Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi

Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această întrebare. După ce L-a întâlnit pe Dumnezeu, după ce a cunoscut Viaţa în Lumina ce iradiază din Faţa Sa, sufletul nu mai găşeşte de acum înainte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate mulţumi şi, in acelaşi timp, e înconjurat de toate, afară de Dumnezeu. Răul, întunericul, lucrarea demonilor, toate caută să-l zdruncine; chinul adus de patimi atinge uneori o intensitate extremă, dar totul se petrece ca şi cum Dumnezeu s-ar fi întors de la om şi n-ar mai da nici cea mai mică atenţie la chemările lui. Ca o fiinţă lipsită de apărare, acesta se simte spânzurat deasupra unui adânc care-l înspăimântă; îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, dar toate strigătele sale rămân fară răspuns. Sufletul ştie că s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de conştiinţa ticăloşiei lui, şi cu toate acestea îl imploră pe Dumnezeu să se miluiască de el – dar în zadar. Dumnezeu nu Se înfăţişează sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredincioşia lui, iar el e zdrobit sub povara acestor învinuiri. Recunoaşte dreptatea judecăţii dumnezeieşti, dar acest lucru nu-i micşorează suferinţele. Nu în închipuire, ci aievea se cufundă în umbra morţii; negăsind acest Dumnezeu pe Care-L cheamă ziua şi noaptea, sufletul suferă într-un mod insuportabil. Ne-am putea întreba: care e sensul tuturor acestor lucruri? In clipa în care vine, sufletul nu poate primi încercarea ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu sau a încrederii lui Dumnezeu faţă de el, ca dorinţa Acestuia de a-l face pe om să se împărtăşească de sfinţenia şi plinătatea vieţii care este întru El. Sufletul nu ştie decât un singur lucru: Dumnezeu l-a părăsit după ce i-a arătat Lumina Lui, făcând astfel suferinţele lui şi mai profunde. Iar când ajunge la capătul puterilor, el nu-L vede pe Dumnezeu plecându-Se milostiv spre el; şi atunci îi vin gânduri şi simţăminte despre care e mai bine să tăcem. Sufletul coboară în iad, dar nu aşa cum coboară cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi care n-au în ei lumina adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt orbi; nu, el coboară aici fiind în stare să distingă natura întunericului pe care-l simte.Acest lucru nu se întâmplă decât celor care, după ce au cunoscut harul dumnezeiesc, l-au pierdut mai apoi. Sămânţa iubirii dumnezeieşti pe care sufletul o poartă în adâncul său naşte atunci în el o căinţă, a cărui putere şi amploare depăşesc măsura conştiinţei religioase obişnuite. Vărsând lacrimi din belşug, omul se îndreaptă atunci spre Dumnezeu din toată fiinţa sa, din toată puterea sa, şi aşa descoperă adevărata rugăciune care-l smulge din aceast lume pentru a-l introduce intr-o alta lume, in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti. Ele sunt negrăite, căci din clipa în care sunt traduse în cuvinte, sau noţiuni obişnuite, cel care le aude nu le va interpreta decât în funcţie de cunoaşterea pe care o are din propria sa experienţă fără să-i depăşească limitele. Când sufletul a trecut prin toată această serie de aspre încercări, vede limpede în el însuşi că nu există în lume loc, suferinţă, bucurie, putere, făptură, care să-l poată smulge de lângă iubirea lui Dumnezeu. Şi de acum înainte întunericul nu va mai putea înghiţi lumina acestei vieţi.Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru". Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?" (In 6, 6o). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi "greu". Stareţul era mereu blând, îngăduitor şi bun, dar în realitate nu s-a depărtat niciodată de ceea ce-l învăţase Dumnezeu. Atitudinea sa era simplă şi clară: „Domnul are milă de toţi... Atât a iubit pe oameni încât a luat asupra Lui povara lumii întregi... Iar de la noi aşteaptă să-i iubim pe fraţii noştri". Ascultându-l vorbind, ştim din tot sufletul că spune adevărul, dar a-l urma întrece puterile noastre. Şi mulţi au fost cei ce s-au dezlipit de el. Mireasma duhovnicească ce se revărsa din el făcea să se nască în suflet un profund sentiment de ruşine pentru noi înşine şi conştiinţa ticăloşiei noastre proprii. Dacă i v-aţi fi plâns de cei care v-au supărat, el v-ar fi înţeles mâhnirea şi v-ar fi împărtăşit durerea, nu însă şi mânia. Dacă v-aţi fi gândit să răsplătiti răul cu rău atunci voi însivă i-aţi fi pricinuit durere. Si daca ati fi socotit vatamator sa rasplatiti cu bine unui om rau, el n-ar fi înţeles cum un om ce se pretinde creştin se poată gândi că o faptă conforma poruncii lui Hristos ar putea pricinui vreo vătămare oarecare. Poruncile lui Hristos erau pentru el legea desăvârşirii absolute şi singura cale ce ingaduie biruirea raului in lume conducand spre Lumina veşnica. Pazirea poruncilor nu poate fi decât folositoare atât celui ce le urmează, cât şi celui pentru care se împlinesc. Nu, nu pot exista împrejurări în care împlinirea poruncilor lui Hristos să poată fi vătămătoare cuiva, de îndată ce vatamarea e privita nu dintr-un unghi vremelnic, ci în planul vietii veşnice, dat fiind că porunca lui Hristos e expresia binelui absolut. Intr-o zi un monah i-a spus stareţului ca daca toţi oamenii ar lucra potrivit cuvintelor lui, acest lucru s-ar întoarce în folosul vrăjmasilor si raul ar birui. Staretul a tacut fiindcă cel care facea această obiecţie nu era în stare să primească cuvantul sau, dar mai târziu a spus altcuiva: „Duhul lui Hristos poate oare dori rau cuiva? Oare la asa ceva ne cheama Dumnezeu?" La omul stapanit de patimi pervertirea conştiinţei e in acelaşi timp mare si subtilă. In viaţa duhovnicească, omul posedat de o patima face adeseori ca această patimă să treacă drept o căutare dezinteresata a adevărului şi binelui, ba uneori chiar o lupta pentru slava lui Dumnezeu. In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii sunt adeseori gata să verse sânge, nu însă propriul lor sânge, ci pe cel al „fraţilor" lor „vrăjmaşi". Aşa a fost de când e lumea, dar viata staretului a coincis cu o perioadă din istorie, în care această deformare a sensului Evangheliei a atins o amploare excepţională. „Oare aceasta e calea lui Hristos?", spunea el cu tristeţe. „Greu" e cuvantul stareţului. Cine poate să-l asculte? A trăi în conformitate cu acest cuvânt înseamnă a te preda martiriului, nu numai în sensul tare al acestui cuvânt, ci şi în viaţa de zi. Se povesteşte - nu-mi mai aduc aminte exact unde anume – istoria unui om evlavios care ceruse toată viaţa de la Dumnezeu să-i dea o moarte de mucenic; când ceasul unui sfârşit paşnic s-a apropiat, el a spus cu întristare: „Rugăciunea nu mi-a fost ascultată". Dar de îndată ce a rostit aceste cuvinte, a primit încredinţarea lăuntrică că întreaga sa viaţă fusese o mucenicie şi e primită ca atare. Stareţul spunea că harul pe care-l primise la început era asemenea celui al mucenicilor, astfel încât credea chiar că Domnul îi va hărăzi poate o moarte de mucenic; dar, ca şi omul evlavios din istoria de mai sus, a avut un sfârşit paşnic. In toate lucrurile stareţul era extrem de sobru. Nu se lăsa dus de visuri de desăvârşire; dar, cunoscând iubirea desăvârşită a lui Hristos, şi-a petrecut întreaga viaţă într-un intens efort de a o dobândi. Mai bine decât oricare altul, el ştia că „duhul e sârguitor, dar trupul neputincios"; de aceea spunea că întâlnim uneori oameni care doresc să sufere pentru Hristos, dar dacă „n-avem harul în însuşi trupul nostru", n-am putea suporta suferinţele muceniciei. De aceea nu trebuie să ne angajăm cu îndrăzneală într-o asemenea ispravă. Dacă însă Domnul ne cheamă la ea, atunci trebuie să-I cerem ajutorul, şi El ni-l va da. Deşi a cunoscut „harul mucenicilor", stareţul nu căuta mucenicia. Şi, cu toate acestea, toată viaţa sa a fost un adevărat