminteala în timpul rugăciunilor.

Rugăciunea trebuie făcută cu stăruintă, după cum avem multe exemple în Sfânta Evanghelie. Să ne aducem aminte de acea femeie păgână, acea canaaneancă care striga disperată în urma Mântuitorului ca să-i vindece fiica îndrăcită. Desi Mântuitorul pare că nu o aude, până la urmă îi vindecă fiica si încă de la distantă. Să ne aducem aminte de Bartimeu, acel orb din Ierihon. Lumea îi cerea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care l-a auzit, i-a tămăduit orbirea lui.

Ne putem întreba: când împlineste Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre? Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însotită de post, de milostenie si viată fără prihană. Milostenia si postul sunt aripi care înaltă rugăciunea, asa cum am spus la începutul întâlnirii. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul si milostenia - se întrepătrund si se ajută între ele pentru folosul nostru.

De asemenea rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii (prietenii) lui Dumnezeu si când aceste rugăciuni sunt făcute de mai multi credinciosi împreună. Sfântul Apostol Petru a fost închis de Irod în temnită, cu picioarele în butuci, iar rugăciunile neîncetate, făcute de multi credinciosi pentru dânsul înaintea lui Dumnezeu, au fost atât de puternice încât Dumnezeu a trimis un înger din Cer si în chip minunat l-a eliberat pe Sfântul Petru din temnită. Asa se întâmplă adeseori ca Dumnezeu să răspundă rugăciunilor noastre.


Împlinirea si foloasele rugăciunii
Sunt însă destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlineste rugăciunile noastre. Din ce motiv? Pentru că multi, asa cum am spus, se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atentia de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: ''poporul acesta Mă cinsteste numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.''

De asemenea, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile atunci când, fără să constientizăm, cerem ceva care ar putea fi nefolositor pentru propria noastră viată. Astfel, o persoană pe care o cunosc, fiind în închisoare, cerea mereu să fie scoasă la muncă; tot în închisoare, însă la muncă, afară, sub cerul liber. Pentru că viata în celulă devenise foarte grea si insuportabilă. Dumnezeu amâna mereu răspunsul la cererea lui. Mai târziu s-a convins însă de ce nu-i era ascultată rugămintea: unii dintre cei care plecaseră la munca câmpului - sub presiunile închisorii, la munca silnică - au murit acolo, în baltă sau la câmp, sau în deltă. Iar multi, aproape toti, s-au întors bolnavi la celulele lor din temnită. Asa încât Dumnezeu nu i-a ascultat cererea atunci când se ruga, pentru că putea să moară acolo.

Asa se întâmplă în unele cazuri atunci când îi cerem un lucru lui Dumnezeu si nu-l primim. Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre de când ne nastem si până murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce ne este de folos si ce nu ne este folositor. De aceea, prin atotstiinta si atotîntelepciunea Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastră. Chiar păcătosi cum suntem, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Si în anumite împrejurări Dumnezeu vrea să ne ajute, neascultând rugăciunile noastre care sunt păgubitoare pentru suflet.

Ce trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre? Pentru că multi cer lucruri netrebnice. Să-I cerem sănătate trupească si sufletească, să cerem luminarea mintii si întelepciune, pentru a nu gresi calea către Dumnezeu, să-I cerem bunătate sufletească si smerenia inimii. Să-I cerem dreaptă socoteală în tot ce facem si convingerea că atunci când vom muri, vom da seamă înaintea Judecătii lui Dumnezeu de felul cum ne rânduim viata pe pământ. Să cerem râvnă pentru citirea Sfintelor Scripturi, întelegerea lor si împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce vine din El si ceea ce El si numai El ne poate da; adică să-I cerem harul Duhului Sfânt si mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem marele dar de a ne vedea păcatele. Să-I cerem ajutor ca în toată viata noastră să căutăm mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte să ni le adauge nouă. Acestea toate să I le cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă? Din păcate sunt multi oameni care nu se roagă, ei socotesc netrebnică această practică. Cel care nu se roagă se poticneste însă foarte usor si cade în păcat. Cel care nu se roagă nu este puternic în lupta cu stihiile vietii. El este ca un ostas fără armă, ca o pasăre fără aripi sau ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe si să-I slujească. ''Este ca un peste pe uscat'', ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului adaugă: ''Cel care nu se roagă zace în împărătia materiei, nu este scris în cartea vietii din ceruri si nu are loc în Împărătia lui Dumnezeu. La Judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, lui i se va spune: Nu te cunosc pe tine! si e vai de cel ce va primi acest răspuns.>

Care sunt foloasele rugăciunii? Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice Îi cerem. Numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, cu stăruintă si cu smerenie. Însusi Mântuitorul Iisus Hristos ne făgăduieste împlinirea rugămintilor noastre, atunci când zice: ''Toate câte veti cere, rugându-vă cu credintă, veti primi''. Si iarăsi: ''Cereti si vi se va da''.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererilor sale, dobândeste pacea lăuntrică, pe care nu o poate dărui lumea - acea pace făgăduită de Domnul Iisus Mântuitorul Care spune: ''Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu>. Si în acest fel simtim o sigurantă, simtim că nu suntem singuri pe lume - numai cu oamenii, ci cu noi este Dumnezeul părintilor nostri Care ne ocroteste si ne apără în viata pământească.

Se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numaidecât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credintă. Stăruinta ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Si El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumusetea trăirii crestine mlădiate de harul dumnezeiesc. Întrucât nu stim dacă toate cererile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: …Doamne, Care stii toate, ajută-ne ca rugăciunea pe care o facem înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Doamne, facă-se voia Ta în viata noastră.


Esenta vietuirii crestine

Onorată asistentă, pe lângă toate aceste probleme despre care am vorbit până acum, mai există un fel de rugăciune de chemare a numelui Domnului, numită rugăciunea lui Iisus, rugăciunea mintii sau rugăciunea inimii. Trăirea profundă a acestei rugăciuni este însăsi esenta vietuirii crestine.

Este o rugăciune plină de putere - care vine de la Mântuitorul nostru si de la Sfintii Apostoli - si este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă si de aceea poate fi spusă oriunde si oricând, stând sau mergând.

Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului

În lumea modernă (în această grabă a vietii când nu avem timp de rugăciune îndelungă în camera noastră, în fata icoanei si a candelei aprinse) putem spune această rugăciune, în orice loc si în orice timp din viata noastră: si la scoală, si în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti această rugăciune în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viata noastră totdeauna, ne ascultă această rugăciune care este închinată numelui Lui, plin de putere. Am auzit pe multi spunând că rugăciunea lui Iisus le este cunoscută. Stiu multe persoane, tineri si mai în vârstă, care spun această rugăciune, chiar sunt avansati în această rugăciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am aflat că există asemenea credinciosi.

În Sfânta Scriptură întâlnim următoarele cuvinte ale Mântuitorului: ''Orice veti cere de la Tatăl în numele Meu voi face, ca să se mărească Tatăl în Fiul''. Si iarăsi: ''De veti cere ceva în numele Meu, Eu voi face''. Această rugăciune se numeste Rugăciunea lui Iisus, pentru că în mijlocul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am spus. Se numeste rugăciunea mintii deoarece, în prima ei fază, se rosteste cu mintea; si a inimii, pentru că, după multă vreme de rostire atentă, rugăciunea se coboară în inimă, în centrul fiintei noastre.

Rugăciunea lui Iisus se poate rosti în două feluri: asa cum vorbim (cum vorbesc eu acum) sau în gând; ori în ritmul respiratiei - când stăm pe un scăunel, avem capul putin aplecat spre stânga si cu două degete de la mâna dreaptă tinute usor peste haină deasupra locului inimii, rostim rugăciunea aceasta, tare, soptit sau în gând.

Rugăciunea de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostită neîncetat, ziua si noaptea, în orice loc si în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat si de aceea ea poate fi rostită alternativ cu alte rugăciuni din Ceaslov.

Atât pentru călugări, cât si pentru mireni este bine ca rugăciunea mintii să fie rostită de cel putin trei-patru ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată.

Încă un lucru trebuie să avem în vedere: când rostim rugăciunea să fim atenti ca fiecare cuvânt al rugăciunii să cadă pe locul inimii duhovnicesti - aici, unde v-am arătat cu cele două degete, deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc (''descoperit'' de Sfintii Părinti care erau mari rugători si aveau rugăciunea neîncetată) este centrul duhovnicesc al fiintei noastre si se află putin deasupra inimii carnale.

Rugăciunea lui Iisus se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea si sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o si practică. Ea are menirea să ne ajute să ne curătim mintea si inima de gânduri si de pofte netrebnice; chemarea deasă a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurătiile noastre interioare.

Scopul ultim al acestei sfinte rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiintei omenesti - mintea si inima - realizând un acord desăvârsit între ele. De obicei omul gândeste ceva, dar simte altceva. Când vorbeste de bine pe celălalt care stă în fata lui, în mintea, în inima lui, în adâncurile lui îl huleste. Când unim aceste centre - mintea si inima - ele devin o unitate duhovnicească si atunci omul este întreg, asa cum l-a făcut Dumnezeu: om deplin. Prin rugăciunea inimii se realizează acest ideal sfânt al vietii noastre omenesti.

Până să atingem însă acest ultim scop de înnobilare, de sfintire a noastră lăuntrică, de ridicare a fiintei noastre omenesti sfâsiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de luptă cu noi însine - care nu este deloc usoară - de izgonire a răului din minte si din inimă si de adunare a mintii care se risipeste mereu în timpul rugăciunii, cum am mai spus. Dacă nu am fi ajutati de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi însine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea si întărirea noastră, avem în ajutor experienta si sfaturile Sfintilor Părinti, aflate în Vietile Sfintilor si în toată această literatură patristică.

Dacă vrem să mergem pe calea despătimirii, vom avea ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des, pe drumul vietii noastre, rugăciunea care am spus-o: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul.

Si chiar dacă marea bucurie a coborârii mintii în inimă întârzie - aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si când vrea Dumnezeu -, strădania noastră sinceră si statornică prin chemarea deasă a numelui Domnului ne este de mare folos; prin această rugăciune - slăbănoagă asa cum este ea - dobândim simtul prezentei lui Dumnezeu în viata noastră. Simtim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simtim că El este de fată, simtim ajutorul Lui real în viata noastră. În răbdarea ispitelor si a necazurilor simtim cum această rugăciune ne întăreste în credintă, ne sporeste dragostea fată de Dumnezeu si fată de aproapele. Ne luminează mintea să întelegem, să adâncim, să ne placă Sfintele Scripturi. Ne ajută să simtim că bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decât bucuriile pământesti.

Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte putin în această lume din bucuriile si viata fericită de dincolo, pe cât este cu putintă nouă, oamenilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem si acest sfânt ideal de unire a mintii cu inima, de fapt de unire a noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi însine se usurează, sfânta rugăciune se rosteste neîncetat în inimă, ziua si noaptea, după cuvântul din Cântarea Cântărilor: ''Eu dorm, dar inima mea veghează''; iar bucuriile duhovnicesti întrec orice bucurii pământesti si dragostea lui Dumnezeu fată de cine păstrează poruncile si cheamă neîncetat numele său este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit prin cuvinte omenesti. Până atunci însă să rostim cu smerenie, cu stăruintă si cu dragoste, cu timp si fără timp, cu încredere în Dumnezeu si cu dor, această sfântă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă, pe mine, păcătosul. Amin.



Rugăciunea mintii este de mare actualitate în viata modernă
Multumim părintelui Sofian pentru aceste cuvinte atât de folositoare. Asteptăm întrebările dumneavoastră. Până atunci, o primă întrebare: în ''Jurnalul fericirii'', părintele Nicolae Steinhardt spune că multi oameni cred că, atunci când se roagă, se roagă pentru a-i asculta Dumnezeu, dar în realitate este exact invers. Omul când se roagă, începe el să-L asculte pe Dumnezeu. Ce ne puteti spune despre aceste afirmatii?

E adevărat că oamenii atunci când se roagă asteaptă ceva de la Dumnezeu, un ajutor pe care nu-l poate da decât El. De multe ori rugămintile, cererile noastre către oameni sunt zadarnice. Însă, dacă începem să ne rugăm, începem si să întelegem mai bine sfaturile lui Dumnezeu în viata noastră, ceea ce este un mare folos, un adevărat câstig pentru noi. Că Dumnezeu niciodată nu ne învată de rău, ci totdeauna spre folosul nostru.

- Ce ne puteti spune despre puterea de rugăciune pe care au avut-o unii oameni în închisori?

- În închisori eram asa de bine păziti, asa de constrânsi, că nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu. De obicei omul se roagă cu putere când este în necazuri. Si închisorile erau cu adevărat niste mari necazuri. Rugăciunile celor din temnitele comunistilor erau primite de Dumnezeu; cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor detinuti, aveau toti o seninătate si o bucurie care nu puteau să vină decât de sus, de la Dumnezeu.

Rugăciunile din închisori erau niste rugăciuni asemănătoare cu ale Sfintilor Părinti din pustiu sau cu ale atâtor martiri arsi pe rug, care, atunci când focul clocotea sub ei, erau veseli si multumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea sfinteniei Sale. Cam asa erau si aceste rugăciuni din închisori, pentru foarte multi dintre detinutii politici. Pentru noi, cei de acum, zbuciumul lor, modul lor de viată ne sugerează gândul că este bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o viată ascetică - pe cât e posibil - prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viată, prin răbdare fără cârtire si atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, asa cum au fost cele din închisorile comuniste.

- În conditiile actuale de viată, cum putem primi darul rugăciunii inimii, stiut fiind că împrăstierea mintii la crestinii de astăzi este mult mai mare decât a celor de odinioară?

- Este adevărat ce spuneti, asa este; viata de astăzi e zbuciumată, fără astâmpăr, o viată plină de miscare. Rugăciunile pustnicilor erau niste rugăciuni de toată ziua si noaptea. Spune un sfânt din Filocalie că se ruga de dimineată până seara si când obosea rugându-se, citea toată Sfânta Scriptură. Viata lui era o viată angajată permanent în legătura cu Dumnezeu; el avea o rugăciune statică, o rugăciune care îl obliga să stea pe loc.

Pentru viata modernă, parcă Dumnezeu a rânduit această rugăciune scurtă: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul'', cum am spus-o si cum o stiti; sau măcar limita rezumatului acesteia: ''Iisuse, miluieste-mă''. Oricât de grăbiti am fi în viata aceasta de toate zilele - poate suntem la lectii, ascultăm un curs la universitate, sau suntem la atelier, ori în fabrică, sau pe drum, sau comunicăm cu cineva - putem spune totusi din când în când ''Iisuse, miluieste-mă''. Pe de o parte <Iisuse> - care luminează planul acesta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toată Împărătia Lui si, pe de altă parte, ''miluieste-mă'' - starea noastră de jos, starea de mizerie, de nevoie în care ne aflăm adeseori. Măcar aceste cuvinte să le rostim de-a lungul vietii.

În concluzie, putem spune că în viata modernă, cu toată graba ei si cu tot neastâmpărul nostru, ne putem hrăni din această rugăciune într-un chip cu adevărat multumitor.

- Vă rugăm să ne spuneti câteva cuvinte despre gruparea duhovnicească de la mânăstirea Antim care s-a numit <Rugul Aprins> si despre rolul pe care l-a avut rugăciunea inimii pentru cei care au fost acolo.

- Această miscare duhovnicească a ''Rugului Aprins> a luat nastere în timpul stăpânirii comuniste. Pe stradă si în viata de toate zilele era un zbucium si un efort din partea unor puteri vrăjmase pentru a schimba tot ce era vechi, asezat, frumos, statornic, cu o modă nouă, pe care o stim si-am trăit-o.

În acest zbucium, la Mânăstirea Antim, în bibliotecă, se vorbea despre rugăciunea lui Iisus, despre această lucrare lăuntrică bazată pe Traditia Sfântă, pe practica Sfintilor Părinti, pe toată experienta ascetică de două mii de ani. Timp de vreo sase ani, începând din 1945, s-au organizat conferinte în fiecare duminică.

Această lucrare obstească era foarte plăcută. Din păcate însă, ea se desfăsura într-un cerc restrâns, întrucât nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre mânăstiresti.

Erau mari personalităti care ne ocroteau precum părintele Stăniloae, părintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, medicul Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu.



Participa mult tineret, multi studenti care după aceea, săracii, au suferit în închisoare. Veneau setosi să afle si ei ceva despre această viată lăuntrică.

Si plecau foarte bine hrăniti sufleteste. După ce conferentiarul îsi termina cuvântul, erau întrebări din public; fel de fel de întrebări, cum sunt întrebat eu acum. Si răspundeau cei care voiau si puteau să răspundă. Era un dialog, o tesătură de idei, de gânduri si de dorinte duhovnicesti care îi hrăneau foarte mult pe ascultători.

- Este adevărat că toti cei care au participat la <Rugul Aprins> au fost închisi? Care a fost motivul ce s-a invocat pentru a fi băgati la închisoare?

- Există un dicton: ''Cine nu este cu noi este împotriva noastră''. Cei care ne stăpâneau ne cereau tuturor să fim cu ei. Dar noi, fără să-i contrazicem, nu eram de acord cu marxistii. Erau inteligenti - pentru că diavolul este foarte inteligent - si erau condusi de acest duh al răutătii. Si-au dat seama că nu suntem cu ei, că suntem împotriva lor si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au găsit si ne-au păzit cu străsnicie mai multi ani. Nu cumva să fim împotriva lor. Acesta a fost rezultatul acelor seri de lucru.

- Părinte arhimandrit, care ar trebui să fie rânduiala zilnică de rugăciune în cazul unui student?

- După cum Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigorie Teologul nu cunosteau în anii studentiei decât drumurile care duceau la scoală si la biserică, tot asa ar trebui să-si împletească viata si studentii de astăzi: între studii si rugăciune. Nu stiu cum îsi pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care, vrând-nevrând, căutăm să ne-o însusim, avem nevoie si de hrană sufletească, fără de care murim; murim, desi trăim. Murim sufleteste, devenim sterpi, împietriti, uscati, nesimtitori, răi, gelosi, mândri si asa mai departe.

Rugăciunea - această legătură cu sfintenia, cu izvorul vietii si al întelepciunii - ne ajută să învătăm bine, să sfâsiem întunecimile de pe mintea noastră, pentru ca ea să devină luminoasă; ne ajută să sfâsiem învelisurile de pe inima noastră, învelisuri care ne fac nesimtitori în fata lui Dumnezeu. Asa încât să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu si celelalte vin aproape automat. Adică să nu fie goluri în viata noastră, rugăciuni la câte o zi sau câte o clipă si restul vietii petrecut cu celalalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune si de celelalte ascultări omenesti, studentesti. Fără această alternantă, viata noastră schioapătă, este o viată bolnavă, o viată insuficientă, o viată stirbită.

- Cum ne dăm seama care este calea pe care trebuie să mergem: căsătorie sau călugărie?

- Căsătoria este calea normală a vietii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni: strămosii nostri, Adam si Eva. Chiar Dumnezeu le-a dat porunca să crească si să se înmultească. Deci familia este în primul rând la temelia societătii omenesti. Prin căsătorie, bărbatul si femeia devin creatori, înmultind neamul omenesc. Este o chemare generală pentru acest mod de viată, o chemare adresată tuturor oamenilor.

Monahismul este sfat evanghelic si se cere o chemare vie la acest mod de viată. Trebuie o chemare, trebuie îndemn din miezul fiintei tânărului pentru a veni la călugărie. Si de aceea este o mare deosebire între un mod si altul de viată; altă misiune are călugărul si altă misiune are familia.

Pe familie se pune accentul într-o viată socială. Viata familiei cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai în jos sau pe orizontală, nu are prea mult timp să se uite si în sus. Fratele din mânăstire care are chemare pentru acest tel special - apropierea de Dumnezeu - poate interveni să atragă atentia, să lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunându-le că mai există si o altă viată, o viată nesfârsită dincolo de lumea pământească. Aceasta cred că este misiunea pe care o are în special călugărul, fată de cel care duce o viată de familie. Căci agonisim si muncim din zori si până în noapte pentru pâinea de toate zilele si pentru adăpost si petreceri, dar uităm că vom muri într-o bună zi si că vom da seama de orice timp desert folosit în viată, după cum ne spune Însusi Mântuitorul.



Împărătia lui Dumnezeu este în noi

- Vorbiti-ne de lacrimile la rugăciune. La rugăciune pot veni lacrimi si de la diavol?

- Foarte multe. De la diavol, dar si de la fire. Durerile mari pe care le avem în viata noastră cea de toate zilele se linistesc prin plâns, prin lacrimi. Sunt însă si lacrimi ale isteriei, sau lacrimi de bucurie pentru un succes pământesc. Sunt si lacrimi duhovnicesti care mai greu vin în viata noastră, lacrimi de pocăintă; ele sunt foarte bine primite de Dumnezeu si apar atunci când ne pare rău de unele fapte urâte făcute în viată, când ne căim din toată inima pentru ceea ce am făcut. Sunt si lacrimile rugăciunii noastre de credintă. Lacrimile duhovnicesti sunt aduse de Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne scapă oarecum de această apăsare sufletească, dar sunt doar de folos imediat, nu ajută la rugăciune.

- Ce este rugăciunea fără cuvinte? Dar rugăciunea ca focul, de care vorbeste Sfântul Ioan Casian?

- Rugăciunea ca focul sau rugăciunea fără cuvinte este rugăciunea inimii, de care am amintit. Ea apare atunci când inima noastră se roagă fără cuvinte, ziua si noaptea; atunci când harul lui Dumnezeu lucrează asupra noastră în asa măsură încât tot interiorul nostru arde cu un foc asemănător cu Sfânta Lumină de la Ierusalim. Stiti că de sute de ani apare în mod miraculos o lumină sfântă la Ierusalim în timpul Învierii. Această lumină la început nu te arde; poti umbla cu mâna prin ea, poti să-ti dai cu ea pe fată si tot nu te arde. Însă este lumină, este flacără, la fel ca flacăra rugului aprins din Sinai care nu mistuia rugul, pomul de acolo. Cam asa este si acest foc al inimii rugătoare despre care vorbeste Sfântul Ioan Casian: un foc care nu mistuie, ci arde si luminează asa cum luminează Dumnezeu mintea si inima noastră când dorim ceva dumnezeiesc.

- Rugăciunea poate suplini Sfânta Împărtăsanie, asa cum citim în viata unor sihastri?

- Nu poate suplini Sfânta Împărtăsanie; aceasta are rolul ei, iar rugăciunea are un rol pregătitor pentru primirea Sfântului Trup si Sfântului Sânge ale lui Iisus Hristos.

Sfânta Maria Egipteanca numai prin rugăciune, fără Sfânta Împărtăsanie, după 47 de ani de sihăstrie în pustiul Iordanului, ajunsese ca în timpul rugăciunii să se înalte la un cot mai sus de pământ. Însă cu totii avem nevoie de Sfânta Împărtăsanie. Sfântul Zosima - care a venit la ea în pustiu si a împărtăsit-o - a pus sigiliu si confirmare pe această vrednicie adusă prin rugăciune, până la acest stadiu de înăltare a trupului; asa de usoară a devenit materia din ea că se ridica prin rugăciune. Însă avea nevoie numaidecât si de Sfânta Euharistie; ea a venit si după aceea sfânta s-a săvârsit. A doua oară când a sosit Sfântul Zosima cu Sfântul Trup si Sânge, nu a mai găsit-o în viată. Îsi luase portia ei de sfintenie prin prima si ultima cuminecare, după 47 de ani de viată pustnicească. Asa încât rugăciunea are rostul ei, iar Sfânta Împărtăsanie este desăvârsirea acestui rost.

- De ce este neapărat nevoie de un duhovnic când se practică rugăciunea inimii?

- Este nevoie de un duhovnic pentru că această rugăciune spusă neîncetat - spusă foarte des, de-a lungul mai multor ani - aduce niste stări speciale pentru cel care o practică. De pildă, apare o căldură aici, în dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnală. Apare un semn si cel care se roagă si nu stie ce rost are această rugăciune, se poate mândri, cine stie ce poate crede despre el însusi. Si duhovnicul îi poate spune că această stare de încălzire este o stare firească: <Fii linistit, mergi mai departe!>. Adică pot apărea, pe calea aceasta a rugăciunii inimii, niste probleme noi pentru rugător. El nu le cunoaste, nu stie cum să le rezolve si duhovnicul care practică această rugăciune îi poate răspunde precis la frământările lui.

- Ce rol are în deprinderea rugăciunii inimii, rugăciunea rostită cu gura?

- Omul îmbrăcat în rostiri si psalmi, si acatiste, si canoane, îsi poate rosti cu gura această rugăciune scurtă de care am amintit. Însă când rostesti cu gura, adeseori mintea colindă pe alte coclauri, după cum am mai spus. Si de aceea este bine să facem un efort pentru a ne concentra mai mult. Dacă nu reusim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea. S-o repetăm si să ne căim pentru această rătăcire a mintii si să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne adunăm mintea în noi însine. Asta pentru orice rugăciune am face: cititul psalmilor (psalmii sunt foarte frumosi, foarte puternici), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor, Canonul de Pocăintă, Canoanele Maicii Domnului, foarte frumoase lucruri… Dacă am avea mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt de acolo, folosul ar fi foarte mare pentru noi.

Dar pentru că mintea rătăceste, după ce ne rugăm suntem aceiasi oameni ca si înainte de rugăciune; nu se întâmplă nimic înlăuntrul nostru! Mă uit în Biserică la noi: se fac rugăciuni în Biserică, se slujesc liturghii (sfânta liturghie este cea mai mare rugăciune dintre toate rugăciunile Bisericii). Apoi se tine un cuvânt de folos. După ce a încetat slujba si predica, e o hărmălaie, fiecare vorbeste cu totul altceva decât ce a auzit până atunci în Biserică. Dovadă că n-a rămas aproape nimic în mintea si în inima celor care au ascultat, fiindcă au fost mereu distrati, au fost risipiti.

De aceea este nevoie ca în rugăciunile noastre spuse cu glas tare, sau în taină, sau în soaptă, să fie această concentrare la fiecare cuvânt. Dacă nu reusim să fim atenti, repetăm rugăciunea o dată, de două, de trei, de patru ori, pentru că rugăciunea spusă fără să fim atenti este nulă, nu are răspuns din partea lui Dumnezeu, deoarece ea este făcută numai cu buzele, iar cu inima este ''departe de Mine'', după cum spune Mântuitorul. Concentrarea asupra cuvintelor rugăciunii trebuie să fie în asa fel încât să ne conducă spre noi însine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns în noi.

Mântuitorul ne spune că în noi este Împărătia lui Dumnezeu; iar Sfântul Pavel ne atentionează: ''voi sunteti temple ale Duhului Sfânt''.

În noi locuieste Duhul Sfânt! Împărătia lui Dumnezeu e în noi! Aici trebuie să tinem rugăciunile si toate invocările când le rostim către Dumnezeu, către Maica Domnului si către ceilalti sfinti. Si dacă mintea este în altă parte, aceste sfaturi si îndemnuri nu se întorc către noi, ci rămân plutind în văzduh, nu ne folosim deloc de ele. Este asa cum ne-am uita într-o vitrină încărcată cu toate bunătătile, dar între noi si vitrină este un geam, nu putem pune mâna pe ele. Asa se întâmplă si cu neatentia - acest geam - care se interpune între noi si rugăciunea noastră. Acest obstacol să nu fie!

- Ce este de făcut când duhovnicul meu, care nu practică rugăciunea mintii, consideră că nu este necesar ca tinerii să o practice, îndemnându-i spre un crestinism social, nu spre un crestinism mistic?

- Pentru mine nu există o viată crestină fără să fie în acelasi timp si mistică, adică tainică, adică legată de Dumnezeu. Nu stiu vreun crestin adevărat care să nu fie în acelasi timp mistic. Mă refer la un crestin care este împărtăsit cu Tainele Bisericii si care se spovedeste, care îsi sfinteste viata sa lăuntrică.

Există o stare mistică, tainică, ascunsă: ''Tu însă, când te rogi - ne spune Mântuitorul -, intră în cămara ta si, închizând usa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns''. Cum poti să te rogi fără să te gândesti la acest Tată ceresc că e ascuns undeva si vede starea ta lăuntrică? Cum poti fi laic, lumesc, numai pământesc, fără acest duh, fără suflet care, dacă nu este în noi, atunci această masină foarte perfectionată - trupul nostru - nu-i nimic, se topeste si o mănâncă jivinele?

Asa încât în fiecare dintre noi este un centru tainic, mistic. Din acest centru izvorăsc toate relatiile noastre personale: dragostea, bunătatea, mila, smerenia noastră, bună-cuviinta, toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde locuieste Dumnezeu si Împărătia Sa.

Asa încât nu stiu cum ar putea arăta o viată crestină fără rugăciune, fără acest centru mistic, fără acest loc al lui Dumnezeu din noi.

Viată socială?! Si păgânii aveau o viată socială, se ocupau numai de această orizontală a existentei. Iisus Hristos ne spune însă si acel cuvânt în predica de pe munte: ''Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă''. Asa încât nu cred că este o piedică pentru a lucra în viata socială dacă ai înlăuntrul tău un izvor nesecat, datorat prezentei lui Dumnezeu.

- Rugăciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate de Dumnezeu? De asemenea, celor care trăiesc în păcate mari li se ascultă rugăciunile?

- Dacă rugăciunile sunt făcute la fel ca ale vamesului din Evanghelie - cu umilintă, în durerile inimii, neosândind pe altul, cerându-si iertare pentru ticălosiile de până atunci - Dumnezeu îl ascultă pe oricare dintre oameni. Pentru păcătosi S-a întrupat Dumnezeu. Tâlharul de pe cruce a zis numai câteva cuvinte si s-a mântuit, a fost iertat. Spune Fericitul Augustin despre el si acel cuvânt, pe care poate-l stiti unii dintre dumneavoastră: <Fericit tâlhar! Toată viata a furat, iar la urmă a prădat si Raiul''.

Asa că Dumnezeu ascultă rugăciunea oricăruia făcută cu umilintă, cu căintă, cu regret pentru tot ce-a fost rău în viata lui de până atunci, până în clipa când s-a gândit că există un Dumnezeu si că are o răspundere pentru tot ce a făcut în viata pământească.

- Există în rugăciune ispite de-a stânga si ispite de-a dreapta? Ce înseamnă acest lucru?

- Da, sunt ispite de-a stânga si de-a dreapta. De-a stânga sunt foarte cunoscute: betia, lenevia, desfrâul, furtul, răzbunarea, mânia, toate sunt ispite de-a stânga. De-a dreapta poate fi un post exagerat, adică obsedat de amănunte sau cu mult peste puterile trupesti.

De aceea este bună întelepciunea pe care trebuie să o cerem de la Dumnezeu, ca să ne lumineze drumul vietii pentru a putea fi echilibrati, pentru a nu gresi si pentru a putea să mergem pe calea împărătească, cum o numesc Sfintii Părinti, pe această cale de aur - via aurea. Postul să fie post, cu întelepciune făcut, abstinenta să fie abstinentă cu adevărat, paza aceasta a simturilor să fie cu adevărat pază sinceră, căinta să fie sinceră, rugăciunile să fie cât de multe, dar să fie atente, cu umilintă si cu smerenie, si atunci toate merg bine.

Oricât ar fi de lungi rugăciunile, dacă sunt făcute numai cu buzele, nu sunt primite de Dumnezeu. Sunt unii bieti crestini care fac acatiste si psalmi - multi psalmi si multe acatiste - însă îsi dau seama târziu de tot că le-au făcut numai cu gura. Au fost absenti cu inima si cu mintea de la ceea ce au spus. Aceste rugăciuni ajută foarte putin. Dumnezeu este prezentă continuă, El ne stie si ne vede, si ne aude în orice clipă am fi în viata noastră si de aceea si noi trebuie să fim la fel de prezenti si de atenti când vorbim cu El.

- De ce se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, când în realitate vorbim numai noi?

- Totusi este un dialog întrucât Dumnezeu e Cel care ascultă rugăciunile noastre. Când vorbim cu cineva suntem doi, există si celălalt care ascultă, consimte, aprobă ceea ce spunem noi. Tot asa este si la rugăciune, când Mântuitorul ne ascultă. Poate să fie si un răspuns din partea lui Dumnezeu, sau Dumnezeu ne ascultă rugăciunea si atunci e totusi un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.


''Unde este comoara voastră, acolo este si inima voastră''
- Este bine ca un grup de credinciosi, de prieteni, să facă rugăciunile de seară si de dimineată împreună - sau un acatist, un paraclis?

- Rugăciunea aceasta făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. Vă spuneam că, în momentul când Sfântul Petru a fost întemnitat, undeva în casă se făceau niste rugăciuni de către mai multi credinciosi. Toti erau îndreptati cu mintile ca niste săgeti, în sus - dacă am putea spune asa - către Dumnezeu. Toti cereau acelasi ajutor, toti se rugau pentru aceeasi năzuintă: ca Sfântul Petru să fie scăpat de la moarte, întrucât a doua zi trebuia să fie scos din temnită si să fie executat în văzul celor din Ierusalim. Se rugau toti cu acelasi dor, cu aceeasi intentie si Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. Când se roagă mai multi laolaltă, este un lucru frumos; dar cu această conditie: să fie toti atenti la cuvântul rugăciunii.

Rugăciunea particulară e mai bună, mi se pare mie, pentru că, atunci când rătăcesc cu mintea, mă întorc, repet rugăciunea, sunt atent si mă căiesc, si zăbovesc asupra unor pagini. Dacă sunt mai multi, nu pot să-i opresc pe toti si să iau de la capăt rugăciunea de unde mi-au zburat gândurile. De aceea zic, rugăciunea în grup este foarte bună, când toti sunt cu acelasi gând de rugăciune si atenti la ceea ce se spune, iar dacă se întâmplă cazuri de neatentie, de rătăcire a mintii - cum am spus despre mine - e mai bună rugăciunea particulară, fiecare să se roage în parte, în taina vietii lui.

- Unii părinti ne spun că singura rugăciune în comun acceptată de Biserică este cea din timpul slujbelor, altfel riscăm să devenim pietisti. Ce ne puteti spune despre acest lucru si, legat de această problemă, ce este pietismul?

- Pietismul este rugăciunea formală. Rugăciunea în public e foarte necesară în Biserică - slujba Vecerniei, slujba Utreniei, slujba Sfintei Liturghii, nu pot fi făcute de fiecare persoană în parte. Trebuie făcute undeva, într-un lăcas anume, în casa lui Dumnezeu, în public. Unul slujeste, iar ceilalti sunt atenti la ceea ce se spune la altar sau la strană. Si atunci e nevoie de această atentie, pentru că si în timpul slujbelor unii credinciosi sunt deranjati de altii. Chiar si atunci se găseste cineva să pună o întrebare, când la Sfântul Altar se cântă ''Pe Tine te lăudăm" - cel mai sfânt moment de rugăciune din Sfânta Liturghie. Pun o întrebare despre - stiu eu - cum se pregăteste magiunul sau altă întrebare din viata comună. Si, în acest fel, îl întrerupe pe cel de lângă el; acesta, la rândul lui, e atent la ce i se spune, însă pierde harul rugăciunii.

- Sincer, eu mă poticnesc la rugăciunile către Maica Domnului, la expresii precum ''singura grabnic folositoare". Cum să înteleg?

- Maica Domnului este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mama întotdeauna este foarte sensibilă fată de fiul său, de copilul său. Orice i se întâmplă copilului, maica este foarte usor sensibilizată. Dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, chiar dacă s-a purtat mai rău până atunci cu ea, ea este foarte grabnic plină de griji si nu stie cum l-ar putea ajuta ca să scape din acel impas. Mama pământească! Am întâlnit multe cazuri de acestea în viata mea de preot.

Mama Mântuitorului este o mare exceptie, este mama lui Dumnezeu întrupat! Fiind Iisus pe cruce, El a dat pe Maica Domnului în grija Sfântului Ioan, spunându-i: ''aceasta este mama ta''. Prin încredintarea aceasta din timpul celui mai greu moment al vietii pământesti a Domnului Iisus Hristos, Maica Domnului devine mama noastră, a pământenilor. Ea se roagă cu adevărat pentru noi si e mare mijlocitoare a noastră către Dumnezeu.

Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezătorul, acesti doi martori ai lui Iisus Hristos, au foarte multă trecere înaintea Mântuitorului. Adresându-ne Maicii Domnului - neavând curajul, din pricina faptelor noastre rele, ca să ne adresăm direct Mântuitorului -, ea atunci mijloceste pentru noi: ''Doamne, eu care Te-am purtat în bratele mele, care Te-am crescut în viata Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea si ajută pe acest om care se roagă mie". În Acatistul Acoperământului Maicii Domnului Sfânta Fecioară spune: ''Împărate ceresc primeste pe tot omul ce se roagă Tie si cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la fata mea neajutat si neascultat''. Dacă te rogi cu adevărat, rugăciunea Maicii este primită de Fiul său, căci Fiul său e Dumnezeu plin de dragoste.

Mai stiu o scurtă întâmplare de la cineva care a stat 20 de ani în închisoare. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea si el si-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-si curme viata. Si-a adus însă aminte că, atunci când era liber, bunica îi spunea: Când dai de un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului; si el nu întelegea acest lucru. Si spunea el: <Către Mântuitorul nu aveam curajul să mă rog fiindcă nu stiam dacă întelegea greselile mele. Pe când la Maica Domnului, care a fost si ea pământeană ca si noi, m-am rugat. Scurt, rugăciune la disperare: ''Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă''! Se ruga în celulă. Si, peste câteva clipe, a văzut intrând pe usa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un prunc în brate care i-a spus cu dragoste: ''M-ai chemat. O să te-ajut. Fii pe pace!''. Si a plecat mai departe. După aceea, el nu a mai fost chemat la anchetă; a fost mutat în altă parte, la Polul Nord, undeva. Apoi toată viata lui - a trăit încă foarte multi ani în închisoare - a avut o liniste în suflet, desi conditiile din afară erau destul de grele, din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa. Această întâmplare o stiu de la cel care-a pătit-o, el mi-a spus-o. Si în închisoare nu se minte. În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce-a pătit si cum i s-a rezolvat problema lui.

Asa face Maica Domnului, e grabnic ajutătoare. Însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinta, cu toată puterea, cu toată încrederea, la disperare făcută si rugăciunea se împlineste în momentul următor. Nu trebuie timp si rugăciuni prea lungi. Uneori e nevoie de rugăciuni lungi ca să ne potolim noi, să ne adunăm ca să ne putem concentra. Alteori, în astfel de momente foarte grele, pe loc, atunci îti răspunde Sfânta Fecioară.

- Părinte arhimandrit, credeti că ar fi necesar ca în calendarul Bisericii Ortodoxe Române să fie trecută o zi pentru pomenirea celor care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste? Si legat de aceasta, dacă ati cunoscut în închisori oameni care au trăit rugăciunea, au mers cu adevărat pe calea sfinteniei si dacă puteti să ne descrieti câteva din aceste personalităti duhovnicesti.

- Mai greu de spus. Multi dintre cei care au trăit o viată duhovnicească în închisori nu mai sunt printre noi, sunt acolo sus, undeva, în Împărătia lui Dumnezeu. Dar la cealaltă întrebare, dacă e bine să avem o rugăciune în calendar sau o rugăciune în sufletul nostru pentru cei care au murit în închisori, aceasta este o foarte bună faptă crestină. Pentru că nu toti cei care au murit în închisori n-au nevoie de rugăciuni. Numai sfintii n-au nevoie de rugăciunile noastre. Noi ne rugăm ca să mijlocească ei pentru noi în fata lui Dumnezeu. Dar ceilalti, care au trecut prin viata aceasta si sunt acum dincolo, poate încărcati de niste păcate grele si neiertate, rugăciunile Bisericii si ale noastre, personale, sunt foarte bune pentru ei.

- Cum să facem ca, în timpul rugăciunii, să ne scoatem din minte toată grija cea lumească? Ce să fac dacă am inima împietrită si nu simt nimic când spun rugăciunea?

- Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm; acolo fiind, în rugăciune. Să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu si nelucrat. Ajută-mă, coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine. O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Este necesar si un examen de constiintă; sunt anumite necazuri, avem anumite motive pentru care suntem împietriti.

De obicei, păcatele noastre ne împietresc. Am făcut niste lucruri rele, avem niste oameni pe care nu-i putem ierta si astfel peste inima noastră este un învelis gros de împietrire, din cauza acestei uri împotriva aproapelui nostru. Să ne rugăm să sfâsie Dumnezeu aceste văluri, să ne deschidă iarăsi inima pentru tot ceea ce este folositor în jurul nostru. Atunci vom putea să lepădăm toată grija cea lumească. Această căintă pentru păcatele noastre si această rugăciune tainică către Dumnezeu pot să sfâsie vălul de împietrire si de nesimtire de care suntem cuprinsi.

- La un moment dat spun rugăciunea mecanic, fără să ajungă la sufletul meu. Parcă ar avea loc o tocire a rugăciunii. Există rutină în rugăciune?

- E bine s-o repetăm, atunci; să repetăm rugăciunea si să facem un efort ca să ne gândim la ceea ce spunem. Să cerem de la Dumnezeu această grabnică prospetime a rugăciunii - atunci, pe loc. Si se va întâmpla ceva cu noi.

- Părinte, ce spuneti despre cei care practică rugăciunea inimii, dar împărtăsesc o învătătură străină de cea ortodoxă, de pildă yoga sau parapsihologie?

- Cred că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile lor. Aceste practici sunt străine de neamul nostru, de mentalitatea noastră si nu sunt născute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fătărnicie a rugăciunii sau o înselare. Amestecă lucrurile ca să ne pară că yoga, de pildă, e cu stirea lui Iisus. Ca de la cer la pământ este deosebirea dintre acestea.

Există de asemenea vrăjitoare care ghicesc folosindu-se de anumite icoane. Este o înselare a noastră dacă cerem vreo consultatie de la vrăjitoare. Nu se poate împăca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna, cu această fătărnicie. După fapta lor îi veti cunoaste pe acesti oameni care amestecă rugăciunea lui Iisus cu yoga. Dacă ne uităm bine si atent la viata lor, vedem că, de obicei, calcă pe alăturea; viata lor e alta decât cea crestină. Chiar în yoga se întâmplă niste lucruri foarte discutabile, multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce mă refer.

- Căsătoria poate constitui în vreun fel o piedică în calea rugăciunii inimii?

- Poate constitui o piedică, dar eu cunosc persoane căsătorite care se roagă foarte rodnic cu această rugăciune. Adică eu cred că totusi este posibil ca o persoană să se poată ruga chiar dacă este căsătorită, dacă are familie. Dacă reuseste să-si convingă si restul familiei să meargă pe această cale, atunci viata lor va fi mult mai usoară si mai frumoasă.

- Si o ultimă întrebare: vă rugăm să comentati versetul biblic ''Unde este comoara voastră, acolo este si inima voastră".

- Cred că nu-i nevoie de un comentariu complicat în această privintă, dacă ne gândim că, într-adevăr, ce ne pasionează mai mult aceea ne atrage si atentia noastră.

Comoara presupune în primul rând bănutul sau dolarul. Sunt oameni care n-au altă grijă decât de a se îmbogăti. În vremea noastră sunt vreo trei categorii de oameni: oameni săraci, mijlocii si foarte bogati. Cei foarte bogati cred că adeseori îsi au inima acolo unde le sunt banii; se gândesc cum să-i adune si să-i pună unul peste altul, ca să-si crească tot mai mult acest venit, această comoară. În timpul rugăciunii, în timpul citirii Sfintei Scripturi, a Filocaliei si a altor texte binecuvântate, atentia lor se împarte între locul comorii si mijloacele de a o spori si ceea ce se spune în textele sfinte; iar adeseori mintea fuge mai mult acolo unde-i comoara materială, decât la locul unde-i comoara spirituală, adică ceea ce citesc pentru sufletul si pentru mântuirea lor. De aceea se spune: <unde este comoara voastră, acolo este si inima voastră>. Asta cred că o poate recunoaste fiecare în propria sa viată.

Sfintii au avut însă o altă gândire: Sfântul Antonie, de pildă, s-a degajat, s-a desprins total de averea aceasta pământească după moartea părintilor săi; a împărtit averea la săraci si singur, doar cu o desagă, a plecat la pustnicie. Avea un om care-i aducea din când în când niste pesmeti si putină apă; iar de la toată cealaltă avere - căci era bogat, de pe urma părintilor săi - si-a desprins inima. Si atunci nu avea cum să se mai gândească la această avere, la această comoară. Fiindcă nu mai exista, fusese împărtită la săraci, iar el avea alta în Împărătia lui Dumnezeu. De aceea, unde era adevărata lui comoară, la Dumnezeu - pentru care vânduse tot - acolo era si inima lui.

Asa au făcut toti acesti lepădati de averi, oamenii lui Dumnezeu care tot timpul trăiau în rugăciune si în meditatie, cu mintea lipită de această realitate, dincolo de viata pământească, în vesnicie. Aveau inima unde era comoara, unde era Dumnezeu, unde era harul, unde erau Tainele, unde era bucuria pentru vesnicia de după moarte.

Conferintă tinută în

Aula Universitătii din Bucuresti,

14 XI 1996





Cuvinte la început de post
Postul, în general, este înfrânare si cumpătare. Cumpătare la mâncare, la băutură, la vorba desartă si de prisos; stăpânire de sine si înfrânare de la orice lucru vătămător.

Atât Vechiul, cât si Noul Testament, profetii, apostolii si toti Sfintii Părinti pun foarte mare pret pe practicarea postului trupesc si sufletesc, urmărind astfel stăpânirea răutătilor din noi.

Practic, nu este deloc usor a te supraveghea mereu, a rezista ispitelor dinlăuntru si din afară, a-ti tăia voia, a-ti smeri trupul si sufletul, în dorinta sinceră de a birui răul din tine si de a te modela după voia lui Dumnezeu.

De aceea, truda postului este socotită ca o jertfă a sufletului si a trupului adusă lui Dumnezeu si în acelasi timp este o dovadă că iubim pe Dumnezeu cu adevărat, împlinindu-I si această străveche poruncă dată strămosilor nostri încă de la începuturile lumii.

Postul deplin, postul crestin bine plăcut lui Dumnezeu este însotit întotdeauna de rugăciune si de milostenie, acestea fiind socotite de Sfintii Părinti ca aripi ale postului.

Accentul trebuie să cadă mai ales pe postul sufletesc. Dacă ne lăsăm robiti de pofte urâte, de patimi, cu toate că postim cu trupul, alungăm de la noi harul lui Dumnezeu si pierdem răsplata postului.

Căci iată:

Unul posteste, dar se ceartă si se judecă cu fratele său, ca să-i răpească pe nedrept bunurile.

Altul posteste cu trupul, dar se mânie, vorbeste de rău, ocărăste si defaimă pe aproapele său.

Celălalt are stomacul gol de hrană, dar inima îi este plină de răutate, de egoism, de invidie si de gânduri spurcate. El nu mănâcă nici carne, nici lapte, dar ucide cinstea si numele bun al confratelui său, prin calomnii, prin minciuni si prin osândiri viclene.


''Nu stiti voi postul care Îmi place?''

''Nu stiti voi postul care Îmi place?'', întreabă Domnul prin prorocul Isaia. ''Rupeti lanturile nedreptătii, dezlegati legăturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfărâmati jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteste în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine.

Atunci lumina ta va răsări ca zorile si tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă!'' (Isaia 58, 6-9).

Deci, dacă postesti cu adevărat, deschide inima ta egoistă către cel nevoias si, precum înfrânezi gura ta de la bucate, tot asa înfrânează gura ta de la minciună, de la năpăstuire, de la osândire, de la clevetire si de la tot păcatul care intră prin cuvânt.

Sfintii Părinti, marii învătători si asceti ai lumii laudă foarte mult postul si-l recomandă cu stăruintă.

Iată câteva din cuvintele lor:

''Postul este sănătate si pace a sufletului si a trupului.''

''Postul este stingerea aprinderilor trupesti, eliberarea de vise urâte, curătia rugăciunii, paza mintii, usa umilintei, smerita suspinare pentru păcate, începutul si temeiul a toată lucrarea cea duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.''

Iar Sfântul Vasile cel Mare adaugă:

''Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, o pace adâncă ar domni în toată lumea. Nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale si nici închisori.

Pădurile si pustiurile n-ar mai avea tâlhari si viata oamenilor n-ar mai fi atât de plină de tristete si de lacrimi, pentru că postul i-ar învăta pe oameni să se înfrâneze nu numai de la anumite mâncăruri si băuturi, ci i-ar învăta să izgonească din viata lor: lăcomia, egoismul, destrăbălarea, viclenia, lenea si orice patimă.''

Acestea sunt numai o parte din binefacerile si din roadele postului, roade pe care le putem dobândi si noi cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu strădania noastră statornică.

Fericiti sunt crestinii care respectă cu sârguintă rânduiala celor patru posturi de peste an, împreună cu miercurile si vinerile, cum făceau părintii si bunicii nostri, spre înnoirea trupului, luminarea sufletului si schimbarea în bine a întregii noastre vieti. Doamne ajută!

Articol publicat în nr. 2 al revistei ''Schimbarea la Fată'',

editată de ASCOR Bucuresti, în noiembrie 1997





Dreapta socoteală

- Experienta rugăciunii inimii
- Părintele Ioan Kulîghin în România. Întâlnirile de la Rugul Aprins
- Capcanele falsei credinte - Însusirile trăirii ortodoxe
- Discernământul. Cum va fi sub domnia Antihristului?
-Importanta duhovnicului - Credinta tinerilor - Esentialul


Vă rugăm să ne povestiti câteva lucruri importante despre una sau două mari personalităti duhovnicesti pe care le-ati cunoscut.

- M-as referi pe scurt la părintele rus Ioan Kulîghin, despre care am mai vorbit cu altă ocazie. L-am cunoscut pe vremea când se retrăgea din Rusia, îndată după război, când rusii - ajutati de americani - au obligat armatele germane să se întoarcă din victoria lor. Părintele Ioan era în acea vreme duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului. Avea pe atunci aproximativ 60 de ani.

Părintele a intrat de mic în mânăstirea Optina din nordul Moscovei. Ca frate - după cum spunea el - a trăit mai mult în schitul Optina, care era aproape de mânăstire, lipit de ea.

După Revolutie am avut dorinta să văd unde a crescut părintele Ioan Kulîghin si am fost până la mânăstirea Optina. Este la marginea unei păduri. Biserica mare este astăzi restaurată, după ce comunistii au tinut în ea tractoare. Le-am povestit călugărilor de acolo despre părintele Ioan. Ei nu stiau nimic despre el, deoarece părintele a fost luat la canal de comunisti când era doar frate de mânăstire. Le-am istorisit despre el, iar ei l-au scris în dipticele lor si acum părintele este din nou acolo, la locul lui.


Experienta rugăciunii inimii
La schitul Optina erau doisprezece frati mai tineri si patru duhovnici. În fiecare zi acesti frati se spovedeau, iar duhovnicii îi ajutau să-si simtă viata foarte luminoasă. Ca niste păsări zburătoare se simteau după spovedania zilnică, ca niste păsărele usoare. Acolo ei practicau si rugăciunea lui Iisus; după un timp nu mai erau niste începători, erau trăitori!

În privinta rugăciunii neîncetate - după cum se stie - o problemă foarte importantă este coborârea mintii în inimă. Acesti tineri, printre care era si părintele Ioan Kulîghin, îsi însusiseră pentru început doar prima parte a rugăciunii. Se rugau zilnic. Stăruind, până la urmă părintele Ioan si-a însusit această rugăciune cu tot ce are ea mai pretios: unirea mintii cu inima.

Pentru că, până când mintea nu coboară în inimă, omul este dublu: una gândeste si alta simte. Niciodată omul nu poate realiza în sufletul său o unitate adevărată. Când ajunge mintea în inimă, atunci omul ce gândeste, aceea simte, aceea spune si aceea face. Abia atunci se poate numi omul sincer! Până să ajungă la această înaltă stare duhovnicească, el te poate lăuda cu cuvinte foarte frumoase, pe care le auzi, dar în acelasi timp, pe la spate, te poate înjura sau te poate vorbi de rău. Când a intrat mintea în inimă, atunci omul devine cu adevărat unitar si sincer. Atunci inima devine curată. Cei curati cu inima - spune Fericirea a sasea - vor vedea pe Dumnezeu.

Dumnezeu îsi are locasul în inima de taină a omului. Acolo, în această inimă duhovnicească, este templul Duhului Sfânt din noi. Acolo stă Mântuitorul după botezul nostru. În acest lăcas coboară si mintea rugătorului, care până atunci este de obicei foarte umblăreată si nestatornică.

Părintele Ioan avea această experientă care este greu de agonisit; el si-o însusise deja si asa l-a apucat revolutia rusească, pe când avea 17-18 ani. Atunci comunistii i-au împuscat sau i-au tăiat cu sabia pe toti bătrânii din mânăstire, iar tineretul a fost arestat si trimis la muncă fortată.

Cu această ocazie, părintele Ioan a fost scos din linistea si din bucuria zilnică pe care o trăia la Optina si a fost dus într-un santier revolutionar bolsevic - la un fluviu - unde se făceau fel de fel de lucrări, cum s-au făcut si pe la noi. Acolo erau foarte multi tineri, lume obisnuită, care înjurau si blestemau toată această miscare revolutionară care era în Rusia. Părintele lucra atât de linistit, încât a atras atentia: ''De ce esti asa de vesel, ce-ai pătit? Esti un om cu o viată foarte chinuită aici''. Iar el răspundea simplu: ''Îl am pe Hristos, am totul. N-am nici un fel de tulburare''. Hristos era în inima lui si-L simtea prezent acolo. Sigur că multi n-au înteles, bietii oameni, fiindcă erau oameni tineri pe vremea aceea, cu preocupări ca si cele ale multor tineri de astăzi. Asa a trăit părintele Ioan în acea viată foarte cruntă, foarte grea până când a fost băgat la închisoare.

De la cei întemnitati comunistii aveau prilejul să afle multe lucruri, pentru că omul constrâns în închisoare este silit să spună ce stie si ce nu vrea să spună. Optina fusese un centru duhovnicesc foarte puternic; acolo veneau multi scriitori rusi si, fără îndoială, acestia deveniseră între timp dusmanii revolutiei. De aceea comunistii voiau să afle cât mai multe lucruri de la tinerii care au trăit în Optina. Asa că părintele Ioan a fost stors de tot ce stia el, la vârsta aceea, despre alte persoane care interesau securitatea rusească. După aceea a fost scos afară la muncă, apoi iar băgat în temnită, asa încât a cunoscut foarte bine închisoarea comunistă din acea perioadă.

Când s-a mai slăbit această prigoană bolsevică si s-au folosit alte metode de supraveghere, s-a lăsat libertate mai multă si Bisericii, astfel că si mitropolitul Rostovului (de care se va lega destinul părintelui Ioan) a început să ducă o viată mai activă. Între timp nu mai erau preoti, deoarece majoritatea fuseseră executati; rămăseseră cei care mai ieseau din închisoare. Si, fără îndoială, că părintele Ioan era unul dintre ei. El si-a păstrat această integritate pentru că, datorită rugăciunii lui Iisus, nu s-a consumat prea mult, cu toate prigoanele si suferintele pe care le-a îndurat cât a fost închis.

Părintele Kulîghin era un om foarte integru si avea o memorie foarte bună. Deoarece era foarte greu ca cineva să scrie si să mai citească pe undeva câteva pagini crestine - masinile de scris si tipăriturile fuseseră cenzurate si strânse, încât nu se găseau cărti duhovnicesti - părintele a fost obligat să înmagazineze, să tină minte unele scrieri ale Sfintilor Părinti. Cum avea o minte foarte limpede, a reusit să învete multe lucruri pe de rost. Cita - cum am auzit si pe părintele Cleopa de la noi - cu foarte multă precizie scrieri din Sfintii Părinti filocalici. Si, în acelasi timp, stiti de ce era puternic cuvântul lui? Pentru că el trăia ce scriau Sfintii Părinti. Iar cuvântul lui era un cuvânt care impresiona si atrăgea si asta l-a convins si pe Prea Sfintitul mitropolit Nicolae ca să-l ia ca protopop al lui, desi era necăsătorit. Părintele Ioan era astfel si duhovnic, si protoiereu al mitropolitului.


Părintele Ioan în România.
Întâlnirile de la Rugul Aprins
După un timp, balanta războiului părea să se încline spre partea Germaniei care înainta cu rapiditate pe teritoriile Uniunii Sovietice. Însă până la urmă nemtii au fost obligati să se retragă, iar mitropolitul Nicolae a fugit din Rusia când a aflat că bolsevicii sunt din nou aproape de Rostov. Erau cu el părintele Ioan, un diacon, sora mitropolitului - care era maică - si o prietenă a acesteia. După ce au ajuns în Bucuresti, mitropolitul a mers la Patriarhie, cum era si normal. Pe vremea aceea era patriarh Prea Fericitul Nicodim Munteanul, care în tinerete îsi făcuse studiile la Kiev, deci stia foarte bine ruseste; si s-a înteles cu mitropolitul Rostovului ca tot acest grup să fie cazat la mânăstirea Cernica, în casa Nifon.

Între timp, părintele Ioan - care era un om duhovnicesc autentic - s-a interesat unde ar putea să mai găsească un loc ca să-si împrospăteze viata sufletească. Cineva l-a îndrumat către mânăstirea Antim (pe vremea aceea începuse deja Rugul Aprins).

Într-o bună zi a plecat singur de la Cernica spre Bucuresti. În oras a întrebat, în tramvai, unde e mânăstirea Antim, iar un tânăr i-a răspuns în ruseste: ''Stiu eu, vă conduc dacă aveti nevoie, mă numesc Leontie, sunt basarabean, stiu si ruseste, si româneste, asa încât pot să vă ajut''. Acel tânăr era un fost soldat din armata sovietică (era îmbrăcat civil atunci, armata fiind în descompunere). În acest fel a apărut părintele Ioan în mânăstirea Antim, pe când eram si eu acolo, în anul 1945.