martiriu. Am putea spune chiar mai mult. Martirul îşi sacrifică viaţa în scurtul moment al curajoasei sale mărturisiri a credinţei. Dar a vieţui în asceză, aşa cum a făcut stareţul timp de decenii întregi, şi a te ruga ca el decenii întregi pentru lume – „a te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele" - acest lucru e mai presus decât un simplu martiriu. Calea unui creştin e în general cea a unui martir. Cine urmează această cale aşa cum se cuvine nu se hotărăşte decât cu anevoie să o propovăduiască. Sufletul său e prins de dorinţa de a-l vedea pe fratele său împărtăşindu-se de Lumina veşnică, vrând ca numai el singur să suporte suferinţele. De aceea, el se va deda înainte de toate şi mai cu seamă rugăciunii pentru lume. In limitele vieţii pământeşti, în sfera lăsată de Dumnezeu manifestării posibilităţilor atât pozitive, cât şi negative ale libertăţii, nimeni şi nimic n-ar putea opri cu totul manifestarea răului; rugăciunea iubirii e însă destul de puternică pentru a schimba cursul multor evenimente şi a reduce dimensiunile răului. „Viaţa e lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o" (In 1, 4-5). Intunericul nefiinţei nu poate înghiţi lumina vieţii. Orice bine care iese de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu e nepieritor. Rugăciunea e una din formele cele mai înalte ale acestui bine ontologic, indestructibil, etern. E „partea cea bună, care nu se va lua de la noi" (Lc 10, 42). Căutând mântuirea sa şi pe cea a fraţilor săi, ascetul concentrat în „omul lăuntric" vede în sine însuşi puterea „legii păcatului" (Rm 7, 23). Văzând cum îl omoară păcatul, cum îl face să moară (Rm 7, 11) în ciuda hotărârii sale de a săvârşi binele, nu arareori ajunge la marginea deznădejdii şi în această grea stare se roagă. Am păstrat amintirea unei vizite memorabile. Un monah ce trăia ca pustnic a venit odată să mă viziteze. Trebuia să aibă pe atunci şaptezeci de ani. Vieţuia într-un loc pustiu pe drumul care leagă mănăstirea de schit, într-o prăpastie, aproape de un izvor, în plin codru. Faţa sa era brăzdată toată, palidă şi de o culoare cenuşie şi prăfoasă; barba şi părul cărunt îi erau neîngrijite; ochii de un albastru cenuşiu îi erau adânc înfundaţi în orbite. Am avut cu el o lungă discuţie, şi iată ce mi-a povestit despre sine: „De mulţi ani sufletul meu suferă când mă gândesc la noi, monahii. Ne-am lepădat de lume, ne-am lăsat părinţii şi patria şi tot ce face viaţa obişnuită a oamenilor; am făgăduit înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor să vieţuim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de voia noastră proprie şi ducem, de fapt, o viaţă de mucenicie, dar totuşi nu înaintăm în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi voi merge spre pierzanie. Ii văd şi pe alţii fiind robi patimilor. Şi când întâlnesc oameni din lume, văd că vieţuiesc într-o adâncă neştiinţă, în nepăsare şi fără căinţă. Şi aşa, încetul cu încetul, pe nesimţite, am început să mă rog pentru lume. Am plâns mult la gândul că dacă noi, monahii, care am părăsit lumea, nu ne vom mântui, ce se va petrece atunci cu lumea? Intristarea mea sporea şi am început să vărs lacrimi de deznădejde. Şi iată că anul trecut, când mă aflam în această deznădejde, plin de lacrimi, şi eram într-o noapte cu faţa la pământ, Domnul mi S-a arătat şi m-a întrebat: «De ce plângi aşa?» Eu însă am tăcut fără să-mi ridic capul ca să-L văd pe Hristos. «Nu ştii că Eu voi judeca lumea?» Eu tăceam mai departe, fără a-mi schimba poziţia. Atunci Domnul a zis: «Mă voi milostivi de orice om care L-a chemat pe Dumnezeu măcar o singură dată în viaţa lui.» Un gând mi-a străbătut atunci mintea: «Atunci la ce bun să ne mai chinuim aşa în fiecare zi?» Iar Domnul a răspuns mişcării gândului meu aşa: «Cei ce pătimesc din pricina poruncii Mele vor fi prietenii Mei în împărăţia cerurilor; de ceilalţi mă voi milostivi numai.» Şi la