A venit la Antim într-o duminică seară, înainte de vecernie; si atunci, după slujba vecerniei, se cânta ca si astăzi Paraclisul Maicii Domnului. L-am invitat mai întâi la slujbă în biserică, iar după aceea am început să ne cunoastem. Era prezent si părintele Benedict Ghius, era si fratele Andrei Scrima, ucenicul lui Anton Dumitriu - profesor de logică si filosofie la facultate; era prezent si Sandu Tudor, care, mai târziu, va deveni părintele Daniil Teodorescu (el a fost de fapt initiatorul Rugului Aprins). Asadar părintele Ioan, într-o duminică seară din octombrie, a făcut cunostintă cu acele persoane. A rămas noaptea la noi si după aceea, timp de doi ani, a venit în fiecare sâmbătă seara, ca să fie si la priveghere. Slujea cu noi împreună si, după Sfânta Liturghie de a doua zi, rămânea, iar seara participa la această sedintă a Rugului Aprins.

La aceste întâlniri era de obicei mai întâi o conferintă despre Rugul Aprins - care este un simbol atât al Maicii Domnului, cât si al rugăciunii neîncetate -, iar după aceea, sub formă de seminar, erau întrebări si desigur răspunsuri. Părintele Ioan era si el prezent.

Conferintele se tineau în biblioteca mânăstirii (în partea dreaptă a incintei); întotdeauna sala si scările erau ocupate cu auditoriu.

Odată, când a început partea a doua cu întrebările, părintele Ioan a completat un răspuns cu câteva sfaturi referitoare la rugăciunea lui Iisus. După aceea a devenit o persoană foarte importantă si aproape la fiecare sedintă din duminicile care au urmat era si el întrebat în chip deosebit. Stia foarte multe lucruri, povestea frumos, în limba rusă bineînteles, iar fratele Leontie traducea.

Astăzi unii scriu despre Rugul Aprins închipuindu-si fiecare cam ce am discutat, ce probleme au fost abordate la acele conferinte.

Adevărul este că principalele probleme despre care se vorbea - din punct de vedere practic, istoric si mistic - au fost Sfânta Liturghie si viata liturgică din Sfântul Altar, precum si rugăciunea lui Iisus. Asadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii. Pentru că, asa cum se spune si în imnul-acatist al Rugului Aprins, ''inima este liturghisitorul cel adevărat''. Adică în fiecare din noi există si se săvârseste continuu o liturghie lăuntrică. Acesta este idealul.



Un ideal usor de împlinit dacă în inimă există râvnă pentru rugăciunea lui Iisus. Miezul întâlnirilor Rugului Aprins a fost, de fapt, aprofundarea si explicitarea rugăciunii inimii.

Despre Rugul Aprins, după cum stim foarte bine, se istoriseste în Sfânta Scriptură. Moise proorocul, fugit din Egipt, a ajuns la muntele Sinai si a văzut acolo, chiar în fata sa, un rug ca un pom, care ardea încontinuu, fără să se mistuie. Acest rug este simbolul Maicii Domnului. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a rămas nearsă, însă îndumnezeită prin Pruncul Sfânt. Pentru noi, cei care după 1945 ne-am ales acest simbol drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mânăstirea Antim, Rugul Aprins era si simbolul rugăciunii neîncetate. Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea si nu se mistuia. Crestinii care practică cu adevărat rugăciunea inimii îsi păstrează propria identitate, desi sunt uniti cu Dumnezeu, sunt mereu uniti cu El prin harul, prin focul Lui, prin acea nesfârsită vâlvătaie de lumină si putere. Cu cât acesti rugători ard mai mult pentru rugăciunea lui Iisus, cu atât devin mai luminosi si mai apropiati de Dumnezeu.

În ianuarie 1947 părintele Ioan a fost arestat de armata sovietică la mânăstirea Cernica - împreună cu fratele Leontie - si dus în Bucuresti la tribunal, judecat si băgat în închisoare. Cu el erau întemnitati si români. Prin acestia părintele tinea legătura cu noi. Unii se eliberau, veneau pe la noi si ne aduceau vesti sau anumite lucruri de la părintele Kulîghin. Atunci închisorile erau mai putin severe decât în perioada ce a urmat; mai târziu, când am fost si noi anchetati si închisi, viata la puscărie si la securitate a devenit foarte aspră.

Părintele Ioan a fost condamnat să aleagă între închisoarea pe viată si pedeapsa cu moartea. Părintele a ales închisoarea pe viată. Spunea că în temnitele comuniste sunt foarte multi oameni descurajati care cred că totul se termină acolo, în puscărie, iar el poate să-i ajute, să le ridice moralul. Si a preferat închisoarea pe viată. Însă a fost transferat de la Bucuresti la Odessa, iar acolo, la un moment dat, pentru cumintenia, bătrânetea si trecutul lui, a fost scos din celulă în curtea închisorii, la aer (aerul a contat foarte mult pentru cei care au fost închisi). Era un fel de parc în acea curte si el se ocupa cu îngrijitul florilor. Părintele Ioan a murit în cele din urmă în temnita de la Odessa. Dumnezeu stie unde este înmormântat acolo, dacă mai există ceva din trupul lui. Aceasta este pe scurt viata unui mare duhovnic pe care l-am cunoscut, părintele Ioan Kulîghin.

- Puteti să mai adăugati si alte lucruri referitoare la portretul interior al părintelui Ioan?

- Era un om foarte luminos la minte. Când îl vedeai, ti se părea că nu dai nici un ban pe el, nu-ti dădeai seama ce valoare duhovnicească are. Era micut, blond, cu ochii albastri, purta o îmbrăcăminte simplă; era foarte modest. Dar când te apropiai de el si-l întrebai niste lucruri, răspundea magistral, întrucât era plin de acest mare har al rugăciunii neîncetate.

De mai multi ani la părintele Ioan chemarea Domnului coborâse din minte în inimă; el se ruga si când vorbea, si când mânca, si când mergea. Rugăciunea era pentru el ca si respiratia. Si în somn se ruga... O stiu chiar de la el; eu îl găzduiam în chilia mea de sâmbătă până luni si vorbeam cu el multe lucruri care mi-au fost cu adevărat de mare folos.

Odată l-am ispitit: părintele vorbea foarte aprins cu cineva despre grozăviile pe care le întâlnise în temnitele comuniste din Rusia, iar eu i-am pus mâna pe umăr si l-am întrebat: ''Părinte Ioan, acum te rogi?''. Si mi-a răspuns simplu: ''Da, părinte, mă rog''. Până atunci nu întâlnisem un preot sau un mirean care să spună această rugăciune cu adevărat neîncetat.

Cunostea toate volumele din Filocalie, cita texte lungi din ele si, mai ales, era un rugător adevărat; avea această rugăciune neîncetată care se fixase în inima lui. Si nu există o bucurie mai mare pentru o persoană decât aceea pe care o simte atunci când rugăciunea lucrează în inima ei.

- Părinte Sofian, v-ati născut si ati trăit mai multi ani în Basarabia si de aceea poate ne lămuriti mai bine o problemă: din mijlocul poporului rus au iesit mari personalităti duhovnicesti, cum ar fi părintele Ioan Kulîghin pe care l-ati cunoscut. Nu mai vorbim de sfintii apreciati astăzi în întreaga lume, precum Sfântul Serafim de Sarov, Sfintii de la Lavra Pecerska sau Sfântul Siluan Athonitul. În acelasi timp însă tot rusi au fost si cei care ne-au furat Basarabia, nordul Bucovinei, tezaurul (iar acum nu vor să ni le mai dea înapoi); tot rusi au fost si cei care au deportat sau au omorât mii de români. Cum se explică faptul că în mijlocul aceluiasi popor există simultan aceste două extreme, oameni radical deosebiti?

- Poporul rus este un popor mare, un popor urias, asa încât au loc laolaltă si sfintii, si oamenii fără suflet.

- Puteti să ne mai spuneti câteva cuvinte si despre alti mari duhovnici pe care i-ati cunoscut?

- As mai spune câteva cuvinte despre părintele Gheorghe Rosca, la care m-am spovedit aproximativ zece ani. Si domnul profesor Virgil Cândea s-a spovedit la Prea Cucernicia sa. Părintele Rosca a fost un preot de mir foarte cult. Stia bine ruseste si a tradus în limba română mai multe scrieri cu adevărat folositoare, printre care as aminti în primul rând Sbornicul. Era tot basarabean. Cunostea foarte multe lucruri practice si duhovnicesti. Si mai ales era un duhovnic foarte priceput, un bun îndrumător al rugăciunii inimii.

Mai amintesc pe părintele Ghelasie (care era un fel de pustnic) si pe părintele Teodosie; la ei m-am spovedit cât timp am făcut seminarul la mânăstirea Cernica (între anii 1932-1940). Înainte de 1945 la mânăstirea Sfântului Calinic a fost o viată duhovnicească înaltă, datorată în special monahilor bătrâni, printre care erau si acesti doi sfătuitori foarte buni. Pentru noi, elevii de atunci, acesti părinti erau niste oameni deosebiti.

Un alt mare duhovnic si un om cu un suflet foarte bun a fost părintele Benedict Ghius. Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan Kulîghin o binecuvântare specială, egală cu o initiere în rugăciunea lui Iisus.

Între cei 16 arestati (din noaptea de 13-14 iunie 1958) si condamnati la ani grei de temnită (pentru ''activităti de uneltire'' în cadrul organizatiei Rugul Aprins), au fost, în primul rând, părintele Daniil Teodorescu si părintele Benedict Ghius - initiatorii acestei miscări crestine, care întretineau flacăra Rugului Aprins, ce ardea si nu se mistuia.

Cu ocazia acestor sase ani de închisoare am reusit să înteleg mai bine suferinta întregului popor românesc, deoarece în viata de temnită am întâlnit oameni din toate categoriile sociale.

Cei care am participat la conferintele de la Antim ne-am revăzut cu totii pentru prima dată de la arestare la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar Bucuresti, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât partial. Tot partial ne-am reîntâlnit peste patru ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava - înghesuiti într-o celulă mare, cu peretii înnegriti de păcură -, unde, în afară de noi, mai erau multi alti oropsiti, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început, prin cuvântul său blând, convingător si întelept, ca o mare mângâiere pentru toti cei de fată - civili, ofiteri, preoti, medici, monahi, tineri si vârstnici - încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După cei patru ani de viată aspră si grea de la Aiud, viată statică, de celulă, în conditii de mizerie si de exterminare, am fost scosi la muncă silnică. În regimul de la Aiud era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai fără să faci nimic. Si era foarte greu să nu ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncesti fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am revăzut cu părintele Benedict si cu alti colegi de la Rugul Aprins, timp de mai bine de doi ani. Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii si în fiecare grup se afla măcar un preot (la Salcia eram în jur de o mie de detinuti, dintre care o sută eram preoti ortodocsi). Grupul cel mai mare dintre toate era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toti, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfintii Părinti, din istorie si din propria sa viată. Ne vorbea din bogătia inepuizabilă a cunostintelor sale si din plinătatea inimii sale stăpânite de har. Cuvintele părintelui pline de lumină si de îmbărbătare mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne si întărindu-ne, încât suferintele închisorii le suportam mult mai usor, sporindu-ne în acelasi timp si încrederea în Dumnezeul părintilor nostri.

- Ce ne puteti spune despre Sandu Tudor, cel care a fost principalul initiator al miscării duhovnicesti a ''Rugului Aprins''?

- Era un om cu un suflet frumos si foarte dinamic, gândea mereu lucruri noi. Era curios, în sensul bun al cuvântului, adică era un vesnic căutător. Sandu Tudor avea un stil direct si nu prea puteai să faci compromisuri cu el. Ti-o spunea direct în fată, fără vreun ascunzis. După ce s-a călugărit a devenit si mai direct.

Am fost la el acasă înainte de a se călugări. Avea o bibliotecă impresionantă - pe care i-au risipit-o comunistii - si era foarte cult. Foarte cult! Dacă aveai vreo îndoială, după ce discutai cu el ti-o lămureai. Citea ultimele cărti apărute în special din literatură, chiar si după ce a ajuns la mânăstirea Antim.

Alexandru Mironescu îi spunea odată: ''Mă, Sandule - erau prieteni vechi -, tu esti un om de nesuferit, dar esti extraordinar!''. Asa era. Trebuia să-i înduri mai multe accente prin care îti spunea că esti un prost si alte asemenea, dar, în acelasi timp, avea un fel de a fi care te făcea să treci peste tot ce-ti spusese si ajungeai în cele din urmă să-l îndrăgesti.

După ce s-a călugărit a devenit foarte simplu, în mâncare, în toate. În închisoarea de la Aiud ne-am întâlnit o singură dată; ne-am zâmbit unul altuia, dar n-am putut să vorbim nimic. În cele din urmă, părintele Daniil - nume pe care si l-a luat atunci când a îmbrăcat schima cea mare - a devenit martir si s-a dus cu rugăciunea inimii în Împărătia lui Dumnezeu. El a fost ajutat si sfătuit foarte mult în această lucrare a rugăciunii neîncetate de către părintele Ioan. Atât Sandu Tudor, cât si Vasile Voiculescu au căpătat în mod autentic rugăciunea lui Iisus, pentru că au căutat-o si si-au însusit-o din toată inima.



Capcanele falsei credinte

- Părinte arhimandrit, cum să întelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: ''Tine mintea în iad si nu deznădăjdui''?

- Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit să scrie ceva despre viata duhovnicească. În ea vorbeste despre har, despre rugăciune, despre smerenie, despre Maica Domnului... Sunt niste lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare că este o carte cu adevărat inspirată, de o înăltime spirituală aproape egală cu Sfânta Scriptură.

Aici găsim si acest cuvânt despre care ati întrebat. E un cuvânt mai greu.

Eu am aflat - si nu e deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din catavasia a sasea a Învierii care spune asa: ''Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului''.

Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit si îngropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: ''În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul si pe scaun împreună cu Tatăl si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins''. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa de pe cruce.

Iadul este însă si pe pământ. Deci, există în pământ dar si pe pământ, încât noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viată fără frică de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viata noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârsit (si astfel vom fi cu adevărat liberi si vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viata noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul - pentru că el este în iad, dar este si în lume. Este printul lumii care a câstigat foarte multi pământeni pentru frătia lui.

Pe toti cei care suntem încă în lume, diavolul ne vânează si încearcă să ne acapareze si să ne atragă în împărătia lui, împărătia întunericului si a mortii, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm si învingem această tendintă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu.

- Părinte Sofian, pentru un tânăr care doreste să se apropie de Biserică pot apărea diferite capcane spirituale si am dori să ne spuneti câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstitii si de exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteti spune despre pietism si cum să ne ferim de el?

- Noi urmărim în viată să ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur că ne conduce către Împărătia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luăm în seamă si de aceea le recomand tinerilor să nu alunece în superstitii si în astfel de miscări cum este pietismul. Pietate, evlavie adevărată, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie să o urmeze un tânăr ce-si doreste mântuirea. Nu ne interesează pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O altă ispită ar fi intelectualismul în care credinta apare mai mult ca o problemă interesantă de cultură si nu, în primul rând, ca un act de trăire.

- Si cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie; iar mândria este aruncată în lume de duhul minciunii, adică de diavol. El este foarte savant. Diavolul stie foarte multă filosofie, foarte multă teologie si impresionează cu stiinta lui, însă această stiintă îl tine mereu rece fată de Dumnezeu. Mintea lui este încremenită în cunoasterea pe care o are; tot la fel se întâmplă si cu prietenii săi, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu de toate si rămân mai departe închisi în stiinta lor, fără nici o deschidere către Dumnezeul cel adevărat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru ei însisi. Rămân închisi în această stiintă si impresionează pe cei care au aceleasi preocupări.

Cu toată această filosofie a lor si cu toată această intelectualitate înaltă, sunt ca o trâmbită care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care să placă, este un strigăt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism - chiar când vine în contact direct cu credinta si trăirea crestină - nu se împacă cu învătătura lui Hristos, în general, si cu trăirea crestină, în special; le refuză. Îi convine să rămână într-o uscăciune intelectuală; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti să asculte această depănare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale mintii, dar rămân mereu uscati în această formă de cunoastere seacă pentru suflet si pentru viata întru Hristos.

Intelectualismul nu are valoare duhovnicească, pentru că cei care suferă de o asemenea insuficientă sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul, care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte duhovnicesti, dar în acelasi timp le trăiau si păstrau în suflet bucuria dumnezeiască a harului, care îi făcea fericiti cu adevărat.

- O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii sustin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastră această problemă?

- Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.

Între anumite limite poate fi necesară si această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat si de multe ori este gresită, falsă. Se judecă si se condamnă în lipsă si pentru asta este un păcat. Pentru că, ni se spune în Scriptură: ''a Mea este judecata''; adică numai Dumnezeu are această putere si această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greseală si este singurul care stie tot ce se întâmplă cu fiecare persoană si cu toti laolaltă.

Când cineva critică pe altul care nu-i de fată, îi spune păcatele lui pe care le stie; dar cel care e socotit vinovat si păcătos are si el constiintă si astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăintă. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude si de aceea el poate să rămână în greseala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primeste pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).

Însă critica de care ati pomenit la început este si necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minti pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr stirbit sau un adevăr insuficient.


Însusirile trăirii ortodoxe
- Părinte, cum îi convingem pe tineri să vină la Biserică?

- Le propunem să facă o experientă, dacă tinerii sunt sinceri si caută cu adevărat ceva. Pentru că viata obisnuită, viata de plăcere pe care o are un tânăr în jurul lui nu îi este suficientă si simte deseori un gol înlăuntrul lui; asta o simte si fără să-i spun eu. Cum îsi poate umple acest vid lăuntric? Trebuie să caute ceva. Dacă-i usuratic, va rămâne cu golul acesta până în golul mormântului. Dar dacă este serios în ceea ce caută, va găsi ceva care să-i vindece această neputintă sufletească. Deci sinceritatea îi trebuie în constientizarea si rezolvarea acestei insuficiente personale.

De obicei, pe noi ne interesează - constient sau nu - multumirea sufletească, dar nu multumirea aceasta pe care o ai după ce mănânci si bei si petreci si te desfătezi în alte păcate, nu această multumire; tânjim după acea multumire sufletească care să ne însotească permanent în viată. Căutăm ceva care să ne ajute să crestem sufleteste. Spre exemplu, poti să cunosti toată stiinta care există în lume si nu esti totusi multumit si atunci cauti altceva.

Un loc unde se găseste această împlinire sufletească este Biserica, pentru că acolo se spun si se cântă niste adevăruri lăsate special în lume pentru a umple golul nostru lăuntric. De la altar sau de la strană nu se spun niste idei oarecare, ci vorbesc aici trăitori crestini care au aflat această sursă, acest izvor de cunoastere ce îi împlineste, fiindcă le răspunde la problemele lor.

După aceea, bineînteles că Biserica te îndeamnă să citesti cel putin Noul Testament. Citesti Evangheliile, scrierile Sfintilor Apostoli. Citesti că Sfântul Pavel a fost un rătăcit, a fost dusmanul lui Hristos si s-a întâlnit cu Hristos pe drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L caută cu sinceritate pe Dumnezeu se pot întâlni cu El nu numai în Noul Testament, ci si pe un alt drum al Damascului.

Sau tânărul se poate întâlni cu un duhovnic si poate îl îndeamnă Dumnezeu să se spovedească si atunci - tot în Biserică - găseste calea cea mai profundă prin care poate afla pacea sufletească.

- Cum să întelegem cuvintele Mântuitorului ''milă voiesc, iar nu jertfă>?

- Jertfa este un act prin care dăruiesti din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricând o pasăre sau un animal pentru jertfă. Mântuitorul ne spune însă că mai scumpă este înaintea lui Dumnezeu dragostea.

Este si foarte greu să dobândesti această dragoste, care este de fapt mila. Dumnezeu caută totdeauna ceva viu, ceva personal în jertfă, iar jertfa de animale era un lucru foarte cunoscut, uzat. În multe cazuri aceste jertfe ajunseseră să se facă nu din dragoste, ci din rutină; nu era ceva viu, nu era ceva din inimă, din sufletul credinciosilor. Jertfa în sine este ceva uscat, nu are mare valoare. Dacă jertfa însă este unită cu mila, atunci ea este bine primită de Dumnezeu.

- Dacă ar fi să enumerati principalele însusiri ale ortodoxiei, pe care dintre ele le-ati pune primele?

- Smerenia si dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: ''învătati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre''. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia si dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuti se poate începe descrierea ortodoxiei.


Discernământul.
Cum va fi sub domnia Antihristului?
- Întrucât trebuie să ne lămurim si să-i lămurim pe cei din jurul nostru asupra anumitor fenomene care au tangentă cu viata Bisericii, vă rugăm să ne sfătuiti cum să ne raportăm la unele din acestea. De exemplu, cum să ne raportăm la miscarea legionară?

- Miscarea legionară a apărut în perioada interbelică. Legionarii au arătat o măsură pe care puteau să o arate atunci, crezând în Dumnezeu si apărând credinta crestină. Si făcând si fapte crestine. Însă aveau niste greseli: această grabă de a sfinti pe oameni si, dacă unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci le curmau viata. Cam asa erau si asta a fost o greseală capitală.

Pentru întoarcerea omului la o viată crestină trebuie si timp, si exemplu. Dacă acestea două nu există, e foarte greu să convertesti pe un ateu sau pe un om indiferent. Si de aceea legionarii n-au putut schimba în bine prea multă lume. Au convertit niste fiinte adeseori cu inimi curate si i-au atras la miscarea legionară; însă prea multă lume - cum ar fi o parte din oamenii cu spirit critic, care se gândeau la mai multe aspecte si la anumite adevăruri - nu au putut să convingă.

De aceea trebuie să ai în această problemă o capacitate deosebită care - în limbajul nostru bisericesc - se cheamă dreapta socoteală. Dacă nu avem acest echilibru în gândirea si în viata noastră, facem lucrurile imperfect, adică nu vedem o anumită latură a problemei care poate să fie chiar cea esentială. Dar dacă avem această dreaptă socoteală, vedem lucrurile în ansamblul lor. Si atunci mergem pe o linie pe care pot să meargă si altii cu succes, pentru că e o linie deplină, care multumeste pe om din toate punctele de vedere sau din majoritatea acestor puncte de vedere. Altfel, lucrurile grăbite nu prind.

Desi Căpitanul a fost un om echilibrat, după moartea sa au rămas în lume niste principii nedefinite si netălmăcite. Apoi legionarii au ajuns pentru un timp foarte scurt la conducerea tării; însă atunci au intrat în această grupare niste elemente negative, fără sinceritate, chiar elemente care au vrut să compromită miscarea. Legionarismul a esuat în cele din urmă si a ajuns la ceea ce se stie că a ajuns: o miscare teroristă si periculoasă.

- Ati făcut parte din miscarea legionară?

- Nu! Erau lucruri diferite. În general, legionarii aveau un stil repezit si voiau să schimbe societatea din temelii, iar noi eram într-un cadru duhovnicesc si voiam, în primul rând, să ne schimbăm pe noi însine. Nu se potrivea duhul nostru cu duhul lor.

Miscarea legionară a avut si părti bune, dar si părti discutabile. Din punct de vedere crestin, principala greseală a legionarilor au fost, din păcate, cele câteva crime pe care le-au comis. Eu cred că spre sfârsitul vietii chiar Codreanu si-a dat seama de acest lucru. El devenise tot mai îngândurat si tot mai spiritualizat. Dacă nu ar fi fost omorât, Căpitanul ar fi încercat să reorienteze miscarea pe o directie mai smerită, mai crestinească. Cei care au venit după el nu au înteles însă cu adevărat necesitatea unor asemenea schimbări; dimpotrivă, ei au mers cu violentele mai departe si le-au amplificat.

- Părinte, unii spun că si voievodul Stefan cel Mare, vrând să apere credinta si neamul, a comis violente. Si totusi a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.

- În primul rând Sfântul Stefan a avut o căintă foarte puternică pentru păcatele pe care le-a făcut. O asemenea căintă îl poate conduce pe orice om la sfintenie. Nu trebuie uitat că voievodul a avut un duhovnic sfânt (pe Cuviosul Daniil Sihastrul) la care se spovedea cu frică de Dumnezeu si cu care se sfătuia tot timpul. De asemenea, Sfântul Stefan a ridicat multe biserici si mânăstiri care au rămas până astăzi. Un lucru foarte important este că el a reusit să apere crestinătatea de pericolul musulman, cu smerenie, cu încredere si cu multe jertfe.

- Cum să ne raportăm la ecumenism, miscarea

ecumenică?

- Nu prea sunt eu convins de această problemă...

Multă lume credincioasă nu este multumită de faptul că la noi în tară se recomandă să se facă slujbe religioase în comun cu neortodocsii, mai ales cu sectantii. Si se întreabă credinciosii nostri cum se poate să se facă o Sfântă Liturghie sau o altă slujbă alături de sectanti care exclud pe Maica Domnului din cultul crestin! Ei resping Sfânta Cruce, icoanele, sfintii, martirii - toti cei care au murit pentru Hristos, toti cei care L-au slujit pe Hristos în viata aceasta si pe care-i numim prietenii lui Hristos, cum îi numeste Însusi Mântuitorul. Cum se poate face o Sfântă Liturghie fără Maica Domnului, sau fără Sfânta Cruce, sau fără sfinti, sau fără Taine, sau fără Sfânta Euharistie? Acesta este un aspect negativ. Suntem obligati să participăm la asemenea slujbe.

Pe de altă parte, ni se spune că ecumenismul este de folos într-un fel pentru cunoasterea ortodoxiei de către celelalte culte.

Ortodoxia este viata integrală a crestinismului. Noi am păstrat si încercăm să respectăm de la început tot ceea ce recomandă Mântuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Părinti.

Se poate însă si pe alte căi să fie cunoscută credinta ortodoxă: prin conferinte sau lucrări scrise. Dar asa, ca să slujesti cu sinceritate lui Dumnezeu si să vezi în acelasi timp că celălalt se scarpină în cap sau că îi este dor de o tigară...

De aceea în privinta ecumenismului si a miscărilor ecumenice sunt în această stare de nedumerire si astept cu timpul să mă lămuresc...

- Cum să ne raportăm la asa-zisa intrare în Europa, mai ales că acum ni se impune, ca o conditie la această integrare, să legalizăm homosexualitatea?

- Da, aceasta este o problemă foarte spinoasă pentru mine. Si pentru întreaga Europă. Desigur, de la Europa Occidentală avem de învătat si niste lucruri frumoase cu adevărat, dar nu atunci când este vorba să acceptăm niste păcate. Mai ales când sunt în discutie niste patimi despre care Biblia de la început ne spune că sunt atât de periculoase încât, pentru a se pedepsi asemenea spurcăciuni, se coboară îngeri din cer ca să ardă, să desfiinteze niste orase împreună cu locuitorii lor si să se aleagă de ele numai fum de pucioasă... Am fost până la Marea Moartă, am băgat degetul în apă si l-am pus pe limbă; e o apă groasă, amară si pe acolo miroase a sulf. Atât a mai rămas din civilizatia celor două orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste în Vechiul Testament. Vedem astfel cât dispret arată Dumnezeu pentru asemenea păcate.

Pentru nici o altă patimă nu se coboară cineva din cer ca să aducă pedepse. Si tocmai cu astfel de păcate ne cere Europa ''civilizată'' si mândră ca să ne spurcăm neamul nostru. Au mai făcut oamenii asemenea greseli (că homosexuali au fost si sunt la noi, fără să fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Dacă însă sunt legalizate aceste patimi, le faci fără grijă, sub acoperirea <Sfântului Parlament>. Politicienii nostri sunt liberi să facă ce vor; iar ei, netinând seama de credinta si spiritualitatea acestui neam, aprobă tot felul de fărădelegi, pentru a putea să fie prieteni cu asa-zisa Europă.

În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pământesti să primim o pedeapsă dumnezeiască. Dacă atunci s-au coborât îngeri din cer si-au ars Sodoma si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tării noastre, prin care să fie sanctionate asemenea păcate legiferate. Dar ai nostri nu sunt convinsi; ei spun: ''astea sunt popesti''.

Pe de altă parte, trebuie spus că crestinul este o personalitate bivalentă, care face parte dintr-un stat pământean, dar face parte si dintr-un stat ceresc, este si cetăteanul lui Dumnezeu. El trebuie să pună accentul pe esential; trebuie să stie că este alcătuit din două componente: omul material, pe care-l mănâncă viermii în mormânt si sufletul care merge la judecată după ce se termină viata pământească. Dacă omul cade în acest păcat calcă o poruncă veche, de la creatia lumii si va da socoteală în fata lui Dumnezeu. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: ''Cresteti si vă înmultiti>. Cu aprobarea homosexualitătii această poruncă fundamentală este încălcată, pentru că bărbatul nu poate naste copii si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotărât Dumnezeu de la început. Când omul se deprinde cu această patimă, ea nu-i dă copii, dar îi dă probleme.

- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.

Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: ''Gata, dragă, multumesc!''.

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ...

- <Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ>?

- Da, da... Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ''La apusul libertătii'' si ''Apocalipsa 13''. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate...

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj.


Importanta duhovnicului
- O problemă foarte importantă de care depinde schimbarea vietii noastre lăuntrice este relatia cu duhovnicul. Care sunt criteriile pentru alegerea unui preot la care să ne mărturisim?