aceste cuvinte Domnul S-a depărtat." Era la priveghere când a avut această vedenie. Şi mi-a mai povestit alte două arătări pe care le-a avut în stare de somn uşor, după o fierbinte rugăciune pentru lume. Nu voi da aici numele acestui monah, căci e încă în viaţă, şi mă voi abţine de la o judecată asupra vedeniei sale. Il ascultam fără a-mi arăta în vreun fel simţământul faţă de ceea ce ne povestea, urmând în aceasta regula severă a monahilor athoniţi de a fi deosebit de rezervaţi când este vorba de vedenii. Se poate ca această prudenţă seacă sau vreo altă stângăcie din partea noastră să-i fi displăcut bătrânului monah, în orice caz după aceea n-a mai venit pe la mine. E adevărat, aveam gândul ambiţios de a-i cerceta încă şi mai mult sufletul. Poate că această să-l fi rănit? Nu ştiu. In timpul petrecerii noastre împreună cu monahii de la Sfântul Munte am întâlnit nouă monahi ce se rugau pentru lume vărsând lacrimi. Am auzit odată această convorbire între doi monahi. Unul spunea: „Nu pot să înţeleg de ce Domnul nu dă pace lumii atunci când îl roagă şi numai un singur om?" Celălalt a răspuns: „Şi cum ar fi cu putinţă o pace desăvârşită, câtă vreme rămâne pe pământ şi numai un singur om de rea-voinţă?" Dar să ne întoarcem la tema noastră. Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de purtat pentru om. Mă repet, dar tema noastră face repetiţiile inevitabile. Universul mental în care vieţuieşte un ascet nu e nici bogat, nici divers, dar preocupările sale ating un plan de existentă în care familiarizarea nu este întotdeauna uşoară. In decursul veacurilor aceeaşi experienţă se repetă în mod aproape identic, şi totuşi puţini sunt cei care cunosc ordinea pe care o urmează asceza creştină, şi de aceea mulţi se pierd pe această cale. Domnul a spus: „Strâmtă e poarta şl îngustă calea ce duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află" (Mt 7,14). Să ne întoarcem încă o dată la un lucru care a făcut obiectul unor îndelungate discuţii între stareţul Siluan şi parintele Stratonic. Calea duhovnicească a creştinului se înfătişează în linii mari în felul următor: la început, omul e atras de Dumnezeu prin darul harului; iar când e deja atras atunci începe o lungă perioadă de încercări. Libertatea omului, încrederea sa în Dumnezeu sunt puse la încercare, uneori chiar „cu asprime". La începutul întoarcerii sale, rugăciunile de-abia sunt rostite, că de obicei numaidecât si în chip minunat sunt auzite de Dumnezeu. Dar când vine perioada încercărilor, totul se schimbă; am putea spune ca cerul se închide şi devine surd la toate rugăciunile noastre. In viaţa unui creştin înflăcărat, totul devine anevoios. Atitudinea oamenilor faţă de el se schimbă; aceştia înceteaza de a-l mai trata cu respect; nu i se iartă ceea ce se iartă bucuros altora; munca sa e aproape întotdeauna răsplătită sub preţul ei; rezistenţa trupului său împotriva bolilor scade; natura, împrejurările, oamenii, totul se întoarce împotriva lui. Cât priveşte darurile sale naturale, nu mai mici decat la ceilalţi oameni, ele nu-şi găsesc aplicaţie. Mai mult, suferă încă şi numeroase asalturi ale puterilor demonice. Iar chinul ultim cel mai greu şi mai insuportabil e acela de a fi părăsit de către Dumnezeu. Atunci suferinţa sa atinge culmea, căci omul e lovit pe toate planurile fiinţei sale. Il părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a simţi ca mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele, şi toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi disproporţionate şi care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu. Experienţa milenară transmisă din generaţie în generaţie ne învaţă că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului unui ascet, aşa cum a văzut-o pe cea a lui Iov, îl duce prin adâncuri şi piscuri inaccesibile oricărui alt om. Cu cât mai neclintită e credincioşia ascetului şi încrederea sa