- N-as putea să vă spun. Aceasta este o problemă care revine celui ce-si caută duhovnic.

- Să zicem că este la început si vrea să-si găsească un preot la care să se spovedească...

- Întreabă pe un cunoscut: <Ce duhovnic ai?>, ''Cutare''. <Esti multumit?>. Întreabă pe altul care îi recomandă pe altcineva. Se duce la duhovnic. Nu este chiar atât de usor să găsesti dintr-o dată un duhovnic care să corespundă cu starea ta, cu problemele tale. Si de aceea rămânem la recomandarea Evangheliei: ''caută si vei afla''. Întrebând din om în om; bineînteles că nu întrebi pe fiecare om de pe stradă, ci numai pe cel care este preocupat de viata în Biserică. Atunci când esti la început te poti spovedi o dată sau de două ori la câtiva părinti pentru a putea să te hotărăsti asupra unuia singur.

Am căutat si eu un duhovnic, dar nu am găsit pe unul de care să mă leg pentru toată viata. Părintele Ioan era insuficient pentru mine întrucât eu nu stiam atâta limbă rusă încât să înteleg sfatul unui duhovnic rus. Am căutat alt duhovnic pe vremea lui, folosindu-mă de toate mijloacele care pot să ducă la găsirea acestuia. De aceea vă sfătuiesc să întrebati din om în om si până la urmă o să-l găsiti.

- În ce conditii ne putem schimba duhovnicul?

- Există situatiile acestea cunoscute care-ti permit să schimbi duhovnicul: când el este eretic sau te îndeamnă la păcat, când este foarte bolnav si nu mai poate spovedi sau când te muti într-o altă localitate, ori este un duhovnic foarte aglomerat si tu - din cauza serviciului - nu mai ajungi să te spovedesti decât foarte rar.

Mai există însă si niste cazuri de exceptie: se poate întâmpla să sporească o persoană si duhovnicul să nu-i mai fie suficient. Si atunci caută altul. Acestea sunt însă cazuri rare care apar la cei care vor să aibă un îndrumător pentru rugăciunea inimii. Mai ales în legătură cu problema aceasta a rugăciunii lui Iisus, este greu să ai un povătuitor, este greu să găsesti un duhovnic care să fie si trăitor al acestei rugăciuni si să spună ceva adevărat si multumitor.

Însă mai întâi trebuie să fim atenti ca nu cumva să existe în noi niste probleme mari de orgoliu sau de judecare a aproapelui, si atunci, în loc să ne căim, noi să dăm vina pe duhovnic. De aceea este bine să strigăm la Dumnezeu cu sinceritate si insistentă, din tot sufletul, si atunci Dumnezeu ne va rândui duhovnicul de care avem nevoie.

Trebuie, de asemenea, să constientizăm foarte limpede că toti preotii au harul, venit de la Mântuitorul, pentru a ierta păcatele.

Oricum, după ce te-ai mărturisit de cel putin trei-patru ori consecutiv la acelasi duhovnic, trebuie să-i ceri binecuvântare dacă te duci în altă parte la spovedit.

Nu trebuie să fim prea pretentiosi cu preotul la care ne mărturisim. Dacă el este sincer si cu frică de Dumnezeu, ne putem spovedi la el cu toată deschiderea. Este de mult folos pentru noi să avem părere de rău pentru păcatele pe care le-am făcut si le mărturisim. Nu este deloc bine să ne spovedim formal!

Este de asemenea foarte folositor ca toată viata să avem căintă pentru păcatele pe care le-am săvârsit, chiar dacă ele au fost iertate la spovedanie si chiar dacă nu le-am mai repetat. Este bine tot timpul să ne păstrăm căinta înlăuntrul nostru fără a cădea în deznădejde, ci, dimpotrivă, trebuie să ne păstrăm si încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

- Unii intelectuali sunt foarte pretentiosi atunci când îsi caută un duhovnic...

- Sunt si oameni pretentiosi. Pe duhovnic îl întrebi sau îi spui problema ta si el îti răspunde deplin sau cât poate să răspundă si te multumeste. A doua oară iarăsi îl întrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau îi mărturisesti greselile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta în felul acesta.

Dacă este un intelectual pretentios care caută un duhovnic deosebit, mai greu o să-l găsească; fiindcă el vrea să vorbească cu un preot care să fie filosof ca si el. Asteaptă răspuns pe limba lui si atunci se poate să întâlnească un duhovnic care nu-i întelege întrebările lui, vorbele lui, dar stie foarte multă viată duhovnicească de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se pot întelege pentru că acesta din urmă e prea pretentios si, adeseori, îmbătat de mândrie datorită stiintei lui. Un asemenea om pretentios e greu să găsească un duhovnic ''duhovnicesc''. Si rămâne să caute toată viata si în multe cazuri nici nu-l găseste până la urmă. Rămâne cu filosofia lui si cu jumătate de măsură duhovnicească.

- Cât de aspru trebuie să fie duhovnicul în aplicarea unor canoane, tinând cont că în vremurile de astăzi există multi oameni care cad în păcate mari din ignorantă?

- Dacă preotul duhovnic recomandă un canon cu autoritate sau cu nervi, trebuie să fie sigur de la început că nimeni nu-l va respecta. Este bine ca duhovnicul să fie blând, să fie linistit si să încerce să-l convingă pe credincios, cu dragoste, că îi este de mult folos canonul pe care vrea să i-l dea.

Înainte de toate, penitentul trebuie pregătit pentru a-si da seama că năravul care este îndătinat în el este cel mai mare rău. Procedând astfel, credinciosul se va deprinde mai usor să împlinească orice canon, oricât de greu. Dacă impunem direct canonul, oamenii nu-l vor respecta, pentru că de obicei acestia nu constientizează primejdia unui păcat si faptul că-si pot pierde vesnicia din cauza patimilor. Nici nu au o idee foarte clară despre ce înseamnă vesnicia. Sunt străini de asemenea lucruri. Asa că este foarte necesar să-i pregătim sufleteste pentru a întelege că patima lor e asa de mare încât trebuie să scape de ea cu orice pret, cu orice pret trebuie alungată.

Este bine să ne purtăm frumos cu credinciosii care vin la spovedit. Dacă le poruncim si dacă este greu canonul si îi surprinde, nu-l vor face. Pleacă de la tine si îsi văd de treburile lor; se întâmplă si asa ceva. De aceea am spus că nu trebuie impus canonul; căci poate e un canon pe care nu-l poate face. Atunci penitentul va dori să scape de el si chiar dacă îi mai spunem noi niste lucruri folositoare, el le va refuza interior.

În concluzie, lucrul cel mai important este ca duhovnicul să se gândească foarte bine la penitent si să-l sfătuiască în asa fel încât acesta din urmă - dacă vrea cu adevărat să se schimbe - să constientizeze gravitatea păcatului în care a căzut si să-si dorească sincer să scape de orice patimă.

- Până unde merge ascultarea fată de duhovnic? Fiindcă pot exista două extreme: una prin care duhovnicul este văzut ca un fel de functionar care iartă la nesfârsit păcatele, iar alta în care duhovnicul este idolatrizat de către fiii săi duhovnicesti si nu mai încape în mintea lor nimic altceva în afară de ceea ce spune acesta în general, nu neapărat în timpul tainei Spovedaniei.

- Aici, cred că si într-o parte, si în alta, sunt niste greseli. Ce nu stie duhovnicul stie Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate să stie tot. De aceea, pentru ce nu stim, îi trimitem pe credinciosi să citească din Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Gură de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfântul Vasile cel Mare si fiecare îsi poate culege ceea ce are nevoie de la acesti Sfinti Părinti.

Oamenii nu pot să cunoască în întregime toate problemele vietii duhovnicesti; asa încât duhovnicul nu poate să spună ceva definitiv, nu poate spune totul. Sunt însă anumite lucruri pe care le poate zice: cum să te păzesti de patimi, ce să faci ca să scapi de ele; să scapi, de pildă, de desfrânare, care este o patimă des întâlnită în rândul tinerilor. Sau cum să scapi de patima fumatului (că si asta este o patimă si aduce multe neplăceri si scandaluri în familie). Duhovnicul poate să-ti dea niste sfaturi pe care, dacă le pui în aplicare, scapi de aceste păcate. Dar prea departe nu mergem si atunci îi trimitem pe asemenea credinciosi la anumite cărti, să citească si să se documenteze si să înteleagă mai mult decât se poate întelege de la un om care este de obicei mărginit.

- Un părinte contemporan spunea la un moment dat că vor veni vremuri de prigoană împotriva Bisericii si atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar preotii nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciati această idee?

- Se va întâmpla, probabil, cum s-a întâmplat în timpul revolutiei sovietice, chiar de la începutul ei, când clerul si mai ales duhovnicii erau trecuti prin ascutisul sabiei. Si atunci nu se mai găseau duhovnici; pur si simplu nu mai existau preoti la care să te spovedesti.

Să ne gândim la ce se întâmplă astăzi în America. Acolo nu există decât foarte putini duhovnici, în rest sunt psihiatri. Si un mare păcătos merge la psihiatru ca să fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America - ca si psihiatrii din vremea prigoanei care va veni - îi poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta, căci nu are harul acesta. Nu noi, preotii, iertăm păcatele, ci, la spovedanie, întotdeauna, în orice împrejurare, este si Hristos de fată si ascultă spovedania si El iartă; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare.

Când se va ajunge să nu mai existe duhovnici si să fie numai laici care vor avea o foarte mare importantă - cum ati spus dumneavoastră - atunci oamenii se vor linisti, se vor multumi cu niste sfaturi de la acesti medici (priceputi oarecum în cele sufletesti), dar vor rămâne încărcati de aceleasi patimi pe care le-au avut până atunci.

Păcatele mărturisite sunt iertate deplin dacă se respectă canonul pe care îl dă duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemănător celui pe care îl dă doctorul unui bolnav. Dacă respecti cu smerenie canonul si cu această convingere că ti se iartă păcatele, ele chiar se iartă si te vindeci treptat de bolile sufletului. Dar dacă, în timpul canonului, faci alte prostii, atunci păcatele vechi si cele noi nu sunt iertate si te încarci mereu.

Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preotiei pe care l-a primit prin succesiunea apostolică, are această calitate de a ierta păcatele în numele lui Iisus Hristos. Iar un psihiatru îti dă numai ceea ce are el personal, din stiintă.

Medicul psihiatru care nu este un crestin practicant (prin asta înteleg si faptul că nu dă prioritate învătăturilor inspirate ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti, în fata oricăror altor scrieri) îti poate oferi niste îndrumări neîndestulătoare pentru suflet pe care le poti lua în serios atunci când îti lipsesc sfaturile venite de la Dumnezeu prin duhovnic. Mai târziu, însă, uiti aceste îndrumări si îti duci viata ta amărâtă mai departe.


Credinta tinerilor
- Care credeti că a fost rolul pe care l-a avut ASCOR-ul după 1990 până acum si ce le-ati recomanda să facă în continuare tinerilor care fac parte din această organizatie?

- ASCOR-ul a încercat după 1990 să împlinească o lucrare foarte necesară: să răspândească învătătura lui Dumnezeu în facultăti, printre studenti. S-au făcut lucruri frumoase, însă insuficiente în comparatie cu nevoile sufletesti ale studentilor. Poate că ascor-istii ar trebui ajutati mai mult pentru a-si putea îmbogăti activitătile. Eu sunt tare bucuros că, în timpurile acestea atât de tulburi pe care le trăim, există si tineri cu preocupări crestinesti care s-au grupat într-o asemenea asociatie.

Este bine că tinerii din ASCOR au fost uniti si porniti să realizeze ceva atunci când Biserica a fost confruntată cu niste probleme. ASCOR-ul a fost de părerea Bisericii si a apărat pozitia ei.

În timp s-a mai maturizat această organizatie. Ascor-istii capătă experientă unii de la altii; pe de o parte sunt cei care termină studiile si se retrag în viata lor, la posturile lor, iar pe de altă parte sunt ceilalti, care vin si încep aceeasi cale. Totusi cei tineri beneficiază de experienta celor mai vechi si pot astfel să facă si altceva mai îndrăznet.

Sfatul meu este ca membrii ASCOR să se asocieze cât mai mult cu viata Bisericii, să colaboreze cu Biserica în problemele ei.

De asemenea, trebuie să ne dăm seama că sunt o sumedenie de lucruri pe care poporul nu le stie, iar ascor-istii sunt niste tineri învătati, abia iesiti de pe băncile universitătilor. Dacă un tânăr absolvent de facultate ar sta de vorbă, de pildă, cu un tăran, i-ar putea transmite acestuia din urmă multe cunostinte. Că ASCOR-istii nu sunt numai teologi, sunt si de la alte facultăti. Ar trebui să existe aceste dialoguri între un tânăr si unul sau mai multi cetăteni simpli, întrucât este destulă nestiintă în popor, nu numai în ceea ce priveste religia.

Apoi, acesti studenti care fac parte din organizatie, fiecare dintre ei, bineînteles că trebuie să aibă curaj si să fie putin mai organizati. Sunt probleme sociale grave fată de care este bine să se ia atitudine, ca de pildă aceste noutăti urâte - încercarea de a legaliza homosexualitatea si prostitutia. Ascor-istii nu trebuie să fie numaidecât teologi, ci oameni cu bun simt, tineri de la diverse facultăti - psihologie de pildă - care ar putea să aibă un cuvânt împotriva acestor hotărâri, arătând că nu-i necesar să se legalizeze asemenea păcate. Există un imperiu al răului si un print al răului care se cheamă si diavol; el oricum legiferează răul prin practica la care te îndeamnă cu foarte multe viclesuguri, asa încât nu-i nevoie să se mai asocieze si autoritatea de stat la această lucrare malefică.

- Cum ar trebui să fie relatiile dintre tinerii care fac parte din ASCOR? Cum ar trebui să fie atmosfera în această asociatie?

- Ar trebui să fie o atmosferă crestină, o atmosferă de familie, de familie ideală. O familie în care toti membri se respectă si trăiesc sub acest har al Duhului Sfânt. Chiar dacă sunt unii care se mai abat de la această cale dumnezeiască, majoritatea însă asa trebuie să fie. Să se ajute unul pe altul, să fie modesti, să colaboreze în bine si - pe cât se poate - să fie uniti în îndepărtarea răului, să nu-l încurajeze si să nu-l practice.

- Cum trebuie să se poarte un student care este interesat de viata crestină, atunci când se află în mijlocul colegilor lui care nu sunt aproape deloc atrasi de Biserică?

- Te orientezi după bunul simt; adică să nu se facă numaidecât caz de crestinism, de post si de alte practici religioase, care de obicei displac tinerilor si îi descurajează. Este bine ca studentul crestin să fie smerit, să fie un adevărat model; iar crestinismul să nu-l afirme ostentativ, ci el să apară de la sine prin tot ceea ce face si gândeste tânărul respectiv.

Deci îi trebuie bunul simt care îl îndeamnă să fie un om cuminte, constiincios si cinstit sufleteste.

- O problemă actuală pentru tineri este cea a libertătii. Suntem educati de mici că trebuie să fim liberi, că trebuie să ne cerem drepturi. În acest context, vă rugăm să ne învătati cum să-i convingem pe colegii nostri de adevărul cuvintelor Scripturii: ''Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veti fi într-adevăr>?

- Răspunsul este greu de dat. E mai usor să întrebi, cum întreabă copiii niste lucruri la care se răspunde foarte greu. Hai să luăm tot de la Mântuitorul răspunsul: păcatul este cel care ne face robi si trebuie să luptăm împotriva lui ca să fim cu adevărat liberi. Căci omul a fost creat liber la început.

Pe tineri îi putem sfătui să ducă o viată curată. În ce fel? De pildă, sunt multi tineri care, înainte de căsătorie, calcă o poruncă, porunca aceea foarte delicată; vor să facă niste căsătorii de probă. Să trăiască el viata respectivă cu fata cu care se va căsători; să-si trăiască propria lui dorintă, să-si satisfacă dorinta trupească prin acest păcat al desfrânării. Dacă face asa, de la începutul vietii lui mature devine rob, devine neliber, devine prietenul patimii si prietenul diavolului. Si apoi este foarte greu de convins cineva, care-i împătimit, să trăiască o viată curată.

O viată curată înseamnă o viată luminoasă - mintea lui este luminoasă, cugetarea lui este corectă, adeseori si viata lui în totalitate este întreagă. Un flăcău sau o fată - în adevăratul înteles al cuvântului - sunt niste oameni întregi, oameni de omenie; un sfat, un cuvânt al lor poate să aibă putere. Un om care este ticălosit în viata aceasta trupească are timiditate, nesigurantă în ceea ce spune, iar cu Dumnezeu (Care este izvorul întelepciunii si al sfinteniei) este certat. De aceea, un tânăr care vrea să ajungă cineva trebuie să-si păstreze această curătie trupească, să si-o păzească.

Ca să vorbesti astăzi despre propunerea mea, cred că multi ar râde, ar face semne cu ochii si ar spune: ''Ăsta-i un prostănac!''. Asemenea sfaturi să dai astăzi, când părintele îndeamnă pe copil: ''Du-te, caută-ti o fată si fă asa...!''? Din păcate cunosc astfel de cazuri. De la păcat este foarte greu să-l opresti pe tânăr astăzi. Asa încât eu rămân la această metodă de a-l îndruma pe tânăr - care este încă abia ajuns în pragul vietii de majorat - să-si păstreze această stare trupească si sufletească, asa cum recomandă Dumnezeu.

Sunt însă si multi tineri astăzi care vor să asculte acest sfat, chiar fără voia sau acordul părintilor. Părintele îl îndeamnă să-si caute drum deschis, cum a trăit si el la vremea lui. Sunt persoane, oameni înaintati în vârstă, care încă nu s-au cununat si nu s-au spovedit de 20 sau 30 de ani. Si mor asa. Si atunci ce educatie dă el tânărului care vrea să ducă o viată crestină? Tânărul (sau tânăra) se retrage într-o cameră si citeste niste rugăciuni de seară sau psalmii. Mama se uită pe gaura cheii si, când vede că citeste o rugăciune, atunci deschide usa cu brutalitate si îi spune: ''Nu mai citi, nu te mai ruga asa, că ai să înnebunesti!''. Ce să aleagă tânărul sau tânăra, care simte niste bucurii când se roagă si îi spune mama asa ceva? Mama nu se roagă, trăieste în păcat, necununată si cu fel de fel de avorturi si fel de fel de păcate care o covârsesc si o întunecă si este de acord cu diavolul, fără să-si dea seama. Si îndeamnă pe fiica sau pe fiul ei să fie la fel ca si ea. Atunci tânărul îsi ia libertatea să-si trăiască viata cum a înteles-o el acum, la vârsta lui. Se întâmplă astăzi multe cazuri de acestea, pe care le aflu si eu la spovedanie.

Din păcate multi dintre bătrânii si adultii de astăzi au un fel de împietrire în necredintă. În schimb, există acum si multi tineri care se orientează după calea luminoasă a credintei. Este regretabil că părintii nu pot să sfătuiască pe copiii lor - care pot să ajungă sfinti -, asa cum ne îndeamnă Dumnezeu.

Viata este lăsată pentru fiecare dintre noi ca să ne străduim să adunăm un capital de fapte bune si de viată crestină care va fi foarte folositor pentru vesnicie, la lumină. Toti trebuie să trăim în această perspectivă a vietii viitoare; să nu trăim ca animalele doar pentru viata aceasta pământească. Mănânci, bei, te înmultesti si te distrezi cum se distrează animalele, în felul lor! Viata noastră omenească are un alt ideal si un alt scop mult mai înalt. De la Mântuitorul stim că viata omenească are în viitor această perspectivă a vesniciei si a libertătii totale întru Hristos; pentru ea trăim.

În concluzie, pe linia aceasta, a neascultării de Dumnezeu, se poate spune că păcatul este o piedică împotriva libertătii fiecărui om.

- Pentru multi dintre tinerii credinciosi care trăiesc sau studiază în marile orase, o problemă importantă este că nu-si pot găsi pacea interioară, întrucât sunt risipiti în prea multe probleme. Ce-i sfătuiti să facă?

- Să-si facă un program pentru suflet. Golul si această nemultumire a lor este în ei însisi. Să-si facă deci program si să umplă acest gol sufletesc cu rugăciunea si cu viata în Dumnezeu.

- Care sunt principalele motive pentru care se ajunge la certuri în cuplurile tinerilor si cum pot fi depăsite acestea?

- Foarte greu pot fi depăsite, pentru că, de obicei, atractiile între un tânăr si o tânără se mărginesc la formele anatomice si la plăcerile trupesti. Rari sunt tinerii care se gândesc să discute înainte de căsătorie despre cum întelege unul sau altul viata, scopul vietii. Este important să se stie dacă au amândoi un scop crestin în viată, adică să nu aibă în vedere numai îmbogătirea. Dacă el sau ea au masină, gata - li se pare unora - e un avantaj si un motiv de căsătorie; dacă are niste bani pusi în bancă, atunci gata, s-a aranjat întelegerea si căsătoria. Dacă însă tinerii se mărginesc numai la acest aspect material, atunci de le început este compromisă căsătoria.

În afară de aceste probleme materiale, pământesti - masină, pământ, avere - mai sunt si niste conditii de ordin sufletesc. De pildă, dacă acestor tineri - care vor să se asocieze într-o familie - le place credinta, dacă găsesc satisfactie în credintă, în problemele religioase. Căci, dacă unul este crestin si altul este ateu sau îi e scârbă de credintă, recomand cu toată energia să nu îndrăznească să se căsătorească, pentru că el sau ea este frumos sau frumoasă si nu stiu ce alte lucruri omenesti; toate acestea la un moment dat se deteriorează si tinerii rămân într-o situatie destul de tristă si îsi continuă viata în probleme, în durere. Asa încât credinta si acordul în credintă sunt conditii foarte importante pentru întemeierea unei familii.

Dacă părintii sunt credinciosi, atunci îsi cresc copiii în credintă si în cumintenie, în această viată de respect si comuniune cu ceilalti oameni. Dacă numai unul dintre părinti este credincios, pentru el viata este un adevărat chin. Ea merge la biserică si el la petrecere, sau la teatru, sau la cinematograf, sau la alte distractii. El ajunge beat acasă, iar ea vine de la Biserică. Si atunci ce asociere, ce comuniune, ce discutii să aibă ei împreună? De aceea am spus că credinta este un element esential într-o familie. Măcar aceste două lucruri să fie: un acord în sinceritate si credintă. Pentru că unii promit la început ca să se vadă căsătoriti, iar după aceea schimbă placa si încep o viată sinceră în rău, care duce la nefericirea si nenorocirea ambilor soti pentru întreaga viată. Am cunoscut fel de fel de familii si de aceea o spun cu multă convingere.

Mai sunt si alte aspecte. De pildă, se căsătoreste un tânăr ortodox cu o catolică. Am întâlnit niste cazuri de acestea. Ea, de pildă, îsi are cercul ei catolic, prietenele ei, colegii, colegele ei, sărbătorile lor, Pastele lor; cealaltă parte, bărbatul care este ortodox are si el prietenii lui, slujbele la biserică si celelalte. Ea merge la Biserică pentru a sărbători Pastele catolic (atunci când noi prăznuim Floriile) si mănâncă ouă rosii. El mănâncă de post si a doua zi începe Săptămâna Patimilor. El posteste mai aspru, iar ea mănâncă de dulce. Parcă n-ar fi asa de important, dar este destul de tristă si o asemenea asociere. De la început e bine ca tinerii să fie prudenti si să-si aranjeze un climat care să le fie de folos pentru toată viata.


Esentialul
- În ce măsură monahismul este o chemare de la Dumnezeu si în ce măsură este un act al alegerii personale?

- Bineînteles când este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare este chemat de Dumnezeu în monahism ca, prin acest mod de existentă, să-si pregătească o viată plăcută lui Dumnezeu.

Există si cazuri când cineva pleacă la mânăstire asa, de la sine, fără să aibă o chemare de la Dumnezeu, spunând că îi place viata monahală. Cu multi ani în urmă, am cunoscut un astfel de caz, în viata femeilor. Unei tinere îi plăcea să ajungă călugărită, dar eu îi spuneam: <Domnisoară, termină-ti mai întâi studiile - era studentă la medicină - si după aceea ai să vezi ce mai gândesti>. Ea mă asculta, iar apoi făcea tot ce-i dicta inima ei. Stiu că se îmbrăca în haine de călugărită, se uita în oglindă să vadă cum îi stă. Până la urmă eu am plecat din tară pentru un timp si când am revenit, am aflat că fata a fost pe la niste mânăstiri si nu i-a plăcut acolo si s-a întors din nou în viata obisnuită. Medicina nu a făcut-o mai departe întrucât nu-i plăcea marxismul la care era obligată să asiste si să răspundă, bineînteles.

Mai târziu am aflat că a plecat undeva, prin Africa. S-a încurcat cu cineva de acolo si s-a căsătorit. După un alt timp am aflat că s-a întors în tară pentru părinti. Tatăl ei era avocat si mama sa casnică. A plecat apoi într-o tară nordică, Suedia sau Norvegia, cu acest tânăr si aveau si o fetită. Asta mi-a dovedit că pentru viata călugărească trebuie să ai cât de cât o chemare de la Dumnezeu, altfel te încurci pe parcurs, cum s-a încurcat si ea, sărmana. Si, culmea culmilor, într-o bună zi vine ea cu sotul la mine, la mânăstirea Antim. Ce-a fost si ce-a ajuns ideala călugărită!

Dacă nu este chemare de la Dumnezeu, să nu intri în această viată călugărească. Desi păcatele sunt comune tuturor oamenilor, dacă esti chemat de Dumnezeu în mânăstire, chiar dacă gresesti cumva, ai această posibilitate de a te pocăi. Având biserica în curtea mânăstirii, având toaca, având clopotele care te trezesc în orice zi pentru a-ti întări dorul către Dumnezeu, dacă ai răbdare, cu toate patimile care te cercetează, la un moment dat reusesti să le biruiesti. Căci Dumnezeu ne ajută în mod sigur, mai ales atunci când ne rugăm.

Cine însă nu are nici un fel de chemare sufletească pentru viata monahală si colcăie în el sângele - patima aceasta trupească sub diferitele ei forme -, acela trebuie să asculte glasul sângelui si să urmeze calea traditională a familiei; si îsi face o viată de familie. Cine are însă o înclinatie către rugăciune, către niste idealuri duhovnicesti mai înalte, către Sfintii Părinti, cine se simte impresionat de un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin sau al Sfântului Grigorie Palama sau al Sfântului Vasile, al Sfântului Ioan si suspină după niste gânduri bune, Dumnezeu îl ajută si el progresează în viata monahală.

Chiar când un gând de viată monahală apare fără să existe si o chemare specială, dacă fratele are cât de cât început bun, intră în problemele călugăresti, dă de izvor, din când în când scade, dă în niste patimi, Dumnezeu nu-l lasă, îngerul păzitor îl ajută si el sporeste si se adânceste în viata mânăstirească si poate să ajungă un om foarte util pentru ceilalti.

Dar, dacă este îndeosebi chemat, atunci are si mai mult succes, mai mult har. Pentru că harului îi place să găsească un teren curat. Acolo se adăposteste harul lui Dumnezeu. Sfintenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albăstriu, foarte greu de obtinut asa, într-o viată obisnuită. Sfintenia are ceva dumnezeiesc în ea. Când harul cuprinde un asemenea trup omenesc, îl saltă, îl ajută să crească uimitor de frumos fată de ceilalti oameni.

- Care credeti că este principalul lucru care ar trebui îndreptat în monahismul românesc de astăzi?

- Să trăim călugăreste, asa cum trăiau tinerii si bătrânii din trecut. Învătături sunt tare multe. Noi să trăim mai bine zis cele trei voturi: sărăcia neconditionată, curătia (fecioria) sufletească si trupească, precum si ascultarea.

Este bine ca monahul să asculte de conducătorul mânăstirii. Pentru că tuturor staretilor le place să fie ordine în mânăstire; ei vor ca monahii să trăiască o adevărată viată călugărească si să fie de folos atât lor însilor, cât si credinciosilor care vin la mânăstire ca să se învioreze sufleteste.

Pelerinii, atunci când poposesc într-o atmosferă călugărească, când participă la slujbe, când se spovedesc sau când prind putere de la exemplul monahului, atunci ei se îndreaptă sufleteste si merg acasă mai întăriti. Acesta este rolul mânăstirii: mântuirea vietuitorilor ei si a celor care o vizitează.

- Ne apropiem de sfârsitul acestui foarte folositor interviu. Părinte staret, din ce cauză cei mai multi dintre noi nu reusim să practicăm rugăciunea inimii?

- De ce? Pentru că rugăciunea inimii presupune stăruintă în chemarea numelui Domnului. Stăruintă cu multă luare-aminte si într-un duh smerit. Cei care se angajează la această rugăciune, auzind multe lucruri despre ea, vor să si-o însusească, dar nu au cu ei si mijloacele ajutătoare.