în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încercarea şi mai desăvârşită va fi experienţa acestuia, care se va putea întinde până la ultimele limite la care poate ajunge un om. Câtă vreme mândria îşi păstrează rădăcini puternice în om, acesta rămâne expus asalturilor unei deznădejdi deosebit de strivitoare, de iad, şi care falsifică toate concepţiile sale despre Dumnezeu şi despre căile Proniei Lui. Sufletul mândru, cufundat în chinurile şi întunericul iadului, ajunge sa vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor lui socotindu-L nemăsurat de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el vede toate lucrurile prin prisma deformatoare a propriei sale stări de suferinţă bolnăvicioasă şi începe să urască chiar şi propria sa viaţă şi, în general, tot ce există pe lume. Rămânând în afara Luminii dumnezeieşti, el ajunge în deznădejdea lui să socotească însăşi existenţa lui Dumnezeu drept o absurditate. Astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu şi ura sa pentru tot ce există sporesc tot mai mult. Oamenii credinţei scapă din această deznădejde şi aceasta ură, fiindcă prin credinţă omul se mântuieşte; prin credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, prin credinţa în cuvântul Său, prin credinţa în mărturia Părinţilor Bisericii. Se poate ca majoritatea credincioşilor creştini să nu fi trăi în viaţa lor învierea, ci numai să creadă în ea, şi aceasta credinţă să-i ocrotească. Stareţul vorbea adeseori de această credinţă citând cuvintele Domnului: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut" (In 20, 29). Va veni ceasul în care această credinţă îl va face pe om să iasă din întuneric şi din lanţurile strâmte ale robiei sale şi-l va conduce în spaţiile vaste ale vieţii celei adevărate şi nestricăcioase, a carei strălucire nu e cu nimic comparabilă cu ideile mult prea omeneşti pe care ni le facem despre strălucirea şi frumuseţea ei. Diavolul nu lucrează în acelaşi chip cu cei care-i cedeaza şi cu cei care i se împotrivesc. Una este suferinţa deznădejdii ce vine din mândrie; şi alta este cea a unui suflet puternic atunci când Dumnezeu îi îngăduie lui Satan să-l războiască. Această ultimă formă de ispitire e extrem de anevoioasă şi grea, şi nu e decât arareori îngăduită. Când omul părăsit de Dumnezeu prin Pronia Lui simt pentru întâia oară apropierea lui Satan, întreaga sa fiinţa, trup şi suflet, cade pradă unei nemăsurate mâhniri şi un spaime ce nu poate fi comparată celei pe care o încercă la apropierea unui criminal sau a unui asasin, căci este provocată de întunericul pierzaniei veşnice. Sufletul înţelege atunci ce este diavolul; înţelege puterea cruzimii lui şi copleşit de imensitatea răului ce se înalţă înaintea lui, se retrage cu totul în sine însuşi. E într-atât de copleşit de deznădejdea, scârba şi spaima ce au pus stăpânire pe el, încât nu mai găseşte în sine puterea de a se ruga. Nu mai simte lângă el pe Dumnezeu ocrotindu-l, iar vrăjmaşul spune: „Eşti în puterea mea. Nu mai nădăjdui în Dumnezeu şi uită-L". In aceste momente sufletul care nu vrea sa cedeze diavolului se fixează nemişcat şi fără cuvânt pe gândul la Dumnezeu sau, în cazul cel mai prielnic, găseşte în sine însuşi puterea de a chema Numele lui Dumnezeu. Mai târziu numai va înţelege cu câtă purtare de grijă se pleca asupra lui Dumnezeu în ceasul acestei lupte. Citind scrierile stareţului, vedem că în două rânduri a trebuit să ducă o astfel de luptă împotriva lui Satan. Intâia oară, a scăpat rostind rugăciunea lui Iisus; nici nu o încheiase că Domnul i S-a şi arătat. A doua oară, era mai puternic şi mai iscusit în luptă; a găsit în el însuşi puterea de a se aşeza, de a se întoarce spre Dumnezeu şi de a se ruga, şi atunci a primit drept răspuns aceste ciudate cuvinte: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" A înţeles atunci de ce arme trebuie să se servească pentru a birui pe diavolul; de fiecare dată când diavolul se apropie, sufletul trebuie să întoarcă împotriva lui însuşi tot focul urii sale şi să se osândească ca pe vrăjmaşul său cel mai rău la chinurile veşnice, adăugând însă: „Dar Dumnezeu e sfânt, adevărat şi binecuvântat în veci". Inarmat cu această sabie, sufletul scapă de orice frică şi devine invulnerabil în faţa loviturilor vrăjmaşului. La orice asalt al vrăjmaşului, sufletul care a câştigat o astfel de „experienţă" se aruncă cu mare furie în adâncul întunericului veşnic, socotindu-se vrednic de această pedeapsă; şi atunci vrăjmaşul se va depărta de el, neputând suporta violenţa focului pe care-l întâlneşte, iar sufletul, descotorosit de el, se poate întoarce spre Dumnezeu rugându-se cu minte curată. „Vrăjmaşul a căzut din mândrie." Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de şine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilele şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar cată vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate. Nu este necesar ca toate simptomele enumerate să fie reunite pentru a putea recunoaşte pe cel ce s-a lăsat „sedus" de gânduri pătimaşe, de „vedenii" sau „descoperiri" de origine demonică. La unii domină megalomania, ambiţia, dorinţa de putere; la alţii domină o nelinişte ascunsă, spaima, deznădejdea; la unii, melancolia, gelozia, ura; la alţii, dorinţa poftelor trupeşti. Dar la toţi întâlnim în mod inevitabil o imaginaţie debordantă şi o mândrie ce se poate ascunde sub masca înşelătoare a unei false smerenii. Când un om se lasă „sedus" de vrăjmaşul şi începe să-i urmeze, fără să înţeleagă ce anume e vrăjmaşul, el nu cunoaşte asprimea luptei directe împotriva lui; suferă însa pentru că vrăjmaşul îl atrage în afara luminii vieţii adevărate, în întunericul în care locuieşte el însuşi. Aceste suferinţe poartă amprenta unei adevărate orbiri duhovniceşti. In unele cazuri, vrăjmaşul îi produce o desfătare tulbure creand în el conştiinţa trufaşă a unei măreţii iluzorii. In alte cazuri, el provoacă o durere ascuţită în suflet şi-l ridică împotriva lui Dumnezeu; sufletul nu înţelege adevărata cauză a relelor sale şi atunci se întoarce cu ură împotriva lui Dumnezeu. Dar un suflet evlavios care a cunoscut iubirea de Dumnezeu suferă în lupta directă cu vrăjmaşul uriaşa putere malefică pe care diavolul o îndreaptă împotriva lui. Omul vede limpede că această putere poate să strivească întreaga sa fiinţă. In primul caz, sufletul se chinuie multă vreme fără a găsi ieşirea care să-1 ducă la Dumnezeu. In cel de-al doilea caz, Dumnezeu Se arată omului într-o mare lumină de îndată ce încercarea a luat sfârşit. Dumnezeu e Cel ce hotărăşte durata şi intensitatea acestei încercări; pentru unii ea durează câteva minute, pentru alţii o oră sau mai mult; un ascet a rămas în ea timp de trei zile. Durata încercării poate depinde, pe de o parte, de intensitatea mai mare sau mai mică a luptei, iar pe de altă parte, de puterea de îndurare a omului, fiindcă nu toate sufletele au aceeaşi rezistenţă. Nu există ispită mai mare decât această luptă a sufletului împotriva lui Satan, care întrece toate nenorocirile posibile pe pământ. Există însă o suferinţă care provoacă o durere încă şi mai mare: e suferinţa sufletului rănit până în adâncul său de iubirea lui Dumnezeu şi care nu ajunge să-L găsească pe Cel pe Care-L caută. Cât de neînţeles este modul în care Dumnezeu povăţuieşte sufletul! După ce a trezit în el o iubire înflăcărată, Se ascunde în chip tainic; iar când sufletul e copleşit de această părăsire, se apropie de el cu blândeţe, aducându-i mângâierea Sa negrăită. In unele clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu întrece suferinţele iadului, dar se deosebeşte de ele prin aceea că poartă în el o putere făcătoare de viaţă în stare să transforme durerea în dulcea fericire a dragostei de Dumnezeu. Câtă vreme vieţuieşte sub povara trupului, omul