Adică, în primul rând nu au răbdare să o zică continuu. Se cheamă rugăciunea neîncetată, asa îi spune Sfântul Apostol Pavel. În viata noastră obisnuită sunt fel de fel de preocupări care ne atrag; suntem risipiti si această rugăciune se întrerupe foarte des. Nu avem continuitate duhovnicească, nu putem să ne păstrăm în duh de rugăciune când chemăm numele Domnului. Mintea noastră zboară chiar în momentul când spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul. Mintea noastră deseori rătăceste, se întâlneste cu fel de fel de alte probleme străine de rugăciune. Si, de fapt, nu ne rugăm încontinuu, iar asta dăunează foarte mult.

Pe urmă, atunci când ne rugăm avem de obicei înlăuntrul nostru niste rămăsite de ură. Suntem certati cu cineva, dar nu băgăm de seamă. Însă, când suntem certati cu cineva, nu prinde rugăciunea; nu se prinde, ne rugăm ca la un obiect. E o trăncăneală din gură. Si desigur că în asemenea conditii nici rugăciunea inimii nu o putem dobândi.

Mai este această smerenie în care trebuie să fie rostită rugăciunea. Smerenia! Suntem străini de ea! Dacă prinde putin rugăciunea în noi, avem un fel de felicitare proprie: <iată unde am ajuns eu!>. Si atunci o luăm din nou de la început si batem pasul pe loc. Dar în rugăciunea inimii, chiar dacă nu ajungem la punctul ei culminant, faptul că chemăm numele Domnului ne este de mare folos. Unde este Dumnezeu toate lucrurile se linistesc si devin favorabile pentru interiorul nostru. Se strică mândria si toate relele se îndepărtează.

Foarte importante sunt si raporturile noastre cu Maica Domnului. Sfânta Fecioară este cea mai mare mijlocitoare pentru rugăciunea aceasta si îi ajută pe cei care au cultul întreg si cinstirea întreagă pentru ea. Sfântul Siluan a dobândit rugăciunea inimii după nu stiu câte săptămâni de cerere si mijlociri către Maica Domnului. Mântuitorul si Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cunosc exact starea noastră lăuntrică si răspund exact la această cerere. Unde stie Dumnezeu că smerenia va continua si cultul către Maica Domnului va fi păstrat în continuare, iar cinstirea către Mântuitorul, către Dumnezeu - că El este cel chemat - va dura, îi dăruieste rugăciunea inimii mai repede. Altora foarte greu sau niciodată nu li se dă acest dar; că, oricum, acestă rugăciune este un dar. Oamenii caută să-si însusească rugăciunea inimii si sunt multisori care o spun cu bucurie si cu folos, însă nu atât de multi cât ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre.

- Părinte Sofian, ati cunoscut de-a lungul timpului diversi credinciosi care practicau rugăciunea inimii. Unii s-au format în linistea schiturilor, altii trăiau în aglomeratia marilor orase. De aceea vă întrebăm care este legătura între mediul în care trăim si practica rugăciunii neîncetate?

- Mediul pentru rugăciunea inimii este stăruinta cu care ne angajăm într-o asemenea lucrare. Acesta este ''mediul'' cel mai prielnic. Trebuie să stăruim în a rosti rugăciunea lui Iisus cu seriozitate, adică cu atentie si cu multă pocăintă.

- În încheiere, vă rugăm să ne explicati afirmatia Sfântului Apostol Pavel: ''Si acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea''.

- Dragostea este mai mare pentru că Dumnezeu este însăsi dragostea. De aceea iubirea adevărată e mai mare si de aceea rămâne în vesnicie.

De o anume credintă si o anume nădejde este nevoie si pentru a rezolva niste lucruri practice. Pentru o asemenea credintă trebuie numaidecât ca să te agăti de ceva aici, pe pământ. Dacă vrei, spre exemplu, să-ti construiesti un bloc si să faci acolo un garaj, niste magazine, trebuie să ai credinta că asa cum esti tu - cu averile si puterile pe care le ai - poti să duci la bun sfârsit această lucrare. Trebuie să ai si nădejde, adică statornicie în credintă si încredere în ce te asteaptă.

Dragostea însă este nevoie să o ai în special pentru ca să te poti apropia de Dumnezeu. Trăind în dragoste, trăiesti în Dumnezeu. Atunci le ai pe toate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu ai dragoste, nici credinta si nici nădejdea nu au statornicie în tine. Căci le lipseste esenta: Însusi Dumnezeu. Să ne străduim să avem această dragoste si după aceea o să mai vorbim.

- Vă multumim foarte mult si să vă dea Dumnezeu putere si sănătate în continuare.

- La întrebările care mi s-au pus, eu am răspuns în felul meu. Însă, dacă vreti să vă însusiti mai multe daruri decât v-ati imaginat, osteniti-vă, faceti propria experientă! Numai din ascultarea unor vorbe nu iese nimic. Căci noi stim deja foarte multe lucruri pentru viata noastră.

De aceea vă îndemn, pe cei care cititi aceste cuvinte (spuse cu neputintele care sunt si se văd în ele): dacă vreti să aveti folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiti-l. Fără a-l trăi, nu puteti gusta cu adevărat din miezul lui si nu puteti aduce rod. Ca să rodească, trebuie să fie trăit. Domnul nostru Iisus Hristos spune si aceste cuvinte: ''Cel ce va face si va învăta, acesta mare se va chema în Împărătia Cerurilor''. Faceti si Dumnezeu vă va ajuta să crească în sufletul vostru toate învătăturile mântuitoare. Amin.

Interviul a fost realizat în primăvara anului 2000

si a fost revizuit si completat în perioada martie-aprilie 2002



Prezenta Sfântului Duh
În capitolul doi din Faptele Apostolilor ni se istoriseste că Pogorârea Duhului Sfânt a fost precedată de un ''vuiet'' si de aparitia unor ''limbi ca de foc'' care au sezut pe fiecare dintre apostoli. Aceste semne nu constituie însă Coborârea Duhului Sfânt, ci ele sunt numai niste simboluri. Momentul Cincizecimii este un mister, ca tot ceea ce este divin. Dumnezeu este cea mai mare Taină si actiunile Lui sunt tot tainice.

După felul cum se raportează la acest fapt biblic, credinciosii se pot împărti în trei categorii:

1) Unii crestini se îndoiesc de asemenea evenimente istorice si le socotesc inventii sau mituri.

2) Altii sunt formalistii religiosi, care reduc întreaga credintă la forme si care afirmă că în viata lor n-au simtit vreodată cum se pogoară Duhul Sfânt.

3) Altii cred si afirmă cu putere adevărul relatat în Sfânta Scriptură, însă nu toti cunosc si învătătura Sfintilor Părinti care ne ajută foarte mult la întelegerea Bibliei.

De la început trebuie să spunem un mare adevăr: nu este posibilă o viată crestină complet lipsită de Duhul Sfânt. Fiecare crestin a primit măcar o dată Duhul Sfânt, la Botez.

Trebuie de asemenea spus că o bună parte din minunile si semnele văzute de la începuturile crestinismului s-au produs atunci si au fost necesare pentru acele vremuri. Unii sectanti (penticostalii) încearcă si azi să reproducă - exact ca atunci - anumite manifestări materiale. Felul cum actionează este o blasfemie, denaturându-se adevărul, căci o singură dată în istorie s-au produs semnele materiale de la Rusalii.

Substanta evenimentului Cincizecimii - adică Pogorârea Sfântului Duh în fiinta umană - există dintotdeauna în Biserică, iar crestinii au datoria de a fi căutători si păstrători ai Duhului Sfânt, însă nu toti reusesc acest lucru.

În istoria Bisericii există perioade când Duhul Sfânt se revarsă în viata oamenilor mai mult sau mai putin. În zilele noastre, se resimte o criză a Duhului Sfânt în viata crestinilor. A avea Duh Sfânt înseamnă a trăi în Dumnezeu, a fi unit cu Dumnezeu, a avea dragostea lui Dumnezeu. În Biserica văzută, în comunitatea socială, se resimte lipsa Duhului Sfânt.


Mărturia pentru Hristos
Problema este următoarea: ce atitudine avem fată de Duhul Sfânt? Suntem plini sau nu de puterea Lui?

Ca să putem răspunde corect la aceste întrebări, este bine să cercetăm cu atentie ce s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru la zece zile după Înăltarea Domnului.

După Coborârea Duhului Sfânt Apostolul Petru a tinut prima predică. Îl cunoastem pe Sfântul Petru în diferite ipostaze: curajos, uneori iluminat făcând mărturisiri fundamentale, alteori sovăitor, plin de gânduri omenesti, înfricosându-se si lepădându-se de Hristos în curtea arhiereului.

După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolul Petru este un om cu totul nou, cu un curaj infinit, este ca un monolit de granit, cu o puternică lumină interioară. El predică Evanghelia simplu, fără talent oratoric, face numai unele mustrări cu scopul de a îndrepta pe cei păcătosi. Predica lui însă are un efect formidabil, căci se convertesc 3000 de suflete.

Datorită Duhului Sfânt, Apostolul Petru este dispus la orice sacrificiu. La fel au fost toti sfintii, căci prezenta Duhului Sfânt se vădeste în roade. Predica Sfântului Petru a trezit constiintele si a trezit credinta puternică (ce se naste din pocăintă). În fond nu este o predică, ci o mărturie pentru Domnul Iisus Hristos.

De 2000 de ani în lume se dezbate procesul deschis de satana împotriva Mântuitorului Iisus. Stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12, 31) nu vrea să se lipsească de supusii săi.

De 2000 de ani Biserica este prigonită pe pământ, adeseori chiar de cei dinlăuntrul ei. Fiecare generatie si fiecare membru al Bisericii trebuie să depună mărturie în acest proces care depăseste orice timp si orice spatiu. Pe cei care Îl mărturisesc pe Hristos, Domnul Iisus îi va recunoaste în fata Tatălui Său.

La capătul acestui proces se va învedera tuturor cum L-am cunoscut pe Domnul si cât de mult am simtit puterea Duhului Sfânt în viata noastră, cât de mult ne-am căit de păcate, cât de mult Duhul Sfânt a străpuns inimile noastre. Asadar, ne sunt de neapărată trebuintă pocăinta, spovedania si apoi - ca rezultat - viata nouă în această lume, viată trăită în Dumnezeu.

Adevărul că Dumnezeu există, că Dumnezeu este Iubire, nu trebuie mărturisit prin tomuri de predici, ci prin viata celor care cred. Credinta este viată.

Nu de rău să ne plângem, ci de lipsa binelui. Lipsesc martorii lui Hristos în lume! Lipseste Duhul Sfânt în viata noastră. Nu bomba atomică trebuie să ne înspăimânte, ci bomba mâniei lui Dumnezeu care apare pentru păcatele noastre grele si pentru lipsa noastră de pocăintă!

Să ne întoarcem la viata în Dumnezeu, ceea ce depinde numai de noi. Să chemăm Duhul Sfânt în toate împrejurările, în orice gând sau faptă, si atunci când El va fi prezent în viata noastră vom merita să ne chemăm crestini.

1958, înainte de arestare







SCHIMBAREA
Mai poate fi schimbată societatea? - Treptele rugăciunii inimii

Ne puteti spune un cuvânt de folos?

- Sunteti lacomi să strângeti de la mine ceva foarte pretios, dar eu - asa cum sunt acum, bolnav - sunt mai putin darnic cu asemenea sfaturi. Vă arunc câte o vorbă, câte un îndemn care nu sunt atât pretioase, dar făceti-le măcar pe acestea.

Să vă rugati! Să nu rămâneti fără rugăciune! Dumnezeu este prezent în fiecare clipă, la îndemâna noastră, e prezent pretutindeni. Oricând, în orice zi, măcar cât de putin, rugati-vă cu mare atentie, nu asa, cu superficialitate. Rugati-vă de pildă cu un Tatăl nostru, spus încet, concentrat, măcar o dată, de două ori pe zi.

Chiar dacă sunteti studenti si aveti de învătat, este totusi bine să fiti activi, să faceti ceva pentru aproapele vostru. Ne putem mântui si ne putem valorifica numai prin ceea ce lucrăm pentru cel de lângă noi. În fiecare zi este bine să facem măcar o faptă de milostenie.

Sfântul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul,

icoană pe lemn de la Sfânta Mânăstire Antim (1991-1992)

Uitati-vă la Sfântul Antim Ivireanul care lăuda foarte mult fapta bună; desi era un străin pentru noi, a făcut multe lucruri bune în cei peste douăzeci si cinci de ani cât a trăit în Tara Românească.

Pe lângă alte îndatoriri pe care le împliniti, nu uitati să cercetati si bolnavii; ajutati-i cum si cât puteti. Un bolnav are nevoie întotdeauna de un ban sau de un medicament.

În concluzie, să încercăm să facem în fiecare zi o faptă bună, cât de mică. Mântuitorul ne spune că si pentru un pahar de apă pe care l-am dat unui însetat, nu ne vom pierde plata.



Mai poate fi schimbată societatea?
- După 1990 până astăzi cum vi se pare că a evoluat la români raportul dintre situatia materială si starea spirituală?

- Omul progresează din punctul de vedere al credintei atunci când este mai strâmtorat material.

După Revolutie foarte multi au sperat că o să fie mult mai bine, cel putin din punct de vedere material. Însă, în general, cei care au avut posibilităti s-au îmbogătit în continuare, iar cei care au fost mai putin smecheri si poate mai cinstiti au rămas în starea lor de mai înainte si au continuat să fie săraci mai departe.

Unii săraci s-au apropiat de Dumnezeu, altii înjură si blestemă pe cei bogati.

Observăm cu totii că există mai multă libertate exterioară decât în comunism; dar din păcate există si chemările sectante care vin tot de la cei bogati si care îi nenorocesc, le strică credinta crestinilor nostri.

După 1990 era de asteptat să fie o întoarcere la credintă, la o viată bună, armonioasă si, dimpotrivă, vedem că este un fel de viată amară. Unii huzuresc, nu au ce face cu banii, iar altii, săracii, aproape că mor de foame. Vin la poartă aici si cer o pâine. Această cerseală nu este normală pentru că tara este bogată, pământul produce ca si până acum, numai că gospodarii nu sunt cinstiti. Cei care au parte de avere nu sunt mai deschisi, mai darnici, mai credinciosi cu adevărat.

În privinta aceasta, Mântuitorul, Care este Stăpânul universului si este prezent în viata noastră, a fiecăruia, coboară până acolo încât apare în persoana unui sărac si îti cere să-L ajuti. Iar tu, dacă-l vezi mai tânăr, îi strigi: ''La muncă!''; nu-ti dai seama că de fapt nu L-ai ajutat pe Hristos. Sunt oameni care termină totul si nu mai au ce să mănânce. Este foarte greu de rezistat în asemenea conditii, mai ales când trebuie să aibă grijă si de niste copii. Atunci, dacă noi îi ajutăm, ei ne rămân recunoscători si ne ajută apoi chiar ei când devin mai avuti; si astfel viata merge normal.

Este bine ca cel sărac să se spovedească cu maximă sinceritate si să ierte din inimă pe toti cei cu care este în supărare, de multe ori din cauza unor simple mofturi (sau măcar să se roage zilnic pentru ei); iar dacă el nu cârteste si nu se revoltă împotriva celor care au si nu vor să-i dea, la timpul critic, când nu mai poate cu adevărat, este ajutat de Dumnezeu. Dacă în loc să se roage lui Dumnezeu, el înjură si blestemă pe cei care au, atunci pe lângă sărăcia materială, o are si pe cea duhovnicească si este pierdut si el pentru Dumnezeu. Nu toti săracii se mântuiesc, ci doar cei care au bunătate, care au o trăire duhovnicească.

Există de asemenea milionari si miliardari. Acestia trebuie să fie constienti de faptul că, dacă nu sunt milostivi în această viată, se vor duce acolo unde nu vor avea nimic. Iar cei care nu au nimic aici, dar respectă rânduiala crestină, vor avea dincolo totul. Dacă eu strâng bani si nu-i dau la nimeni, asta arată că trăiesc într-o minciună continuă. Când însă îl ajut pe aproapele meu să ducă o viată decentă, ne putem mântui mai usor cu totii.

- Părinte, unii ne spun că, întrucât suntem o asociatie studentească, trebuie să luptăm pentru schimbarea societătii. Ce să le răspundem?

- Vă sfătuiesc să nu luati niciodată în serios asemenea îndemnuri: că voi, tinerii din ASCOR, sunteti chemati să schimbati societatea. O să fiti desfiintati cu totul. Trebuie doar ca noi să ne facem niste crestini buni, niste oameni sociabili. Declamatori si organizatori de paradă sunt sectantii.

Este foarte greu acum să schimbi societatea. Ea merge înainte pe drumul pe care a apucat-o. Ceea ce putem face astăzi este să ne schimbăm pe noi însine si să devenim o lumină pentru cei din jur, fie că suntem acasă, fie că suntem la serviciu.

Apoi gânditi-vă si la faptul că exista securitate chiar pe vremea Mântuitorului, ca si astăzi. Si atunci - ca si acum - erau unii care notau fiecare cuvânt pe care îl spunea Domnul Iisus Hristos pentru ca să-L poată prinde cu ceva. Iar bietii credinciosi - ca în toate vremurile ce au urmat până acum - alergau după Cuvântul lui Dumnezeu, după Adevăr...

Asa încât ASCOR-ul să-si propună să fie în pace cu Dumnezeu, iar fiecare membru din asociatie să fie un fiu al lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile plăcute cu adevărat lui Dumnezeu. Pentru asta S-a întrupat Fiul Cel Vesnic, pentru asta a murit pe cruce, ca să ne apropie, să ne împace cu Dumnezeu.

Foarte important pentru voi este să nu vă mândriti. Dacă vă trufiti, nu aveti nici un spor duhovnicesc. Fiti cuviinciosi, fiti modesti. Nu te mândri, pentru că tot ceea ce avem noi ne este dat ori de la Dumnezeu, ori de la profesorii nostri, ori de la oamenii mai vechi decât noi. Totul ne este dat.

Eu vă urez ca Dumnezeu să vă ajute să sporiti în tot ceea ce este bun si valoros si să terminati examenele si studiile universitare în care sunteti angajati. Când le veti termina să vă spuneti cuvintele pe care i le spunea un tată fiului său ce tocmai luase bacalaureatul: <Dragul meu, abia de acum încep studiile tale>. Si eu am urmat două facultăti: pictura si teologia. Iar după ce le-am terminat am învătat în continuare. Încât... vă urez să învătati bine, fiindcă lumea pune pret pe un licentiat, pe un cărturar.

Stiti că Sfântul Pavel spune că în Împărătia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. De aceea este bine să păstrati această sfintenie a vietii. Să spui adevărul! Dumnezeu este Adevăr!

Să căutati deci apropierea de Dumnezeu si de voi însivă, si de cinstea sufletească. Păstrati această sinceritate în inimă, curătia aceasta, cinstea fată de ceilalti, că mincinosi avem destui. Să fiti curati! Dumnezeu să vă dea sănătate!

- Un tânăr care a lucrat mai multi ani în mass-media spunea că, pe zi ce trece, televizorul devine cel mai mare dusman văzut al vietii spirituale a omului. Cum vi se pare această afirmatie?

- Foarte adevărată! Din ceea ce aud si eu în special de la tineri, cred că afirmatia este foarte adevărată. Acestia îmi povestesc despre dezgustul, despre golul pe care îl lasă în sufletul lor televizorul. Si nu este vorba numai de acest gol, ci de niste spurcăciuni care pătrund în mintile lor. Mai ales sunt unele programe de după miezul noptii care pur si simplu îi pervertesc pe tineri, îi mânjesc, îi spurcă!

Eu nu am televizor, dar aud si eu cum se plânge lumea. De aceea nici n-am vrut să-mi cumpăr. Odată cineva mi-a dăruit un televizor, însă l-am refuzat. Televizorul îti ia ochii, e un fel de a te orbi, iar apoi îti transmite niste lucruri care te spurcă. Apoi televizorul îti fură timpul în care ai putea să citesti o carte, să te rogi, să meditezi, să te odihnesti. Dar tu, dacă te concentrezi să fii atent la emisiune ca să nu scapi ceva si să pierzi legătura cu restul filmului, atunci televizorul ajunge în cele din urmă să te prelucreze în asa fel încât iesi păgubit sufleteste.


Treptele rugăciunii inimii
- Lucrarea specifică a ASCOR-ului este propovăduirea credintei în mediul studentesc. Ce sfaturi ne puteti da, ca să putem îndeplini cât mai bine această misiune?

- Accentul trebuie pus pe rugăciune, având constiinta faptului că nu noi facem o lucrare pozitivă, ci Dumnezeu Însusi.

- Părinte staret, eu sunt student la Teologie. Aici ni se predau multe lucruri, însă este greu să cuprinzi totul. Ce ar trebui să punem pe primul plan?

- Concentrati-vă în primul rând asupra Sfintei Scripturi. Aici este principalul izvor al învătăturii lui Dumnezeu.

- Ce sfaturi doriti să le dati profesorilor si studentilor din facultătile de teologie?

- Nu pot să le dau sfaturi acestor profesori întrucât ei sunt mai pregătiti decât mine. Cum să-i sfătuiesc eu pe doctorii în teologie? Eu nu sunt doctor. Ei cunosc deja aceste sfaturi pe care le-as putea da eu. Încât să facă ei însisi ceea ce stiu că cere Domnul Iisus Hristos de la dânsii.

Eu o să amintesc doar de această virtute a dragostei. Mântuitorul ne-a învătat să ne iubim între noi, să iubim adevărul si pe Dumnezeu.

Apoi accentul trebuie întotdeauna pus pe faptă. Domnul Iisus Hristos spune: ''Cel ce va face si va învăta, acesta mare se va chema în Împărătia Cerurilor'' (Matei 5, 19). Profesorii îi învată pe tinerii care intră în scolile teologice să ducă o viată crestină. Iar viata crestină este o viată dumnezeiască. Crestinismul s-a impus prin practica vietii, nu prin abstractiuni. Aceasta lipsea în lumea păgână. Crestinismul a adus modelul sfinteniei după chipul lui Dumnezeu.

Toti acesti profesori stiu mai bine decât mine ce înseamnă sfintenia, ce înseamnă o viată trăită în sfintenie...

- De unde îsi dă seama un credincios că în el este harul dumnezeiesc si că nu este o înselăciune?

- Îsi dă seama după acea liniste interioară pe care o are cel în care se sălăsluieste harul dumnezeiesc. Omul care nu are har în primul rând este frământat, nu are pace, orice ar spune, nu are pace. Lumea de astăzi este războită, este tulburată din cauza patimilor si de aceea avem cu totii nevoie de această pace - pacea lăuntrică; ea se poate obtine atunci când cerem ajutorul lui Dumnezeu si când facem eforturi pentru a birui îndemnurile la păcat.

- La ce se referă Mântuitorul atunci când spune: ''Foc am venit să aduc pe pământ si cât as vrea să fie aprins!''?

- Acest foc este râvna pentru Dumnezeu. Mântuitorul doreste ca toti să avem o râvnă puternică pentru cele dumnezeiesti, asa cum aveau crestinii primelor veacuri.

- Care sunt treptele rugăciunii inimii?

- Prima treaptă este rugăciunea făcută cu buzele. O spunem (atunci când suntem singuri), asa cum vorbim, simplu sau în ritmul unei respiratii prelungite.

Treapta a doua este rugăciunea mentală. Adică o rostim nu numai cu buzele, ci si cu mintea. Cu multă atentie, în primul rând. Aici intervine lupta noastră cu mintea. Când vezi că mintea ti-a alunecat în altă parte, nu te lasi. Te umilesti si te lupti să te rogi cu multă luare-aminte. Ne mustrăm pe noi însine, căci desi ne aflăm în fata lui Dumnezeu, gândurile noastre sunt spurcate sau mintea noastră este departe de El. Si ne silim pe noi însine, până când mintea se umileste si se îndreaptă, curată, către Dumnezeu.

Mai ales să-I cerem Mântuitorului să ne scape El de bântuiala vrăjmasului diavol care vine asupra noastră în timpul rugăciunii. Dacă mintea umblă pe la birou în timp ce te rogi sau se ceartă cu dusmanii, te ostenesti în zadar; mintea nu se poate hrăni atunci cu Duhul Sfânt.

Iar vrăjmasul asa face: tocmai în timpul rugăciunii te bântuie cu gânduri necurate si imagini care îti spurcă inima si mintea si îti spurcă astfel rugăciunea. Sau îti trimite altfel de gânduri: <ai de spălat cămăsi>, <ai uitat să uzi florile> si câte si mai câte. Dar dacă te silesti pe tine si strigi cu mare dor către Dumnezeu, atunci slăbesc sau chiar se sting aceste puteri ale întunericului; si atunci ne putem ruga cu mintea curată, adică toată luarea-aminte a noastră se îndreaptă către Dumnezeu.

Treapta a treia este rugăciunea inimii. Mintea si inima se unesc laolaltă si atentia noastră este concentrată înlăuntrul inimii. Acolo se săvârseste rugăciunea. Mintea coboară în inimă si acolo, în adâncul inimii, începe să se roage. Este ceea ce spune psalmistul: <Dintru adâncuri am strigat către Tine: Doamne, Doamne, auzi glasul meu>. La această treaptă rugăciunea noastră tâsneste dintru adâncul inimii. Nu este vorba de inima aceasta carnală, ci de inima duhovnicească, centrul fiintei omenesti, care este detectat de Sfintii Părinti putin mai sus - cu două degete - de sânul stâng.

Când se uneste mintea cu inima duhovnicească, abia atunci devenim integri, fiinte curate. Pentru că noi, de obicei, una gândim si alta spunem... De câte ori nu ne-am surprins pe noi însine în această stare de falsitate profundă. Spui cuiva <te iert>, dar n-ai vindecat rana dinlăuntrul tău, n-ai sters vina lui din inima ta, îti aduci mereu aminte de ea. Nu ne putem pune de acord cu noi însine. Rugăciunea lui Iisus este singura rugăciune care are acest dar, această putere de a uni cele două centre ale fiintei noastre într-unul singur, făcându-ne oameni integri, duhovnicesti.

Celor care practică rugăciunea inimii li se întâmplă adeseori, trezindu-se din somn, să simtă cum rugăciunea se rosteste singură înlăuntrul lor, asa cum auzim bătăile inimii, fără controlul sau comanda noastră. La fel se săvârseste această rugăciune neîncetat când mintea coboară în inimă... Si se produce acolo o mare bucurie, o năvală de lumină duhovnicească si se trezec crestinii cântând Sfinte Dumnezeule sau Apărătoare Doamnă si încep să se nască în ei gânduri frumoase, gânduri cu adevărat dumnezeiesti si simt pe deplin harul care se revarsă în ei. Iar pe ultima treaptă a rugăciunii, această stare este însotită de vederea luminii dumnezeiesti.

Roadele acestei rugăciuni sunt de necrezut. Dar aceste lucruri cu adevărat dumnezeiesti rămân ca un ideal, ca o zare foarte îndepărtată. Noi, pentru început, să chemăm simplu numele lui Iisus, rostind de multe ori această rugăciune, cu multă atentie asupra fiecărui cuvânt. Este foarte folositor să avem constiinta că invocăm pe Cineva, că ne adresăm Cuiva. Este bine să ne dăm seama că suntem slăbănogi si neajutorati, iar acest ''miluieste-mă'' cuprinde într-un singur cuvânt toate rugăciunile Bisericii si tot strigătul nostru după Dumnezeu. Să începem simplu, rostind aceste cuvinte peste tot, oriunde ne aflăm, dar cu foarte multă atentie. Si, în acelasi timp, cu grijă să lepădăm de la noi toate patimile si gândurile cele spurcate.

Si încet-încet, pe măsura umilintei noastre, se luminează acest lăuntru al nostru si simtim că nu suntem singuri, simtim că este Cineva cu noi în fiecare clipă si ne poartă de grijă. Totodată creste râvna noastră pentru cele sfinte (fată de care în mod obisnuit suntem foarte îndărătnici si nepăsători). Poate ati observat si dumneavoastră că seara, când vrei să te rogi, adormi cu capul pe ceaslov - din oboseală sau din plictiseală; dacă însă ar trebui să faci ceva care îti place (în afară de rugăciune), ai putea să veghezi usor toată noaptea...

Părintii Bisericii ne spun că atunci când rugăciunea se lipeste de noi (cu ajutorul lui Dumnezeu si prin chemarea numelui lui Iisus), atunci lăsăm toate celelalte si este o adevărată bucurie numai gândul la rugăciune. Parcă ne mistuie dorul de rugăciune. Simtim ca un glas, ca o mustrare înlăuntrul nostru; e ceva care ne îndeamnă mereu: Nu te rogi? Roagă-te! Însăsi rugăciunea ne învată să ne rugăm si mai apoi ea se rosteste singură în inima noastră, chiar noaptea. Dar, pentru ca să ajungem la aceste roade, trebuie multă strădanie, multă stăruintă, multă răbdare si mai ales multă smerenie. Si încet-încet, cu mila lui Dumnezeu, rugăciunea începe să curgă în noi.

La început e greu, mintea fuge peste tot, dar ne ajută harul lui Dumnezeu. Asa spun Sfintii Părinti: <Dă-i pe Doamne Iisuse acestei minti nestatornice>. Rugăciunea inimii este o adevărată hrană duhovnicească. Uneori este scurtată la două cuvinte: <Iisuse, miluieste-mă!> Din rugăciunea lui Iisus a izvorât acest <Doamne, miluieste> cu care ne rugăm de obicei la slujbe; din această chemare a numelui Domnului, cel plin de putere...