nu poate rămâne neclintit. In unele momente privilegiate de rugăciune curată, sufletul ascetului atinge viaţa veşnică, care e scopul său unic şi ultim. Dar atunci când această rugăciune încetează, sufletul regăseşte concepţia sensibilă a acestei lumi; împreună cu această percepţie revine şi opacitatea trupului, iar sentimentul prezenţei lui Dumnezeu îşi pierde intensitatea. Mulţi oameni sunt într-atât de legaţi de o percepţie pur senzorială a lumii, că ignoră orice alt mod de cunoaştere, şi atunci ei se fac acel „trup" care refuză legea lui Dumnezeu. Dar pentru un ascet, a cădea din rugăciunea curată în opacitatea percepţiei senzoriale a lumii echivalează cu îndepărtarea lui de Domnul. Sfântul Apostol Pavel spunea: „Petrecând în trup suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere; avem însă încredere şi vrem mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul" (2 Co 5, 6-8). Numai printr-un efort neîncetat se păzeşte ascetul de această înjosire spre care trupul îl atrage necontenit prin toată povara lui. Şi cu cât stările sale duhovniceşti sunt mai frecvente şi îndelungate, cu atât îi este mai anevoie să recadă într-o percepţie trupească a lumii. Când un ascet, mişcat de duhul iubirii dumnezeieşti, se roagă vărsând lacrimi şi atinge o stare-limită deasupra căreia nu mai e cu putinţă pe moment să se ridice, mintea sa gustă atunci o pace datorată apropierii de Dumnezeu; dar când rugăciunea încetează, sufletul nu rămâne în această pace decât un anumit timp, uneori mai lung, alteori mai scurt, după care recade în agitaţia gândurilor. Schimbarea neîncetată a acestor stări duce la rezultate diferite. Intr-o anumită etapă a căii lor duhovniceşti, unii ajung la o treaptă a rugăciunii care cufundă inima lor în frică şi cutremur, după care dau înapoi încetul cu încetul şi slăbesc rugăciunea. Dimpotrivă, alte suflete mai viteze înaintează neobosit, căutând neîncetat o plinătate crescândă a rugăciunii, şi fac acest lucru până când se înrădăcinează în sufletele lor dorinţa şi chiar nevoia de a-şi interzice orice milă, „de a-şi urî şi pierde" viaţa proprie. Şi, aşa cum vedem din scrierile stareţului Siluan, chiar şi această stare nu e încă iubirea supremă pe care Domnul a făcut-o cunoscută slujitorilor Săi, şi a cărei blândeţe îngăduie suportarea cu uşurinţă a oricărei suferinţe, şi chiar a morţii. Fericitul stareţ ştia cu certitudine absolută că iubirea pe care i-o făcuse cunoscută Duhul Sfânt e Adevărul, a cărui autenticitate intrinsecă e mai presus de orice. El atinsese această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Domnul Insuşi Se arată sufletului, acesta nu poate să nu recunoască în El pe Creatorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Duhului Sfânt i-a fost dat sa contemple sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu şi a nazuit din toată inima şi din toată fiinţa lui să se împărtăşeasca de această sfinţenie. Cine urmează această cale nu poate să se dedea unei activităţi mentale abstracte, raţionale, mai cu seamă faţă de tainele credinţei. Sufletul îndepărtează orice „raţionament discursiv", care duce la o anume ruptură în unitatea şi integralitatea vieţii minţii ce tinde prin rugăciune spre Dumnezeu. Când rămânem statornic în rugăciune, amintirea lumii din afară se şterge; n-am mai fi capabili nici de a mai săvârşi sarcinile vieţii de zi cu zi, dacă nu ne-ar veni în ajutor obişnuinţa câştigată de-a lungul anilor şi care ne scuteşte de necesitatea de a ne fixa gândul nostru asupra lor. „Cine a cunoscut pe Domnul şi blândeţea Duhului Sfânt ajunge ca ieşit din minţi: rămâne nemişcat, tace şi nu mai vrea să vorbească; ca un nebun priveşte lumea, dar nu o doreşte şi nu o vede. Şi oamenii nu ştiu că el îl vede pe Domnul Cel iubit. Lumea e lăsată în urmă şi uitată; sufletul nu mai vrea să se gândească la ea, căci nu este dulceaţă în ea"     http://www.razbointrucuvant.ro/