Rugăciunea mintii ne ajută foarte mult să ne curătim pe dinăuntru, să însământăm în noi dragostea pentru ceea ce este cu adevărat frumos si înăltător în viată, nu pentru lucrurile acestea mărunte, în care ne încurcăm cu atâta nechibzuintă.

De aceea, dimineata, dacă n-ai avut timp să te rogi cu răgaz în fata icoanei, spune măcar pe stradă, pe drumul pe care mergi, spune <Doamne Iisuse> în taina inimii tale. Pentru că mintea noastră, oricum, nu stă degeaba. Se ceartă, amenintă... Asa că mai bine să chemăm numele Domnului, care ne poate ocroti si sfinti cu adevărat. Mântuitorul spune: <Cereti si vi se va da>. Prin toate faptele bune putem câstiga dragostea pentru Dumnezeu, dar prin nici una ca prin rugăciune. De aceea trebuie spusă cât mai des si cu cât mai multă atentie.

De altfel este si o mare jignire, o adevărată blasfemie adusă lui Dumnezeu, această lipsă a atentiei atunci când stăm în fata Lui. Dumnezeu este foarte bun si foarte atent cu viata fiecăruia dintre noi. Dacă nici firul de păr si nici gâza cea mai neînsemnată nu sunt trecute cu vederea în ochii Lui, cu atât mai mult se îndreaptă această atentie a lui Dumnezeu spre fiinta omenească. Numai noi suntem absenti de la această întâlnire cu El. De aceea Dumnezeu asteaptă de la noi nu o rugăciune formală, ci o rugăciune constientă, vie. Să ai constiinta aceasta că Îl chemi pe Dumnezeu în viata ta si că El Îti răspunde si te poate ajuta... Rugăciunea atrage această ocrotire din partea lui Dumnezeu asupra ta si cu atât mai mult se întâmplă acest lucru atunci când spui rugăciunea inimii.

Există si acea rugăciune numită mai mult vedere duhovnicească sau rugăciune contemplativă; când crestinul ajunge la această treaptă, el este pătruns de Duhul Sfânt si vede si întelege niste lucruri care îl umplu de uimire, acea uimire de care vorbeste Sfântul Pavel: <Si-l stiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu stiu, Dumnezeu stie - că a fost răpit în Rai si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască> (II Cor. 12, 3-4).

Noi nu am ajuns până acolo. Să o luăm însă de jos. Să începem prin această luptă cu gândurile care ne vin în timpul rugăciunii si cu grijile vietii care ne ocupă mintea zi si noapte. Să răpim cât mai multe clipe din timpul nostru si să le închinăm lui Dumnezeu rugându-ne. Să ne tinem tari, cu toată energia, împotriva vrăjmasului care vrea să ne fure această picătură de timp închinată lui Dumnezeu. Si încet-încet, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, vom urca si noi spre rugăciunea cea curată.

Decembrie 2001





Iubirea duhovnicească
Pune în sufletul meu sporirea dragostei către Tine.
Fă-mă să înteleg smerenia Ta, în care ai trăit pe pământ.



Există o iubire duhovnicească. După cum este o hrană trupească si una duhovnicească, o băutură după trup si alta după duh, asa există o dragoste a cărnii care vine de la Satan si o altă dragoste a Duhului, la Dumnezeu avându-si începutul; nimeni nu poate fi stăpânit de amândouă aceste iubiri. Dacă esti iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poti cuprinde.

Dacă pe toate cele trupesti le-ai dispretuit - nu spun numai carnea si sângele, argintul si averile, dar si pământul însusi si chiar cerul, pentru că toate acestea vor trece - si dacă de nici una din ele nu-i legat sufletul tău, dacă nu esti robit de nici o iubire de patimi, vei putea atunci si iubirea duhovnicească să o întelegi.

Sfântul Apostol Ioan, Teologul Iubirii

2. Cine se abtine de la vorbăria desartă si de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare - nu din dispret fată de oameni si de viată, ci din focul unei prea mari iubiri fată de Dumnezeu -, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug acestia după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-si încălzească sufletele lor reci.

3. Gânditi-vă la ''Tatăl nostru''. Dacă esti certat cu cineva, chemarea acestui Tată sfânt se preface în blestem: ''nu mă ierta, Doamne, precum nici eu nu pot să iert''. Contradictia dintre ceea ce spunem si ceea ce facem anulează rugăciunile noastre.

Iertarea noastră de către Dumnezeu depinde de iertarea noastră fată de aproapele. Aici nu e vorbă goală, e nenorocire. Cine nu iartă nu iubeste. Cine nu iartă si cine nu-l iubeste pe om nici pe Dumnezeu nu-L iubeste.

În viata de toate zilele ne întepăm unul pe altul, ne mâhnim si fără îndoială ne tulburăm, ne răzvrătim. Vin aici, la noi, cei care au niste dusmani si încep să se roage: ''să-i trăsnească Dumnezeu'', ''să-i facă praf si pulbere''... Uităm că avem de împlinit niste porunci dumnezeiesti, că trebuie să ne rugăm pentru dusmanii nostri.

Poate că cea mai mare virtute este iubirea de vrăjmasi; sau măcar să te rogi pentru ei, sau măcar să nu te răzbuni pe ei. Lasă-L pe Dumnezeu să facă dreptate. Nu judeca, slugă străină! ''A Mea este răzbunarea'' - zice Domnul. Este bine să fim constienti că există o pronie dumnezeiască si că nimic nu se întâmplă în lumea aceasta fără ca să nu stie Dumnezeu.

4. Cea mai importantă armă împotriva răului care vine asupra noastră este smerita cugetare. Să-L rugăm cu umilintă pe Dumnezeu să potolească acest rău si să ne acopere cu harul si iubirea Sa.

5. Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască toti oamenii.

Este necesar să avem din când în când această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă fată de ceea ce ar trebui să fim. Să ne căim cu această constatare sinceră că suntem nevrednici. Iar Dumnezeu Care nu ne face procese - asa cum ne fac oamenii -, ne va primi cu toată dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus de orice dragoste omenească. În orice stadiu de viată am fi, să ne cerem în mod profund iertare, cu lacrimi, cu căintă.

6. Niciodată nu suntem singuri, totdeauna suntem cu Dumnezeu. El este cu atât mai prezent în viata ta cu cât Îl chemi mai des.

Există o rugăciune pe care trebuie să o spună monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul. Această rugăciune suntem datori - după rânduială - să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste.

Dacă această rugăciune e făcută stăruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt deosebite. Se produce o căldură duhovnicească în inima rugătorului, îi sporeste credinta si dragostea pentru Dumnezeu, pentru oameni si pentru întreaga creatie. Este pătruns de acest sentiment de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, în această atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu.

Mă refer la monahii care vietuiesc după rânduiala lui Dumnezeu. Căci si peste noi năpădesc tot felul de curente ale vietii pământesti; practic nu suntem deloc fiinte ceresti, desi am vrea să fim. Ne străduim ca prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră să devenim fiinte nesingure. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, dar si pentru altii...

7. Sfintenia sau desăvârsirea nu presupune numaidecât semne si minuni, asa cum suntem obisnuiti să credem. Nu toti sfintii au făcut minuni în viata aceasta.

Mântuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi ar trebui să-i pună pe gânduri: ''Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea'' (Matei 7, 22-23). Minuni care pot să uimească pe oameni ajung să facă si vrăjitorii, ajutati de puterile întunericului; dar sfintenia nu pot să o dobândească decât cei blânzi si smeriti cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor.

8. Unii oameni se nasc cu o putere mai mare de a primi si a dărui iubire. Altii primesc darul dragostei după ce se ostenesc mai mult timp pentru a duce o viată deplină în Dumnezeu. Căci ascultarea si supunerea fată de Dumnezeu îl ajută pe om să intre întru bucuria iubirii dumnezeiesti.

9. Iubirea de Mamă a Sfintei Fecioare o îndeamnă să sară imediat în ajutor acolo unde este chemat si cinstit Prea Sfântul Nume al Fiului ei Cel Unul Născut si acolo unde fiii ei după har - credinciosii râvnitori - o cinstesc si pe ea ca pe o adevărată Maică a Domnului.

Asadar, când suntem tulburati de necazuri, bântuiti si arsi de patimi, să ne îndreptăm cu încredere mai ales către Maica Domnului, care este si Mama noastră, a pământenilor, stiind că rugăciunea mamei mult poate înaintea Fiului ei. Să ne rugăm cu umilintă, zicând către Dânsa asa:

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, care ai adus pe pământ Lumina întregii zidiri, luminează întunericul mintii si al inimilor noastre, ca să ne cunoastem păcatele, să ne căim pentru ele si ca să nu le mai săvârsim.

Maica Domnului - simbolul Bisericii

Tu, care ai născut cu trup pe Împăratul păcii, sădeste în noi pacea Fiului tău si goneste din sufletele noastre viforul patimilor.

Tu, care esti izvor nesecat de vindecări, tămăduieste neputintele noastre si ne alină durerile, că toate le poti câte le voiesti, ca o Maică a Celui Atotputernic. Amin.

10. Nu cunosc un cuvânt mai dulce, auzit din gura Domnului, decât acela pe care îl adresează poporului Său prin profetul Maleahi:

''Iubitu-v-am pe voi...''

Si în acelasi timp nu stiu un cuvânt mai aspru si mai nedrept, decât răspunsul acestui popor:

''Cum ne-ai iubit Tu?...''

Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov îi scosese din robia Egiptului, îi adusese într-o tară bogată unde curgea miere si lapte, îi călăuzise prin profetii Săi; iar El rezuma toate acestea prin: ''Iubitu-v-am pe voi...''

11. Nu te măsura cu cei mai slabi dintre oameni, ci mai degrabă cu cei înaintati în iubire, adică în virtute.

12. Cununia este Taina Dragostei pentru că la temelia ei stă Dumnezeu, Care este dragoste. Într-o căsnicie adevărată există mai ales iubirea jertfelnică, despre care vorbeste Sfântul Apostol Pavel în imnul de la I Corinteni 13. Dragostea jertfelnică este singura care nu se stinge dincolo de moarte.

Nu există un obstacol între ascultare si dragoste în viata de familie. Dragostea sfărâmă toate piedicile si atunci sotii se ascultă unul pe altul si ascultă unul de altul, dar capul familiei rămâne bărbatul. Este bine ca cei doi tineri căsătoriti să aibă un acelasi duhovnic la care să se mărturisească.

Si în viata de mânăstire, atunci când există iubire te deschizi si asculti, iar ceea ce faci în ascultare este bine primit înaintea lui Dumnezeu. Dacă monahul simte că nu are dragoste fată de staret sau în general fată de oameni, atunci trebuie să-L roage pe Dumnezeu cu stăruintă să-i dăruiască smerenia si dragostea, asa cum făcea Sfântul Siluan.





Călugărul în fata Dreptei Judecăti
Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii? - Cum apare călugărul în fata Judecătii Viitoare? - ''Acum este Judecata acestei lumi''

Nu fără un simtământ de îngrijorare îmi rostesc cuvântul din seara aceasta. Cu totii cred că ne dăm seama de puterea cu care ne angajează propriile cuvinte - rostite sau scrise -, precum si de răspunderea ce o avem fată de ele. E atât de adevărat lucrul acesta, încât Însusi Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup, a tinut să-l arate cu desăvârsită limpezime, atunci când a zis: ''Vă spun că pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecătii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, si din cuvintele tale vei fi osândit'' (Matei 12, 36-37).

Gândindu-ne numai la aceste spuse ale Mântuitorului, întelegem cât de mult se expune unei îndoite judecăti - din partea lui Dumnezeu si a ascultătorilor săi - cel care îndrăzneste să vorbească despre ceea ce stie foarte bine că stă deasupra oricăror cuvinte, adică despre Dreapta Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. În fata Acestuia ne vom găsi la un moment dat fiecare dintre noi pentru a ne câstiga dreptul la vesnicie, în functie si de felul cum am stiut să ne chivernisim propriile cuvinte în cursul vietii pământesti.

Să realizăm, asadar, cu câtă atentie va fi judecat un cuvânt pe care l-am spus despre Judecata Universală. Cu ce grijă trebuie să ne apropiem de întelesurile acestei înfricosate clipe de taină, ce va pecetlui pentru totdeauna viata noastră si asa destul de tainică! Unei evidente nevrednicii personale vine să i se adauge în acest caz si o anumită dificultate în sine a subiectului anuntat.

A vorbi despre ''Călugărul în fata Dreptei Judecăti'' înseamnă mai putin a rezolva o problemă, cât mai ales a o formula just. Căci descoperirea deplină a adevăratei asezări sufletesti pe care a avut-o monahul fată de realitatea Judecătii Viitoare nu se va săvârsi - obsteste - decât numai la sfârsitul acestui veac. Până atunci simtirea prezentei aievea, vii, a Zilei Judecătii este păstrată doar câtorva alesi, numai acelor uriasi ai Duhului, care - chiar în măsurile acestui veac fiind - se învrednicesc totusi să vadă Împărătia lui Dumnezeu venind cu putere în taina inimii lor, celei mai dinlăuntru, după însăsi făgăduinta Domnului.

Oprindu-ne asadar asupra temei anuntate, putem deslusi trei idei esentiale. Mai întâi este firesc să zăbovim o clipă asupra întelesului notiunii de Dreapta Judecată si a rostului ei în viata noastră. În al doilea rând va trebui să cercetăm pozitia aparte pe care o va avea călugărul în fata acestei supreme instante. În sfârsit, într-un al treilea moment, vom încerca să desprindem unele concluzii practice (valabile în conditiile concrete ale vietii noastre de toate zilele), care ne descoperă faptul că noi suntem încă de pe acum într-o legătură efectivă - si de cele mai multe ori nebănuită - cu Dreapta Judecată a lui Dumnezeu.


Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii?
Ne găsim, prin urmare, în fata acestei prime întrebări. Ce înteles si ce rost se cuvine să deslusim pentru noi însine în notiunea de Dreaptă Judecată a lui Dumnezeu? Nu e vorba să analizăm aici învătătura dogmatică a Bisericii, ci - întemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Părinti - vom încerca să limpezim functiunea pe care trebuie să o aibă pentru noi, fiinte trăitoare încă înlăuntrul acestui veac, gândul si realitatea Judecătii Viitoare.

Trebuie să recunoastem încă de la început că rare sunt lucrurile care să se bucure mai putin de atentia noastră serioasă si trează, decât gândul la Judecata ce va să fie.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele - printr-o vinovată răsturnare de adevăr - scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta telurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem - fără să ne dăm seama - afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că pretul adevărat al vietii acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârsitului se sterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când în realitate el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ''împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea'' (Efeseni 3, 18).

Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsuirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci.

Pentru cel care-si luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăti, lumea se schimbă la fată: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intentiile si hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îti va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porti cu atentie, să-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecătii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternitătii.

Gândul la Judecata Universală rodeste în viata noastră si în alt chip. Pentru a întelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si răului, atunci când protopărintii nostri au uitat că nu le este permis totul. Si astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelasi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omenesti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place?

Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui să recunoastem că toate căderile noastre duhovnicesti vin din faptul că ne transformăm în propriii nostri judecători (si bineînteles în niste judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecătii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul!

Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vietii; trecând peste acestea devenim propriii nostri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să întelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteste deopotrivă si pe mine, si pe ei.

Dreapta Judecată devine astfel - pentru cel care îi întelege rostul - un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemati să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vietuire obstească într-un duh de dragoste si de îngăduintă. Omenirea în ceasul Judecătii va apărea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecătii din urmă nu sunt nicidecum niste simtăminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilitătii fată de cei din jur si fată de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemati să răspundem de noi însine în fata lui Dumnezeu se vădeste pentru mine încredintarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai fată de cei din jur, ci si fată de mine însumi (aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul).

În sfârsit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecătii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecătile dinainte de vreme, adică de la clevetirea si osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distinctia dintre bine si rău. Binele si răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărtirea absolută, definitivă, între ele, la sfârsitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultimă a întregii Sale Creatii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităti restrânse de cunoastere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu si se asază singur sub osânda Judecătii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârsitul veacului, viata noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câstigat.


Cum apare călugărul în fata Judecătii Viitoare?
Am spus mai înainte că, stiut sau nestiut de noi, adevăratul sens al lumii acesteia stă dincolo de ea, anume la capătul său, în Ziua Judecătii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzătoarelor descoperiri de noi însine si de altii, în fata întregii zidiri adunate laolaltă. Până atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevărat asa cum este: căci în această viată putem însela pe altii, ne putem însela pe noi însine, dar nu vom putea însela Dreapta Judecată a lui Dumnezeu. În fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezări sufletesti pentru care s-a ostenit.

Care va fi deci pozitia specifică a călugărului la Judecata din urmă? Ce i se va cere si ce va răspunde el atunci, deosebit de ceilalti semeni ai săi? Căci într-adevăr starea monahului la acest prag al vesniciei va fi cu totul aparte fată de starea celorlalti oameni.

Este îngăduit pentru altii să se îndeletnicească - desigur, în chip cuviincios - cu treburile acestei lumi si să-si pregătească, indirect, răspunsul la Dreapta Judecată si după felul cum îsi chivernisesc viata pământească. De la călugăr însă se asteaptă să-si aseze constient si organizat întreaga sa trăire, sub lumina Judecătii din urmă.

Este firesc pentru credinciosii din lume ca să poarte grijă de înfătisările si problemele felurite pe care le pune această viată. Călugărului însă, ca unuia ce a murit lumii acesteia, îi este firesc să poarte grija, în primul rând, de problemele vietii celeilalte si să se ferească de ispitele celei de aici. Altfel spus, în măsura în care un vietuitor din lume este dator să nu uite că trăieste în ea si de aceea trebuie să se poarte cuviincios, după întocmirile ei, în aceeasi măsură un călugăr este obligat să-si amintească pururi că el este chemat să trăiască (încă de pe acum) viata veacului viitor, adică el are menirea să se poarte după rânduielile acesteia. Aici stă taina si pretul de nespus al vietii călugăresti.

Cinul monahicesc a fost lăsat de Dumnezeu în mijlocul acestui veac ca o solie, o înainte-vestire a Împărătiei Ceresti ce va să fie. Asa au înteles si au trăit Părintii viata călugărească: ca o pârghie de transformare a lumii după chipul vietii nestricăcioase de după Judecata Universală, astfel ca oamenii - după chiar cuvântul Mântuitorului - să nu vină la Judecată, ci să se mute din moarte la viată.

Adevăratul monah trăieste, se miscă si respiră mereu în văzduhul clipei celei înfricosate a Dreptei Judecăti si în acest fel - după cuvântul Sfântului Isaac Sirul - poate pune pe pământ ''început Împărătiei Cerurilor''. Gândul la Înfricosătoarea Judecată îi devine temeiul cel mai puternic al biruintei si al desăvârsirii de sine.

''Biserică a harului - spune Sfântul Grigorie Teologul - este cel care s-a pierdut pe sine în Dumnezeu si trăieste cu grijă de Judecata Lui.

Dar cum este cel care s-a pierdut în Dumnezeu? Si ce este grija de Judecată? Ce alta decât să cauti pururi odihna Lui, să fii mereu cu grijă si să te întristezi în tot timpul întrucât nu poti să ajungi la desăvârsire din pricina neputintei firii tale?! Si astfel se sălăsluieste Dumnezeu în suflet, căci Îl ai mereu prezent în tine prin aducerea-aminte''.

Faptul că monahul realizează prin viata lui o anticipare, o înainte-săvârsire a Dreptei Judecăti, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru întreaga umanitate. Monahismul devine astfel centrul spiritual al lumii acesteia, dincolo de constiinta sau vrednicia călugărilor. Acestia - ca unii ce trăiesc în lume, dar sunt încă de pe acum dincolo de ea - pun în fata omenirii modelul bun de urmat al întregii vietuiri crestinesti. Fără îndoială, nu toti oamenii sunt chemati să devină călugări. Viata monahală dăruieste însă tuturor celor din afara ei un criteriu, un semn vesnic si neclintit al desăvârsirii crestine. ''Cele trei lepădări - spune Sfântul Ioan Scărarul - sunt semnele de biruintă ale călugărilor si lumea nu le poate cuprinde pe acestea; căci dacă le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi nevoie de monahism si de fuga din lume''.

Trebuie subliniat si faptul că răspunderea cu care monahul va veni încărcat în fata Dreptei Judecăti va fi nespus mai mare decât a oricărui alt om! Cel care nu avea pe pământ nimic deasupra lui care să-l depăsească - fiindcă monahul este un înger în trup - va trebui atunci să dea socoteală în fata Celui Atoatestiutor de felul cum si-a chivernisit viata spre a fi un îndreptar pentru cei din jurul său. O sarcină uriasă apasă pe umerii monahului ce se înfătisează înaintea Nefătarnicului Judecător. Ne spune Sfântul Ioan în ''Scara'': ''Lumini pentru monahi sunt îngerii, iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahală. De aceea, monahii să se nevoiască să fie pildă bună întru toate, fără să dea poticnire cuiva în ceva, nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar dacă lumina aceasta e întuneric, apoi întunericul acela - adică cele ce se petrec în lume - cu atât mai mult se întunecă''.

În fata Judecătii de Apoi călugărul va descoperi un lucru poate nebănuit adesea în această viată: desi lepădat de lume, desi iesit din ea - sau mai bine zis tocmai de aceea -, el nu rămâne rupt de soarta duhovnicească a omenirii. Dimpotrivă, am putea spune că de-abia acum el intră mai adânc în viată si într-o legătură vie cu semenii săi.

De grumajii celui mai umil dintre monahi, de felul cum întelege si se străduieste să-si poarte crucea răscumpărătoare a făgăduintelor lui, atârnă mântuirea unei părti a semenilor săi. În fata Dreptei Judecăti, călugărul îsi va da seama cât de apropiată trebuia să fie viata lui de a Apostolilor si de a Mântuitorului, Care a purtat în chip pilduitor jugul păcatelor omenirii. Este adevărat că nu poate fi pentru un om o chemare mai grea decât călugăria, dar nici nu există o altă chemare mai înaltă.

''Un monah neagonisitor - ne spune tot Sfântul Ioan Scărarul - este stăpânul lumii care a încredintat lui Dumnezeu grija despre sine, iar prin credintă îi are robi (duhovnicesti) pe toti''. Călugărul se leapădă de grija lumii si de grija sa proprie, nu printr-o tăgăduire a vietii, ci, dimpotrivă, din dragoste fată de ea. El fuge nu de lume, ci de lumesc, adică de aspectul păcătos, corupt al creaturii, aspect care îl împiedică să se apropie duhovniceste de ea. Depărtându-se de lume si de sine însusi (adică de omul vechi), monahul rămâne liber pentru slujirea lui Dumnezeu si a vicarului Său: aproapele nostru (căci, într-un anume fel, aproapele nostru este loctiitorul permanent al lui Dumnezeu pe pământ).

În Ziua Înfricosatei Judecăti Fiul Omului va împărti neamul omenesc în două cete, după cum a fost sau nu slujit cu dragoste într-unul din fratii săi mai mici. Călugărul va fi în chip deosebit chemat să dea socoteală atât pentru cele trei jurăminte pe care le-a făcut, cât si pentru felul cum a îngrijit - prin faptă, rugăciune si întreaga sa viată - de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul cărora se ascundea Însusi Hristos.

Pentru că el este un stăpân duhovnicesc al vietii de aici, va fi întrebat pentru a răspunde dacă a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu pe cel flămând si dacă a dat de băut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfânt) celui însetat. Va fi întrebat dacă a primit cu dragoste pe cel străin de Hristos, dacă a îmbrăcat cu puterea credintei pe cel gol de ea, dacă a căutat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si dacă a cercetat cu răbdare si pogorământ pe cel aflat în temnita păcatului (Matei 25, 35-36).

În măsura în care monahul va căuta cu seriozitate la propria sa mântuire, în aceeasi măsură va fi pus în situatia de a avea grijă, într-un fel sau altul, de mântuirea aproapelui.

Este într-adevăr un lucru cutremurător să fii chemat să răspunzi în fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai îmbrătisat de bunăvoie, total, cauza Lui si ai făgăduit să întemeiezi în mijlocul lumii o vietuire după chipul Său. A trăi după chipul lui Dumnezeu înseamnă să trăiesti în primul rând pentru altul si nu pentru tine; înseamnă să trăiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cât si pentru întelegerea celor vesnice si nestricăcioase, iar nu pentru stăpânirea celor pământesti si stricăcioase.

Pentru călugărul ce si-a orânduit întreaga sa viată cu temere fată de Ziua Judecătii, se vor împlini aievea spusele Mântuitorului: ''Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viată vesnică si la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viată'' (Ioan 5, 24).

Poate că nimeni nu este mai întemeiat decât adevăratul monah să înteleagă frica sfântă - nu oarbă - ce trebuie s-o avem cu totii în fata realitătii Judecătii. Făptura omenească e mai mult sau mai putin pregătită pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revărsare de ape, boli, năvăliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp în gândirea umanitătii si de aceea ni le putem reprezenta cu destulă usurintă. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecată, ca si pentru stările sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem însă avea cu adevărat cunostintă culegând date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahală cere de la cel care o îmbrătisează să-si facă o îndeletnicire de căpetenie din crearea unei sensibilităti, a unei putinte de a simti lăuntric - încă de pe acum - teama suprafirească ce ne va stăpâni atunci.

În istoria Bisericii au existat chipuri de călugări care îsi umpleau întreaga lor viată cu meditatii asupra Judecătii, vădite si prin suspinurile: ''Ce-o să fie! Ce-o să fie!''; acestea îi fereau de păcat si îi păstrau curati pentru ceasul din urmă, care într-un fel ajunsese pentru ei familiar.

Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urmă îl face pe monahul râvnitor să-si dea seama de gravitatea cumplită a acelei clipe si să-si simtă sufletul împărtit între teamă si bucurie, între duhovnicească deznădăjduire si încredere, între cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecăti, călugărul - fie el cel mai sfânt si cel mai iscusit - va apărea cu fiinta sfâsiată de aceste stări, ca răstignit pururi pe o cruce de gând. Si poate că acesta nu va fi cel mai mic temei al învierii sale, biruitoare, la viata vesnică, de către Cel care a frânt cu răstignirea Sa pe cruce, puterea mortii.


''Acum este Judecata acestei lumi''
Ajunsi aici, este momentul să încercăm ca să desprindem - din cele spuse până acum - unele întelesuri cât mai apropiate de trăirea noastră concretă si să culegem astfel eventuale îndemnuri valabile pentru viata practică în care ne găsim.

Un gând care ne-a călăuzit de la început a fost evidenta adevărului că noi suntem încă de pe acum într-o legătură reală si vie cu Judecata Finală. Rămâne numai să devenim constienti de acest fapt. Desigur, în iconomia istoriei lumii Ziua Judecătii de Apoi are un rost deosebit, un rost unic, pe care nimic nu-l poate înlocui. Însă aceasta nu înseamnă că până atunci faptele noastre nu sunt mereu prezente înaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecător, că nu sunt nepărtinitor cântărite de El. Însusi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu face să răsune în urechile noastre pururea: ''Acum este Judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară'' (Ioan 12, 31).

În orice timp crestinul - si cu atât mai mult călugărul - este dator să se simtă cu adevărat sub Judecata scrutătoare si nemincinoasă a Domnului său si să izgonească din inima lui pe stăpânitorul acestui veac. Iar la momentul Judecătii de Obste vom întelege cu totii limpede că de fapt noi am stat mereu în fata tronului dumnezeirii ascuns în adâncul inimii noastre; iar atunci când am uitat acest lucru, ne-am osândit singuri.

Devenind constienti de Ziua Judecătii, ne facem vrednici de cuvântul atât de frumos al Sfintilor Părinti: ''Nu te teme de moarte, căci iată Dumnezeu poate să te ridice mai presus de ea''.

Dacă toate cele care s-au spus până aici nu ar fi de ajuns ca să ne pecetluiască cugetul nostru, însăsi Biserica vine să ne aducă aminte de Dreapta Judecată, prin rânduiala anului liturgic. Ne găsim în săptămâna premergătoare marelui post. Intrăm într-un timp mai sfânt, mai duhovnicesc decât cel obisnuit. Această săptămână de răscruce este cuprinsă între Duminica Înfricosatei Judecăti si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

Se ascunde fără îndoială în această rânduire un înteles duhovnicesc, asupra căruia se cade să zăbovim o clipă. Judecata din urmă va fi cea mai mare si ultima sărbătoare duhovnicească a lumii noastre. Ea va fi cu adevărat si de-a dreptul praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfârsi istoria.

Dimpotrivă, duminica ce vine pomeneste izgonirea lui Adam din Rai, prima zi a omenirii de sub păcat, începutul istoriei ce ne cuprinde încă. Întâi ni se pune înainte sfârsitul lumii, pentru că stă în firea vietii duhovnicesti să se îngrijească mai mult de acest capăt al vremilor, de unde începe odihna vesnică în Dumnezeu. Apoi ni se aminteste începutul nostru, păcatul si neascultarea ce ne-a izgonit din Rai, ca să ne aducem aminte că cele pe care le vedem sunt trecătoare si că rostul omului este să răscumpere păcatul firii si să lupte pentru restabilirea zidirii în prima ei stare, paradisiacă.

Între aceste două stări duhovnicesti - pedeapsa izgonirii din Rai si înfătisarea la Înfricosătoarea Judecată - se desfăsoară toată lupta pentru izbăvirea noastră. Timpul dintre ele ne-a fost dat ca să ne ridicăm iarăsi de unde am căzut si să ne reîntoarcem în Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezăsia acestor adevăruri este tocmai Învierea Domnului, ce ne asteaptă la capătul Păresimilor.

Vremea sfântului si marelui post ni se deschide astfel ca o suprafirească prescurtare a celor mai înalte întelesuri si fapte duhovnicesti. Gândul la Judecata Viitoare ca si semnificatia următoarelor duminici ale Triodului ne aduc aminte de singura cale a mântuirii: de la căderea celui dintâi Adam, părintele omului, trebuie să ne ridicăm la Învierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.

Dacă orice crestin este dator să urmeze Mântuitorului în toată viata lui, cu atât mai mult monahul - si mai cu seamă în acest timp al Păresimilor - e obligat să înteleagă si să ia asupră-si crucea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. Este obligat să înteleagă că întreg sensul crestinismului si toată slujirea monahismului constă în aceste trei fapte: să iei asupra ta răul care este în lume, să mori cu acest rău prin despătimirea de sine si să reînviezi în curătie. Pentru toate aceste slujiri este cu deosebire prielnic răstimpul de pocăintă si de cunoastere de sine al marelului post.


Toate învătăturile prezentate în seara aceasta - pe care cu nevrednicie le-am adunat din scrierile Bisericii - sunt foarte greu de împlinit pentru noi, monahii vremurilor de acum. Să-I cerem însă cu umilintă ajutorul Bunului Dumnezeu, iar El ne va întări ca să putem fi cât mai aproape de trăirea acestor frumoase învătăminte si ca să ne putem însusi chemarea de foc - înfricosată si mântuitoare - cu care fiul tunetului pecetluieste deopotrivă Sfânta Scriptură si inimile noastre:

''Amin! Vino, Doamne Iisuse!''.

1946, conferintă tinută la întâlnirile Rugului Aprins



Sapte îndemnuri pentru a găsi calea adevărului

Mai întâi suntem datori a ne aminti pururea de Domnul Dumnezeu, ca să ne bucurăm de nădejdea în El, urmând fericitului David care zicea despre sine: ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am cutre- murat'' (Psalmi 76, 3).

Al doilea lucru la care suntem chemati să medităm sunt patimile lui Hristos, pentru ca si noi să suferim toate cu bunăvointă pentru El. Este bine să ne gândim cu seriozitate cum Fiul cel vesnic al lui Dumnezeu S-a coborât din înăltimile ceresti, S-a întrupat, iar în cele din urmă a fost înăltat pe cruce în acest Trup Sfânt. Prin toate acestea ne-a deschis cu pace Împărătia de Sus. Si-a vărsat prea scump Sângele Său pe pământ si ne-a deschis prin această jertfă cale spre Muntele lui Dumnezeu, spre a fi acolo împreună-locuitori cu îngerii.

Este foarte important de asemenea să avem o cugetare smerită si să ne recunoastem propriile patimi. În acest fel vom dobândi ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne putea îndrepta.

Căci, după cuvântul Părintilor Bisericii, ''cine îsi simte păcatele este mai bun decât unul care, prin arătarea sa, este de folos lumii întregi. Si cine s-a învrednicit să se vadă pe sine asa cum este, e mai bun decât unul care s-a învrednicit să vadă îngeri''.

În al patrulea rând, este bine să cugetăm la ceasul sfârsitului nostru, ca să fim totdeauna pregătiti pentru el. Toată întelepciunea omului stă în gândul la moarte. De această zi s-au cutremurat si se cutremură chiar si marii învătati ai tuturor timpurilor.

Apoi, este folositor să avem tot timpul în fată Ziua Judecătii. Atunci cerul si acest pământ vor trece si vor iesi mortii din morminte si toate faptele oamenilor se vor învedera. Toti vor sta la fel înaintea judecătii lui Hristos, ''căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală si nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut'' (Matei 10, 26). Numai păcatele curătite mai înainte prin pocăintă si spovedanie le va acoperi Domnul la această judecată.



Al saselea cuget pe care îl găsim des exprimat în Sfânta Scriptură si în scrierile Sfintilor Părinti este teama de chinurile iadului. Despre acestea proorocul Isaia spune: ''viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge'' (Isaia 66, 24). Viermele este constiinta celor ajunsi în iad, căci cei osânditi în acest loc vor cunoaste că suferă asemenea chinuri pentru faptele lor.



În al saptelea rând este bine să avem pururea în minte viata vesnică, ca să dorim a ajunge acolo unde sfintii mostenesc bucuria întru Hristos, fericirea de unde a fugit suferinta si frica.







Cu aceste sapte cugetări sufletul celui drept se apără de diavol si cu ele poate să-l învingă pe vrăjmasul mântuirii noastre. Necontenita amintire a acestora si mai ales cugetarea la Dumnezeu ne fac să-L iubim mai mult decât toate. Iar prin ajutorul si puterea Sa, după veacul acesta, Îl vom putea iubi în veci cu îngerii, cu arhanghelii si cu toti sfintii. Amin.





Învierea



Într-un an, de Pasti, fiind în închisoare am simtit bucuria Învierii si a rugăciunii mai profund decât în libertate.

La sărbătoarea Învierii timpul parcă se opreste si credinciosii au alte chipuri, sunt mai luminosi. Atunci poti trăi aproape deplin această năvală a dragostei. Toată natura este plină de harul Învierii. Dacă suntem cu adevărat pregătiti pentru acest praznic al praznicelor, firea noastră se deschide si simtim cum Dumnezeu este deschis total către noi prin iubirea Sa.



''Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Cel ale Cărui urme se văd pe plaja
stelelor

La tărmul lui Dumnezeu
A venit într-un grăunte si acolo
între pustiul mic si pustiul apei sub
măslini
a fost răstignit.

Lumea nu are decât o singură justificare - Învierea!''

Fragment din Învierea, de Daniel Turcea




Prima grupare studentească crestină

(...) Gruparea studentilor crestini din Atena s-a făcut cunoscută nu numai în Atena si Grecia, ci în tot Imperiul Roman. Faima lor se răspândise pretutindeni. Studentii care veneau aici din toate părtile Imperiului vorbeau, mergând în locurile lor natale, despre activitatea grupării.

Desigur, gruparea studentilor crestini s-a făcut atât de cunoscută datorită lui Vasile si Grigorie (este vorba de Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigorie de Nazianz în anii de studentie din a doua jumătate a secolului al IV-lea - n.red.). Acestia i-au dat putere spirituală si strălucire. Datorită celor doi, toti si-au întors privirile asupra grupării, unii pentru a o admira - crestinii -, altii pentru a o invidia - păgânii.

Atât de mult i-au impresionat Grigorie si Vasile pe profesorii si colegii lor, încât cei doi au dobândit în lume o faimă asemănătoare celor mai vestiti profesori din Atena.

Constituirea grupării studentilor crestini a avut efecte binefăcătoare asupra membrilor acesteia. Tinerii studenti crestini ajunseseră într-un oras care rămăsese centrul idolatriei. Nici un oras nu mai păstra atât de puternică viata idolatră ca Atena. Oriunde ar fi iesit cineva în Atena, se afla într-o pădure de statui ale zeilor si demonilor. Orice grupare socială ar fi cunoscut, întâlnea distractii si desfătări materiale.

Viata aceasta îsi găsea sprijinul si în profesorii păgâni, care adeseori se aflau în primele locuri la ritualurile păgâne în temple sau în locuri deschise, chiar si pe drumuri. Cu alte cuvinte, multi profesori erau initiati ai zeilor si ai religiilor păgâne. Viata socială constituia iarăsi, pentru studentii noi, o permanentă provocare spre libertinaj, spre o viată usoară. Studentii crestini încercau să se opună atractiei păgânismului si a imoralitătii. Se întruneau, discutau si înaintau în cele duhovnicesti. Pentru a evita modul de viată imoral, trebuia să cultive un alt mod de viată, plăcut si virtuos. (...)

Prietenia dintre Vasile si Grigorie era admirată de întreaga comunitate academică ateniană. Drumurile lor erau două: cel care conducea la putinele biserici crestine si cel care ducea la scoală.

Stelianos Papadopoulos,

Vulturul rănit - Viata Sfântului Grigorie Teologul





Postfată

<Să nu uitati, oameni buni, că am plecat cu sufletul curat si că am murit din prea multă dragoste! Să nu credeti cumva că
n-am stiut ce fac; toti am stiut! Si, câteodată, când călcati mai apăsat, amintiti-vă că pământul acesta se sprijină pe piepturile noastre.>

- sora martirului Dragos Mladinovici

(20 de ani, omorât în decembrie 1989) ,

vorbind în numele lui -

În toamna anului 2001, câtiva tineri i-am făcut o vizită domnului academician Virgil Cândea. Cu această ocazie i-am relatat despre intentia noastră de a edita o carte care să reunească o bună parte din cuvintele de folos pe care părintele arhimandrit Sofian Boghiu le-a adresat tinerilor în cadrul întâlnirilor organizate de Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Români (ASCOR). Domnul profesor ne-a sfătuit atunci să adăugăm la cuprinsul acestei scrieri si o mărturie referitoare la experienta pe care au acumulat-o în acest mediu misionar studentesc unii dintre membrii reprezentativi ai asociatiei.

Domnia sa a accentuat faptul că o astfel de mărturie nu trebuie să se piardă, ea putând să devină - peste multi ani - foarte utilă. Părintele Sofian, aflând despre o asemenea propunere, a încuviintat să scriem o postfată care, plecând de la problemele cu care ne-am confruntat în ASCOR, să prezinte niste concluzii cât mai practice pentru tinerii ce doresc să se apropie de Biserică.

Vă întrebati, probabil, care este legătura dintre sfaturile părintelui staret si frământările ascor-istilor. Răspunsul este simplu: părintele Sofian Boghiu a fost până în 1998 unul dintre cei mai importanti povătuitori duhovnicesti ai tinerilor din ASCOR Bucuresti. În această postfată vom prezenta felul în care am încercat să aplicăm în viata asociatiei îndemnurile părintelui, precum si problemele de care ne-am lovit în acest demers.

Putem spune că această carte ne prezintă, poate, cel mai bine calea pe care au dorit să se mentină tinerii din ASCOR, după 1990.

În acea stare de har, de efervescentă spirituală care predomina în societatea românească imediat după 1989, năzuiam cu totii să continuăm, într-un duh de sinceritate si jertfă, lucrarea începută de tinerii martiri din decembrie. Fără sfatul permanent al părintelui Sofian, credem că nu am fi încercat să ne asumăm - la nivelul nostru, studentesc - această linie de echilibru si deschidere duhovnicească, ce îmbină armonios credinta practică cu aprofundarea învătăturii bisericesti, fapta cu rugăciunea si care îsi are originea în <veacul de aur al ortodoxiei românesti>, cum numea Nichifor Crainic epoca Sfântului Paisie Velicikovski.

Ca un fir neîntrerupt, influenta paisiană a ajuns la mânăstirea Optina din Rusia, iar de aici s-a reîntors pe pământul românesc prin ieromonahul Ioan Kulîghin, duhovnicul atât de iubit al părintelui Sofian. În acest fel ne-am împărtăsit si noi, după putintă, din duhul care a însufletit reînnoirea isihastă românească din secolul al XVIII-lea. Abia mult mai târziu însă aveam să constientizăm importanta acestei filiatii duhovnicesti.

Filocalia în mediul studentesc

Una dintre problemele foarte importante care s-au pus în ASCOR, începând cu 1994 - când au avut loc primele întâlniri la nivel national -, a fost cum s-ar putea sintetiza cel mai bine orientarea spirituală pe care trebuie să o aibă studentii crestini care doresc să facă misiune în cadrul acestei organizatii. După multe discutii, am căzut cu totii de acord să înscriem în statut ceea ce am considerat a fi mesajul cel mai actual si mai necesar al generatiei noastre: scopul asociatiei este promovarea în mediul universitar a credintei ortodoxe, în duhul filocalic redescoperit de părintele profesor Dumitru Stăniloae.

S-a înteles atunci că încercarea de a ne asuma învătătura Bisericii, având ca model viata si scrierile Părintilor filocalici, este calea renasterii duhovnicesti a neamului românesc.

Această încercare de a merge pe calea filocalică, legăturile statornice cu marii duhovnici, precum si lucrarea mărturisitoare (fără nici un interes personal) a celor care s-au implicat cu dragoste si hotărâre în asociatie, toate acestea au făcut ca ASCOR-ul să rămână - prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu - o prezentă vie, cu un mesaj aparte pentru studentii din mai multe centre universitare.

Cum s-a oglindit orientarea filocalică în viata lăuntrică a organizatiei?

Este foarte greu să descrii starea de har, comuniunea si vioiciunea spirituală pe care au simtit-o în ASCOR multi dintre cei care au avut răbdarea si puterea să se implice câtiva ani cu seriozitate în activitătile asociatiei. Simteai în permanentă ajutorul lui Dumnezeu dacă dăruiai totul. Simteai firescul, bucuria si frumusetea nebănuită a relatiilor personale. Simteai că te-ai implicat într-o experientă spirituală (putin cam neobisnuită pentru unii colegi de generatie) în care se împletesc armonios sinceritatea tinerilor cu îndrumările duhovnicilor si în care esti foarte liber fiind în ascultare.

O sansă cu totul deosebită pentru membrii organizatiei a fost (si este) faptul că în ASCOR se întâlneau tineri de la toate facultătile, care erau preocupati de problemele credintei. Schimburile de experientă apărute cu aceste ocazii, dialogurile, mărturisirea propriilor frământări, toate alcătuiau un univers dinamic din care ieseai foarte îmbogătit.

Calea filocalică s-a concretizat pentru noi si în concluziile directe privitoare la viata sufletească la care ajungeam în urma misiunii practice făcute cu binecuvântare. Vom da un singur exemplu: din experientă am observat că biruinta cea mai grea (dar si cea mai folositoare) a credinciosului este aceea de a recunoaste - în primul rând în fata lui Dumnezeu si a propriei constiinte - că a gresit. Acest lucru este afirmat de către Părintii Patericului atunci când ne arată că cea mai sigură cale a mântuirii pentru tot omul este ''a se prihăni si a se defăima pe sine totdeauna''.

În mod inerent, drumul căutărilor ascor-iste a fost presărat si cu greseli, deziluzii, căderi si ispite. Chiar si din acestea însă puteai să iesi întremat sufleteste, dacă îti asumai deficientele, dacă renuntai la propriul tău orgoliu si te lăsai purtat de mâna lui Dumnezeu. Atunci realizai că fără astfel de încercări nu se poate ajunge pe calea Adevărului si a vietii vesnice.

Pentru cei din exterior ASCOR-ul putea părea o poezie, însă când începeai să pătrunzi în frământările cotidiene ale organizatiei, îti dădeai seama că era vorba de o lucrare misionară care se îndeplinea foarte greu, cu multe sacrificii. Realizai că numai cerând stăruitor si permanent ajutorul lui Dumnezeu, puteai merge mai departe.

Prin iconomie dumnezeiască, prindeai putere văzându-i pe tinerii care mărturiseau că pelerinajele noastre, colindele în spitale sau conferintele de la <Serile filocalice> i-au ajutat să descopere seninătatea vietii crestine si să scape de anumite patimi.



Ne întâlneam uneori cu fosti studenti pe care nu-i remarcaserăm până atunci, dar care ne spuneau că unele din actiunile ASCOR-ului au fost pentru ei o adevărată scoală duhovnicească care le-a schimbat cursul vietii, determinându-i să se spovedească pentru prima dată, să se înscrie la Facultatea de Teologie, să renunte la yoga, la secte sau la muzica rock etc.

Ar mai fi multe de istorisit... Adăugăm doar multumirea noastră adresată ierarhilor si duhovnicilor care au sprijinit cu adevărat organizatiile de tineret ale Bisericii. Contactul direct cu acesti părinti a însemnat pentru multi tineri o limpezire decisivă a propriei lor existente.

De s-a pierdut entuziasmul de la Revolutie?

Pentru un tânăr care se află în anii studentiei la începutul mileniului al treilea, cele spuse până aici îi pot părea niste relatări de acum cel putin patru-cinci decenii. În doar 10-12 ani lucrurile s-au schimbat mult în întreaga societate. De la an la an misiunea crestină în mediul studentesc se face parcă tot mai greu, fiindcă la nivel general românii si-au pierdut mult din entuziasmul si suflul tineresc care îi anima în primii ani de după 1990.

Cauzele acestei scăderi spirituale se pot găsi si în plan politic, economic sau social. Însă cele mai importante explicatii ale acestei neîmpliniri românesti sunt cele de ordin duhovnicesc. Într-o discutie avută cu părintele Sofian, Prea Cuviosia sa ne-a atras atentia asupra faptului că lipsa de smerenie si de pocăintă autentică care există astăzi la întregul popor, ne-a adus pe toti în această stare. Să ne amintim numai de absenta căintei fată de milioanele de crime făcute prin avorturi imediat după Revolutie. Sau să ne gândim la totala împietrire a multora dintre cei care - în ultimul deceniu - au participat (sau participă) la jafurile uriase din economia românească.

În contextul descris mai sus lucrarea ASCOR-ului este mult mai anevoios de împlinit acum în comparatie cu perioada anilor 1990-1995. Totusi nu trebuie uitate cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne îndeamnă să-I cerem ajutor, pentru a depăsi necazurile si greutătile ce par de neînvins: <La oameni aceasta este cu neputintă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putintă> (Matei 19, 26).

Revenind la încercarea asumării practice de către tinerii din ASCOR a mesajului Filocaliei, trebuie spus că în acest demers ne-am văzut confruntati - în special la nivelul mentalitătilor - cu tot felul de ispite pe care a trebuit să le depăsim, învătând din sfaturile duhovnicilor încercati si din propriile greseli. Despre aceste tendinte deviante de la învătătura crestină pe care le-am întâlnit (pietismul, zelotismul, intelectualismul, ecumenismul rău înteles), ca si despre alte sase probleme pe care a trebuit să le luăm în considerare, vom vorbi în continuare, fără să avem pretentia că dăm lectii cuiva. Dorim doar să împărtăsim si altor tineri câte ceva din propria noastră experientă, având nădejdea că rândurile următoare îi vor interesa pe toti cititorii.

Pietismul

În cartea <Ortodoxie si Occident>, teologul si filosoful grec Christos Yannaras afirmă că <pietismul este răsturnarea adevărului Bisericii. Dacă adevărul Bisericii reprezintă un mod de existentă în comuniune, înseamnă a fi în comuniune de iubire, atunci antipodul acestui mod de existentă este acela de a trăi ca individ, a fi ca individ. Din acest punct de vedere, pietismul, care dă prioritate virtutilor individuale, se situează la antipodul vietii si realitătii Bisericii (...). Trăim un mod de viată occidental si, în acelasi timp, vrem să fim ortodocsi. Adică, trăim cu civilizatia pe care pietismul a produs-o si vrem, în acelasi timp, să fim fiinte ecleziale, adică să vietuim în comunitatea de iubire a Bisericii.

Acesta e motivul pentru care am vorbit de schizofrenie. Dacă ajungem să avem constiinta acestei schizofrenii, cred că se întrezăreste o sperantă. Acum situatia este foarte dificilă, pentru că pietismul domneste aproape peste tot>. Am dat acest citat pentru a ne da seama că notiunea de pietism cuprinde mai multe semnificatii decât pare a avea la prima vedere.

Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi această ispită, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultăti. La început am respins doar sentimentalismul ieftin - echivalat de obicei cu pietismul - prin care se promova tabloul religios în locul icoanei si corala în locul muzicii psaltice.

Apoi din lucrarea practică misionară am observat că pietismul se mai caracterizează prin cel putin una din următoarele trei însusiri: individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul si risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstitios si dulceag.

Putem spune că suntem pietisti si atunci când observăm în viata noastră religioasă alte simptome, precum: încăpătânare orgolioasă, ifose de trăire <autentică>, mimarea comuniunii, duhul contrazicerii, obsesia amănuntelor, confuzia valorilor si a planurilor (în sensul de neîncadrare corectă a unei probleme), artificialitate spirituală datorată si abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicesti, bănuială cronică, formalism al gesturilor bisericesti, zăpăceală si lipsă de coerentă, nesinceritate bine camuflată, instabilitate duhovnicească (ce ne face usor manipulabili tocmai de către cei care nu trăiesc în duh ortodox), activism misionar - sau dimpotrivă pasivitate - fără discernământ, superficialitate, stilul contradictoriu si sucit, dulcegării si superstitii de orice nuantă, ignorantă suficientă siesi unită cu părerea de sine, neîntelegere a felului cum trebuie împletită dragostea cu fermitatea si neputintă de a vedea o problemă în ansamblul ei. De obicei pietistii rămân cu o idee fixă, pe care nu o pot schimba ani de-a rândul.

Ne-am oprit cu stăruintă asupra unora dintre trăsăturile pietismului din cauza nocivitătii pe care acesta o are asupra vietii crestine de astăzi, nu numai în cadrul unor organizatii misionare. Gândirea pietistă poate fi si un revers la dimensiunea ideologică si impersonală a societătii moderne, fiind boala sufletească a omului ce-si doreste să aibă o viată religioasă, dar căruia nu-i este încă clar ce înseamnă acest lucru.

Dintr-o perspectivă realistă, putem spune că majoritatea persoanelor care descoperă Biserica si doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spirituală, printr-o etapă caracterizată de pietism; el poate îmbrăca diverse forme, de la cele usor sesizabile, până la cele profund patologice, de tip sectar.

Într-o asociatie formată în general din tineri fără experientă duhovnicească, care se deosebeau de ceilalti colegi ai lor printr-un anumit gen de lucrare mărturisitoare, această rătăcire putea foarte usor să ia amploare. Datorită însă sfaturilor părintilor duhovnici, a ascultării de ierarhie si mai cu seamă prin iconomia lui Dumnezeu - vădită si în mustrările pe care le primeam, cu sau fără dreptate, de la cei din jur - credem că am reusit, cel putin la nivelul majoritătii actiunilor asociatiei, să fim păziti de această ispită. La nivelul vietii duhovnicesti personale, sperăm că Bunul Dumnezeu ne va ajuta mereu pentru a putea vedea unde gresim si pentru a ne putea îndrepta.

Zelotismul

Referitor la problema zelotismului este necesar să rememorăm putin momentul în care s-a decis răstignirea Mântuitorului. Pontiu Pilat a pus în fata multimii iudeilor următoarea alternativă: să elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe Baraba, cel ce fusese închis împreună cu o seamă de răzvrătiti <care în răscoală săvârsiseră ucidere> (Marcu 15, 7). Evreii dezlăntuiti au preferat să fie liber zelotul Baraba - cel care, în asteptarea lui Mesia, apăra Legea veche cu arma în mână - în locul Celui care era chiar <împlinirea legii> (Romani 13, 10). Orbirea zelotistă i-a împins atunci pe iudei atât de departe încât au strigat cu acele înfricosătoare cuvinte: ''Sângele Lui asupra noastră si asupra copiilor nostri!''.

De ce am dat acest exemplu? Întrucât există o categorie de crestini care merg pe această linie zelotistă a unui puritanism militant, însă, neavând dreaptă socoteală, pun înaintea dragostei sabia legii si a dreptătii, făcând astfel ca râvna lor pentru credintă să fie confiscată de diavol, care o îndreaptă în cele din urmă împotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a întâmplat în cazul lui Baraba si a altor conationali de ai săi, care - mergând după litera legii, iar nu după duhul dragostei - nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl asteptau cu înfrigurare de atâta timp.

Zelotistii sunt activi si bine intentionati. Ei vor să apere crestinismul, însă, din cauza stilului lor exaltat, răzvrătit, încrâncenat, repezit si încremenit în clisee, mai rău încurcă lucrurile. Prin actiunile lor nechibzuite trezesc reactii adverse foarte categorice si astfel ajung să facă deservicii Bisericii pe care vor să o slujească.

Acestia promovează în general o atitudine care favorizează concentrarea pe exterioritate în detrimentul interioritătii, o asemenea stare fiind vizibilă în dorinta lor de a face în primul rând schimbări pozitive în jur, iar nu în propriul suflet. Credinciosii cu o gândire zelotistă sunt oricând gata să tină lectii celor cu care se întâlnesc, fiindcă ei oricum ''se pricep'' să abordeze aproape orice temă.

Zelotistii observă foarte usor unde gresesc ceilalti, dar mai greu unde gresesc ei. De asemenea, ei nu constientizează faptul că exagerarea si orice fel de teribilism sunt o formă de a (te) minti (de altfel, acestia sunt fermi convinsi că toate verdictele pe care le dau în aproape orice problemă sunt ''foarte sigure'', ''definitive'' si ''în deplină cunostintă''). Desi pot să sustină cu îndârjire unele adevăruri teologice, istorice sau de altă natură, nefiind însă atenti la dimensiunea duhovnicească a vietii, ajung totusi să producă dezbinare sau certuri.

Zelotistii, de obicei, nu înteleg si mai ales nu simt în profunzime faptul că pe un crestin trebuie să-l intereseze în primul rând dreptatea prin iubirea si voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea după mintea omenească sau reforma socială ori bisericească. În unele cazuri, acestia nu analizează cu atentie dacă jertfa pe care sunt dispusi să o facă pentru binele obstesc este cu adevărat întemeiată pe ascultarea de Dumnezeu, dacă este cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.

Zelotismul este o reactie superficială (dar care poate prinde usor la tineri), apărută în urma constatării cresterii vizibile a lucrărilor malefice în lumea contemporană. Problema la care trebuie să medităm se rezuma însă la următoarea întrebare: militantismul ortodox este acelasi lucru cu calea duhovnicească a Sfintilor Părinti? Cu alte cuvinte, demascarea agitată a racilelor social-bisericesti este acelasi lucru cu asumarea răului din lume ca avându-si izvorul principal în propriile mele păcate?

În concluzie, putem depista în noi însine tendinte zelotiste în cel putin trei cazuri:

1. atunci când ne propunem cu o înfumurare zgomotoasă lucruri mult mai mari decât putem duce;

2. atunci când facem confuzia între a fi activ si foarte hotărât în virtutea unor principii moral-civice, si a avea o lucrare fermă pentru si întru Hristos;

3. atunci când abordăm ostentativ problemele credintei, dar ne lipsesc blândetea si modestia, care îsi au izvorul în rugăciunea curată.

Este foarte greu, atunci când esti tânăr, când esti plin de ardoare si dinamism, dar esti lipsit de frâna dreptei măsuri, să nu aluneci în această ispită. Ceea ce stim însă cu sigurantă este că rugăciunea sinceră si bunăvointa, smerenia si dragostea, călăuzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure în biruirea acestui vrăjmas al mântuirii.

Intelectualismul

Cu toate că din ASCOR fac parte studenti de la diverse facultăti, care au prin urmare un orizont cultural mai larg decât cel religios, ispita aceasta a intelectualismului - a unui crestinism livresc, rational, abstract, suficient siesi - a marcat putin viata asociatiei noastre.

Acest lucru s-a datorat, poate, faptului că majoritatea tinerilor care s-au apropiat de Biserică după 1990 si au intrat în ASCOR au făcut aceasta nu în urma unui demers intelectual, pur rational, ci ca un răspuns la o chemare tainică a lui Dumnezeu, manifestată într-o sete neostoită de religios, de sens si adevăr. Si dintre noi am fost totusi câtiva care am avut la început tendinte intelectualiste si o viziune pur culturalistă asupra crestinismului. Odată însă cu integrarea noastră în ASCOR, s-a produs simultan si o îmbrătisare treptată a teologiei practice ce presupune în primul rând participarea la slujbele Bisericii, mentinerea legăturii cu mânăstirile si cu marii duhovnici, spovedania regulată si constientizarea propriilor neputinte în lucrarea de mărturisire a adevărului crestin în fata colegilor de generatie.

Au existat de asemenea influente intelectualiste mai ales la filialele care erau în contact direct cu crestinismul apusean, prin întâlnirile ecumenice.

Vorbind în general despre intelectualism gândul ne duce în primul rând la intelectualii care nu doresc să cunoască până la capăt învătătura si trăirea crestină, în multe situatii acestia având o viziune formalistă, abstractă si criticistă în ceea ce priveste viata Bisericii. Pentru asemenea crestini se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului: ''Cum puteti voi să credeti, când primiti slavă unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutati?'' (Ioan 5, 44).

Totusi, prin intermediul ASCOR-ului s-a putut observa destul de usor că există si multi intelectuali tineri care, atunci când simt că în fata lor se află un interlocutor sincer si serios, manifestă în mod firesc o deschidere foarte mare fată de trăirea crestină.

De aceea trebuie să recunoastem că, în unele cazuri, asa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, <nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clisee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor>.

Din experientă putem si noi spune că cele mai subtile influente intelectualiste asupra tinerilor din ASCOR au venit, într-un mod oarecum neasteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fără a fi anume interesati de''dogoarea'' vietii duhovnicesti), o priveau mai mult ca o filosofie captivantă decât ca o învătătură mântuitoare.

Pentru asemenea persoane a prezenta teologia fără clisee înseamnă să ai un limbaj cât mai căutat, dar lipsit de duh, si idei moderniste, pentru a te face înteles de oamenii de acum; înseamnă să folosesti din plin informatii filosofice sau stiintifice; înseamnă să fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau protestanti. Iar în cele din urmă, făcând o sinteză între toate acestea si învătătura traditională a Bisericii - utilizându-se expresii specializate si concepte înalte -, să le arăti intelectualilor cât de actuală este ortodoxia. Cu alte cuvinte, teologia devine în acest fel o depănare perpetuă de cunostinte, iar nu o lucrare vie de trăire si vorbire sub puterea harului.

Fără să tăgăduim necesitatea unei pregătiri culturale a studentului teolog, totusi această viziune rationalistă ce-si propune să cunoască învătătura crestină, dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directă a credinciosului cu harul dumnezeiesc, ci doar niste informatii, poate fi numită intelectualism teologic. Aceasta este o tendintă care apare inevitabil la toti cei care dobândim multe cunostinte duhovnicesti, dar, din păcate, ele rămân la un nivel pur cerebral deoarece nu încercăm să ni le asimilăm pe toate prin trăire.

Intelectualismul teologic este o ispită - foarte greu de ocolit - a însusi sistemului teologiei academice din aproape toate timpurile si de aceea el poate influenta negativ viata tinerilor din Biserică.

Ecumenismul rău înteles

Problema implicării în miscările internationale ecumenice a frământat câtiva ani ASCOR-ul, la nivel national. Stiam că cei mai mari dogmatisti ortodocsi ai secolului XX - părintele Dumitru Stăniloae si părintele Justin Popovici - au numit ecumenismul <pan-erezia timpului nostru>. Desigur, acestia nu s-au referit la ecumenismul înteles ca dialog sincer, de frătietate si iubire, ce trebuie să existe la nivel local si personal între membrii diferitelor religii sau confesiuni, fără a fi nevoie de un cadru special finantat de interesele politice. Nu s-au referit în vreun fel nici la încărcătura semantică pe care o mostenesc din primul mileniu crestin expresiile ''ortodoxie ecumenică'' (adică universală, sobornicească) si ''sinod ecumenic'' (a toată Biserica). Distinsii părinti profesori au vizat prin această afirmatie în special <nevinovatele> si mai ales <apoliticele> miscări internationale ecumenice care îsi desfăsoară activitatea sub umbrela sincretistă a directivelor politico-masonice.

Fără să existe o hotărâre sau măcar o dezbatere a membrilor ori a conducerii ASCOR, printr-o initiativă individuală, mânată de anumite interese, asociatia noastră a devenit membră afiliată la Federatia Mondială a Studentilor Crestini (WSCF) prin anii 1990-1991. Această organizatie cuprindea peste 90% asociatii protestante si reprezentanti de tineret ai câtorva culte neoprotestante.

Ispita întâlnirilor ecumenice organizate de WSCF consta în faptul că tinerilor din ASCOR li se propuneau călătorii în străinătate, mese festive si alte avantaje materiale; astfel că începuseră deja să apară câtiva oportunisti care voiau să facă <misiune> în Occident si care ar fi putut schimba orientarea asociatiei, transformând-o într-o agentie ortodoxă de turism.

Dincolo de faptul că majoritatea ascor-istilor nu aveau vârsta si pregătirea necesară pentru a reprezenta Biserica Ortodoxă la acest tip de întâlniri politico-ecumenice, însăsi participarea lor la asemenea manifestări, compromisurile, experientele pe care le aveau îi schimbau mult, până la pierderea aproape cu desăvârsire a duhului ortodox. Prin urmare, la sfârsitul anului 1993, ASCOR Bucuresti, pentru a înlătura riscurile pe care le presupuneau legăturile cu WSCF, a întrerupt orice contact cu această asociatie. După această dată, la întâlnirile pe tară, o singură filială (care derula multe activităti peste hotare) sustinea, în mod constant, implicarea în WSCF.

În toamna anului 1995, la Bucuresti, a avut loc o Consfătuire Natională în care s-a hotărât să se discute oportunitatea rămânerii noastre în această internatională ecumenică studentească. ASCOR Bucuresti a adunat o serie de materiale prin care demonstra că WSCF este o organizatie politică cu puternice tendinte sincretiste si apostate. Discutiile au fost încinse, reprosându-ni-se că nu acceptăm dialogul între confesiuni. Răspunsul firesc a fost că este normal ca, mai întâi, noi, ortodocsii, să ne cunoastem unii pe altii, să dialogăm si să aflăm problemele cu care se confruntă fratii nostri ortodocsi din alte tări. Iar după aceea putem să depunem eforturi pentru a-i recupera - atât cât este posibil - pe cei care au iesit din sânul Bisericii Ortodoxe Române si au trecut la alte confesiuni sau chiar la alte religii.

Printre cele mai importante argumente împotriva mentinerii legăturii cu această federatie a fost faptul că în brosurile editate sau răspândite de WSCF se găseau tot felul de ciudătenii. De exemplu, la un moment dat, în <liturghia> femeilor, se spunea: <Doamne, nu mai vreau să mi te închipui ca un bărbat, vreau să mi te închipui ca o femeie si să mă rog Tie>; în altă parte Mântuitorul apărea cu coroana de spini si cu o tigară în gură, iar dedesubt scria: <o nouă viziune asupra lui Hristos>; într-una din brosurile răspândite de WSCF chiar în România si intitulată <Teologia homosexualilor si a lesbienelor>, li se propunea tinerilor să ia legătura cu diversi homosexuali si lesbiene din întreaga lume...

Până la urmă s-a votat, în unanimitate - eram aproximativ 50 de reprezentanti din majoritatea centrelor universitare - pentru iesirea din WSCF.

ASCOR-ul si unele ispite de-a dreapta

Dorinta noastră de a respecta întru totul predania ortodoxă a fost pândită în unele cazuri de pericolul ispitelor de-a dreapta.

De pildă, exista riscul de a fi elitisti; adică există pericolul de a ne considera mai buni decât cei care nu încearcă si ei să urmeze linia filocalică.

Sau, încercând să facem activităti cu caracter duhovnicesc care aveau o desfăsurare si o finalitate bine calculate, se ajungea uneori la o institutionalizare de tip occidental, ce dizolva tocmai vioiciunea tinerească si relatiile personale. Adică se tindea spre o organizare perfectă în ceea ce priveste lucrarea misionară în mediul studentesc, dar câteodată neglijam involuntar tocmai problemele sufletesti ale celui de lângă noi.

Institutionalizarea este una dintre cele mai profunde amăgiri care poate îmbolnăvi aproape orice aspiratie de propovăduire a credintei la nivel colectiv. Ea îmbracă multiple fatete, dintre care mai amintim doar promovarea cantitătii în defavoarea calitătii duhovnicesti, precum si folosirea cu precădere pentru combaterea răului din jur a gândirii si mijloacelor lumesti, atunci când, în cele mai multe cazuri, prioritatea (sau chiar exclusivitatea) trebuie să o aibă armele Duhului.

Pe de altă parte, pentru a se păstraîn viata asociatiei spontaneitatea si pentru a se evita institutionalizarea si activismul, se aluneca în unele situatii într-o altă extremă: dezorganizare enervantă, lipsă de initiativă si de responsabilităti precise.

Cei care au pus suflet pentru realizarea comunitătii ASCOR speră ca pe viitor noile generatii să aibă discernământul necesar pentru a ocoli orice ispită si pentru a merge pe calea de mijloc, calea împărătească recomandată de Sfintii Părinti.

Ar mai trebui făcute câteva precizări necesare: capcanele spirituale descrise în această postfată nu sunt prezentate de pe o pozitie elitistă, a unor credinciosi adevărati care nu au gresit, iar acum dau sfaturi. Dimpotrivă!

De asemenea, este foarte important să întelegem din aceste rânduri că trebuie să ne ferim de anumite boli sufletesti si nu că trebuie să judecăm anumiti oameni.

Oricare dintre aceste tendinte deviante de la învătătura crestină ne pot influenta fără să ne dăm seama. Uitându-ne cu maximă sinceritate în noi însine si dându-ne seama că avem asemenea deficiente, ne putem însă îndrepta cu ajutorul lui Dumnezeu, iar aceasta este - asa cum remarca părintele Nicolae Steinhardt - cea mai mare minune care i se poate întâmpla unui om; putem oricând să ne (re)venim în fire, ajungând la dreapta socoteală.

Criticismul - o solutie?

Criticismul este una dintre bolile grave ale societătii românesti. Nu am înteles niciodată cum au reusit unii să scape atât de repede de propriile patimi, încât să le rămână timp si energie pentru a-i critica obsesiv pe altii si a produce dezbinare la nesfârsit. De mai multe ori l-am întrebat pe părintele Sofian din ce cauză suntem un popor atât de dezbinat. Sub diferite forme, părintele ne-a dat acelasi răspuns: din mândrie!

Unele persoane îsi întemeiază stilul de a critica încontinuu pe ideea că, procedând în acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depăsi mentalitatea comunistă, unde nu era voie să critici pe nimeni, întrucât totul era considerat perfect.

Pentru a ne da însă seama dacă critica noastră este sau nu plăcută lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, să vedem roadele acesteia. Când critica noastră insistentă produce tulburare (în jur sau înlăuntrul nostru) si nu îndreptare, este foarte posibil ca ea să nu fie după voia lui Dumnezeu, ci să-si aibă izvorul în propriul nostru orgoliu.

Câteodată este firesc să dezbati critic o problemă, oferind cu dragoste si solutii. Criticismul însă produce o tulburare inutilă, dacă prin el întelegem o atitudine încrâncenată prin care depistăm milimetric răul din jurul nostru, din societate sau din viata Bisericii, dar nu-l punem în legătură cu neajunsurile din sufletul nostru. Adică nu constientizăm faptul că principalele cauze ale existentei răului care ne apasă sunt propriile noastre păcate.

Sfânta Biserică ne reaminteste mereu că, pentru a scăpa de boala criticii delirante, ne stau la îndemână si următoarele medicamente ale spiritualitătii ortodoxe: a vedea partea bună si frumoasă a oamenilor, a ne frământa numai pentru problemele care sunt în puterea si răspunderea noastră, a ne concentra asupra propriilor greseli, precum si asupra împlinirii unei lucrări pozitive, în duhul Evangheliei. Aceste modalităti de gândire si actiune - binecuvântate prin experienta Sfintilor Părinti - constituie de fapt temelia oricărei schimbări (făcută în duh ortodox) a vietii bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce sminteală, căci Mântuitorul ne avertizează foarte limpede: ''Iar cine va sminti pe unul dintre acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară si să fie afundat în adâncul mării''. Aceste ultime consideratii reprezintă motivatii importante pentru ca tinerii din ASCOR să încerce să adopte o atitudine inspirată din ''reteta prescrisă'' mai sus, ori de câte ori ei observă nereguli în interiorul Bisericii.

Trebuie spus faptul că în organizatia noastră nu prea se luau în seamă criticile nesincere (privitoare la problemele asociatiei), adică cele care ascundeau o altă motivatie decât cea afisată. De exemplu, unii erau supărati pe noi fiindcă nu îi invitasem niciodată să conferentieze, dar, când ne criticau, invocau cu totul alte motive; altii păstrau ceva resentimente de pe vremea când li se tăiase avântul prin ASCOR, datorită oportunismului, trufiei exagerate sau vicleniei de care dăduseră dovadă.

Cei care puneam umărul să realizăm o actiune făceam si greseli sau nu eram tot timpul de acord între noi. Însă prin discutii, polemici, diferite întâmplări, se rezolvau problemele apărute, fiindcă aproape nimeni nu se supăra când era criticat, cu dragoste si simplitate, de un coleg, mai ales că lucrul cel mai important care ne-a interesat dintotdeauna a fost să facem lucrurile după voia lui Dumnezeu si nu după voia noastră.

Întrucât stim că nu am reusit întotdeauna să facem ceea ce trebuie, ne cerem iertare fată de toti cei care sunt supărati pe noi într-un fel sau altul, fie din cauza unor actiuni ale asociatiei, fie din cauza felului nostru de a fi.

Viata cetătii

Foarte criticate au fost manifestările organizatiei în arena social-politică (desi ele nu au constituit nici pe departe centrul preocupărilor noastre asa cum li se poate părea unora). Una dintre acuzele care ni se aduceau era ideea nerealistă - si în acelasi timp foarte comodă - conform căreia nu există vreo legătură între filocalie, duhovnicie si faptul de a lua atitudine fată de o gravă incorectitudine politică sau socială, care vine într-o contradictie flagrantă cu învătătura Mântuitorului. Ca si cum cel care este preocupat de rugăciune nu se mai implică deloc în viata cetătii, atunci când, lângă el, se întâmplă ceva foarte important, care pune într-un mare pericol viata sufletească a semenilor săi.

Bineînteles că în această implicare este foarte necesar ca valorile si exigentele duhovnicesti să primeze; adică în primul rând punctul de pornire al unor asemenea manifestări să fie convingerea că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l ajuta pe om să se schimbe si nu pentru ca să reformeze societatea.

La temelia unor astfel de atitudini este necesar să existe în acelasi timp un anumit simt al proportiilor si discernământ, pentru a nu te arunca orbeste cu capul înainte. Aceasta mai ales în zilele noastre, când ipocrizia si cinismul politic au atins poate, la nivel global, cotele cele mai rafinate din întreaga istorie a umanitătii, iar majoritatea crestinilor - fiind intoxicati cu atâtea informatii false - nu mai înteleg aproape nimic din adevărata fată a propagandei politice (iar câteodată nici măcar nu mai pot bănui existenta nenumăratelor metamorfoze ale intruziunii politicului).

În ceea ce ne priveste, se vede foarte clar acum că aproape toate manifestările noastre publice de după 1992 - cu privire la anumite probleme social-politice - au fost perfect justificate. Vom da un singur exemplu: lupta împotriva legalizării homosexualitătii.

Criticile adresate cu această ocazie ascor-istilor din partea societătii <curat> civile au fost foarte virulente, iar unora (chiar dintre cei care, în mod normal, ar fi trebuit să ne sprijine) li s-a părut că am exagerat cu actiunile noastre în această privintă. Însă brosura pe care am editat-o cu această ocazie si am înmânat-o oamenilor politici - ca si alte initiative - a avut un impact destul de puternic, contribuind în mod semnificativ la amânarea cu câtiva ani a oficializării sodomiei, după cum au lăsat să se înteleagă unii parlamentari si reprezentantii de la Comisia Internatională a Drepturilor Homosexualilor si Lesbienelor. România a fost astfel, pentru câtva timp, printre foarte putinele state europene unde se mai sanctiona penal homosexualitatea, acest lucru fiind atunci pentru noi o sperantă că nu ne va părăsi ajutorul lui Dumnezeu. Actiunile noastre nu au fost însă suficiente pentru a se putea stopa răul.

Pentru a ne da mai bine seama cât de ''exagerati'' am fost în această problemă, vom prezenta pe scurt situatia la care s-a ajuns în momentul de fată (iunie 2002).

În privinta legiferării inversiunilor sexuale, lucrurile au avansat nepermis de mult, într-un sens negativ. Alesii nostri, după ce s-au văzut cu sacii în cărută (parlament), au sters cu totul din Codul Penal referirea la sodomie, nelăsând-o nici măcar la perversiuni (ca să nu mai vorbim si de o altă initiativă la fel de ''benefică'': oficializarea prostitutiei). Cu alte cuvinte, pentru prima dată în istorie statul român - prins acum între ciocan si nicovală - încearcă prin presiunea legilor să prezinte anormalitatea ca normalitate, să modifice constiinta poporului care de două mii de ani consideră homosexualitatea un păcat strigător la cer.

Odată lăsată deschisă poarta răului, au început deja să apară primele complicatii evidente. În toamna anului 2001 am reusit cu totii să ne dăm mai bine seama cât de ''mărinimos'' reactionează stăpânii acestei lumi atunci când sunt contrazisi în privinta unor legi pe care vor să le impună în toate tările. Astfel, românilor li s-a adus la cunostintă că Statele Unite au trimis în România un ambasador homosexual, cu tot cu amantul său. Interesant este faptul că, desi majoritatea populatiei României nu a fost, nu este si nu va fi de acord cu o asemenea anomalie, aproape nimeni nu a avut curajul să ia atitudine în mod public. Trăim o epocă înfloritoare, de libertate si democratie, nu-i asa?

Continuitatea

AScor a continuat după 1990, în mediul studentesc, lucrarea spirituală începută de Asociatia Studentilor Crestini din România (A.S.C.R.), înfiintată la Bucuresti în 1921. Ca un arc peste timp între cele două organizatii studentesti se pot găsi mai multe trăsături importante în comun, dintre care amintim: apolitismul si încercarea de a promova ortodoxia autentică prin manifestări culturale (conferinte, reviste etc.).

Din A.s.c.R. au făcut parte diverse personalităti care se vor impune peste ani în cultura românească sau chiar universală, printre care se numără: Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, Arsavir Acterian, Eugen Ionescu, Sergiu Condrea, Maria Droc sau Constantin Noica.

Ceea ce se stie mai putin este faptul că initiatorul întâlnirilor de la ''Rugul Aprins'', poetul Sandu Tudor, a fost unul dintre membrii marcanti ai asociatiei; de altfel, la acele conferinte duhovnicesti din incinta mânăstirii Antim s-au reîntâlnit după 1945 o parte dintre vechii A.s.c.R.-isti, cum ar fi scriitorul Paul Sterian, cunoscutul bizantinist Alexandru Elian sau arhitectul Constantin Joja. Este impresionant si faptul că cei doi tineri care au condus câtva timp întâlnirile A.s.c.R.-iste - Mircea Vulcănescu si Sandu Tudor - aveau să împărtăsească, în cele din urmă, un acelasi sfârsit mucenicesc în temnitele comuniste.

La rândul său, ''Rugul Aprins'' a constituit una dintre cele mai profunde forme de rezistentă spirituală pe care le-a dat poporul român în fata agresiunii bolsevice, atât prin tematica duhovnicească abordată la aceste întâlniri, cât si prin importanta participantilor. Aici au conlucrat, sub acoperământul mânăstiresc, trei categorii sociale care au avut întotdeauna un rol cheie în perpetuarea valorilor românesti: clericii (dimpreună cu monahii), cărturarii si studentii. În acest sens, părintele arhimandrit Roman Braga - unul dintre fostii studenti care s-au format în acele timpuri la conferintele de la mânăstirea Antim - observa în 1991: ''Guvernul comunist de la Bucuresti intrase în panică. S-a speriat de "Rugul Aprins" mai mult decât de toate centrele de rezistentă din Carpati. Pentru partizani exista pedeapsa cu închisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel "centru" din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunacearski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: "Dacă vrei să-l stăpânesti pe om, ucide-i intimitatea!">.

Luând în considerare toate cele spuse mai sus, cât si noul tip de război care se duce - cel putin la nivel cultural si informational - împotriva poporului român, începând cu anul 1990, se poate întelege într-o altă lumină importanta pe care au avut-o si o au multe din actiunile ASCOR-ului; acestea vizează tocmai construirea unor punti de legătură între mediile universitare si slujitorii sfintiti ai Bisericii, ele situându-se în prelungirea nu numai a râvnei a.s.c.R.-iste, ci si - la o altă dimensiune - a problematicii si fervoarei duhovnicesti prezente la ''Rugul Aprins''.

Într-o discutie pe care am avut-o cu părintele Sofian, referitoare la perioada de dinainte de 1945, Prea Cuviosia sa ne-a atras atentia că, pentru a fi cu adevărat în continuitatea celor de atunci, trebuie să aprofundăm atât viata duhovnicească, cât si pregătirea culturală; după care, a adăugat:

''Pe vremea aceea românii erau liberi; acum, după ce s-au amestecat comunistii (care au fost dusmanii credintei), lucrurile sunt foarte schimbate. Multi dintre tinerii din perioada interbelică aveau o râvnă duhovnicească aproape naturală, cum este a copiilor; parcă Dumnezeu i-a ridicat asa si parcă El se ocupa direct de ei, mai mult decât părintii lor. Parcă Dumnezeu îi pregătea si le dădea întelepciune, ca si unor tineri din vremea noastră. Tinerii de atunci au fost pregătiti pentru această grea încercare - comunismul; s-ar putea ca, într-un fel, lucrurile să se repete si în zilele noastre.

Lucrul cel mai important pe care ar fi bine să-l învătăm din acesti peste 40 de ani de ocupatie comunistă este că trebuie să încercăm tot timpul să fim buni crestini, să încercăm să avem mai multă dragoste''.

România Reală

Am observat că de multe ori criticismul se împleteste cu o viziune pesimistă si dezarmantă privitoare la verticalitatea poporului nostru, la societatea în care trăim, la viitorul care ne asteaptă. Niciodată nu am aderat la o asemenea stare de spirit; dar nici nu am sustinut în schimb neaosismul sau vreo altă variantă a nationalismului demagogic.

Poate că motivul principal al apropierii noastre de firescul crestin si national românesc a fost tocmai cunoasterea - în special prin intermediul ASCOR-ului - a unor români adevărati, din toate categoriile sociale. Cu purtarea de grijă a dragostei lui Dumnezeu, am reusit ca prin acesti oameni - de o calitate sufletească exceptională - să descoperim o cu totul altă lume decât România oficială sau România manualelor alternative. Pentru noi, acestia reprezintă România Reală si nu bâlciul care ni se oferă zilnic, cu cinism si <obiectivitate>, la posturile de televiziune sau în ziare. De aceea ne dor văicărelile dezgustătoare ale unor oameni care cred că, lovind în poporul din care s-au născut, îsi rezolvă propriile complexe de inferioritate.

Adevărata Românie am întâlnit-o si în atmosfera foarte vie, realistă, plină de sensibilitate, comuniune si căldură sufletească din ASCOR si din paraclisul studentesc ocrotit de Sfântul Nicolae. În aceste două medii prielnice cresterii duhovnicesti, s-au legat prietenii pentru Întreaga Viată, care ne-au ajutat să depăsim multe obstacole.

Tot aici am descoperit cu bucurie, la unii studenti din domenii diferite, o dorintă puternică si oarecum instinctivă de a avea, laolaltă cu alti tineri, o împreună-lucrare misionară în duhul ortodoxiei autentice promovate de către Marii Apostoli si Părinti ai Bisericii, precum: Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Paisie Velicikovski, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Justin Popovici, Cuviosul Serafim Rose sau Sfântul Siluan Athonitul. Interesant este că unii dintre tinerii pe care i-am cunoscut simteau mai întâi o chemare tainică spre acesti Sfinti sau Părinti si de abia după aceea le citeau scrierile.

Tinând cont si de toate aceste realităti, gândindu-ne si la rugăciunile pe care le fac pentru poporul nostru martirii de la Revolutie, mucenicii din închisorile comuniste si totii sfintii acestui pământ binecuvântat, nu întelegem de ce ar trebui să fim pesimisti, atunci când sensul vietii noastre este dobândirea Împărătiei lui Dumnezeu, după cum ne spune Însusi Mântuitorul: <căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui>!

Omul duhovnicesc

Majoritatea tinerilor preocupati cu adevărat de credintă nu mai sunt acum impresionati de discursurile frumoase. După atâtea deziluzii apărute în ultimii ani în societatea românească, dar si pe fondul unei febrile căutări spirituale în întreaga lume crestină, acesti tineri îsi orientează tot mai mult viata după oamenii duhovnicesti. Fără prezenta acestora din urmă, crestinismul ar deveni o simplă ideologie colorată religios, fariseică, activistă social si moralizatoare.

Ce să facem pentru a deveni oameni duhovnicesti?

Sfântul Siluan Athonitul - ale cărui scrieri părintele Sofian le recomandă imediat după Sfânta Scriptură si Vietile Sfintilor - ne îndeamnă să ascultăm de preotul la care ne spovedim, arătându-ne că ''ascultătorul care crede duhovnicului său si nu crede siesi se va tămădui degrab de orice vătămare sufletească'', scăpând mai ales de amăgirea trufiei care ne secătuieste spiritual.

Sfântul athonit ne atentionează de asemenea că în tot războiul pe care-l ducem pentru a ne înduhovnici - adică pentru a fi constienti si pentru a ne elibera de patimile care zac în noi - ne sunt necesare în primul rând două arme: ascultarea si smerenia.

Ce înseamnă a te smeri?

Sfântul Siluan ne lămureste, uimitor de frumos: ''Sunt multe feluri de smerenie. Unul este ascultător si se învinuieste pe sine însusi întru toate; si aceasta este smerenie. Un altul se căieste pentru păcatele sale si se socoteste un nemernic înaintea lui Dumnezeu; si aceasta este smerenie. Dar alta este smerenia celui care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoasterea si gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când, în Duhul Sfânt, sufletul vede cât de blând si smerit este Domnul, atunci se smereste pe sine până la capăt. Si această smerenie e cu totul deosebită si nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaste prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu totii: bogatii ar dispretui bogătiile lor, savantii stiinta lor, ocârmuitorii slava si puterea lor, si toti ar trăi în mare pace si iubire si mare bucurie ar fi pe pământ''.

În numele mai multor fosti membri ASCOR

Tudor Popescu, Presedinte ASCOR Bucuresti între anii 1995-1999

iunie 2002, Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt













Simbolismul Crucii

<Mă bucur, iubiti tineri, că pretuiti atât de mult Sfânta Cruce si vreti să ridicati aceste cruci ca un simbol al orientării voastre în viată si ca o cinstire a memoriei celor care si-au însusit crucea, primind moartea pentru neamul acesta. Crucea reprezintă pentru noi - pentru crestini, pentru poporul care îsi face semnul înainte de orice faptă si la toate rugăciunile - suprema iubire a unuia pentru altul si suprema iubire a fiilor pentru neamul lor.

Crucea însemnează că mergi până la moarte, de bunăvoie, pentru ceilalti. Hristos, prin cruce, a mers de bunăvoie până la moarte pentru noi, ca să învingă moartea. Numai primind crucea de bunăvoie, nu silit, ci din iubirea supremă pentru celălalt, numai asa capeti si tu viată vesnică si te înalti spre desăvârsire, prin unirea cu Hristos, ajutându-i si pe ceilalti să facă aceasta.

Crucea este semnul iubirii dintre noi si semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Ridicând aceste cruci, manifestati hotărârea de a vă iubi neamul, de a vă iubi unul pe altul, de a lupta pentru unitatea poporului nostru până la moarte.>

Cuvânt adresat de părintele Dumitru Stăniloae

tinerilor din ASCOR care au ridicat în 1993

crucile din Piata Universitătii







Cuprins

Cuvânt înainte 9

Scurte repere biografice 13

''Voi cine ziceti că sunt Eu?'' 17

Despre ceasul neasteptat al mortii 21

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiti! 23/ De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoastem momentul mortii? 26/ Ce este bine să facem? 28/

Valoarea sufletului 31

Sufletul rămâne o mare Taină 32/ Chipul lui Dumnezeu în om 34/ ''Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic'' 36/ Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului? 38/

Învătături despre smerenie 43

Arma cea mai puternică împotriva diavolului 44/ Ce este smerenia? 46/ Smerenia sfintilor 48/ Exemplul Mântuitorului 50/ Falsa smerenie 53/ Cumpătarea 61/ ''Nu dăznădăjdui!'' 66/ ''Trăim într-o epocă foarte primejduită si de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriti'' 71/ Cea mai smerită făptură umană 76/

O scurtă meditatie 84

Orbirea sufletească 85

Cum apare orbirea sufletească? 87/ Nu trebuie să uităm de ochii sufletesti! 89/ ''Sârguieste dar si te pocăieste'' 91/

Puterea rugăciunii 95

Rugăciunea curată 97 / Împlinirea si foloasele rugăciunii 100 / Esenta vietuirii crestine 103 / Rugăciunea inimii este de mare actualitate în viata modernă 108/ Împărătia lui Dumnezeu este în noi 115/ ''Unde este comoara voastră, acolo este si inima voastră'' 123/

Cuvinte la început de post 132

Dreapta socoteală 136

Experienta rugăciunii inimii 138/ Părintele Ioan Kulîghin în România. Întâlnirile de la Rugul Aprins 141/ Capcanele falsei credinte 151/ Însusirile trăirii ortodoxe 156/ Discernământul. Cum va fi sub domnia Antihristului? 159/ Importanta duhovnicului 168/ Credinta tinerilor 176/ Esentialul 184/

Prezenta Sfântului Duh 193

Schimbarea 197

Mai poate fi schimbată societatea? 199/ Treptele rugăciunii inimii 203/

Iubirea duhovnicească 211



Călugărul în fata Dreptei Judecăti 219

Suntem cu adevărat constienti de Ziua Judecătii? 221/ Cum apare călugărul în fata Judecătii Viitoare? 226/ ''Acum este Judecata acestei lumi'' 233/

Sapte îndemnuri pentru a găsi

calea adevărului 238

Învierea 243

Postfată 248