„Oamenii trebuie să afle, căci nu cunosc…”

Trecerea la Ortodoxie a lui Georges Lesier

Publicăm sub acest titlu o scrisoare a D-nei Catherine Lesier, prin care mulţumeşte mănăstirii Sfântului Grigorie din Muntele Athos pentru contribuţia la trecerea soţului ei răposat la Biserica cea una, sobornicească şi apostolească, Biserica Ortodoxă.

Titlul de mai sus reprezintă ultimele cuvinte ale lui Georges Lesier, prin care îşi exprimă durerea pentru compatrioţii săi francezi; credem că acest articol le va fi de folos şi celor care încă n-au cunoscut şi încercat harul Sfântului Duh.

Iată ce spunea despre această convertire minunată Arhimandritul Gheorghe (Kapsanis), stareţul şi egumenul mănăstirii Sfântului Grigorie:

Convertirea lui Georges este, bineînţeles, în chip firesc lucrarea dumnezeiescului har. Este răspunsul lui Dumnezeu la căutarea sa nevinovată, la lupta sa duhovnicească lăuntrică care n-a fost altceva decât o anticipare a unirii cu Sfânta Biserică. Este, fără îndoială, rodul dragostei şi rugăciunilor din inimă ale evlavioasei sale soţii şi ale părinţilor şi fraţilor duhovniceşti, care sunt amintiţi în scrisoarea D-nei Lesier.

Credem că Georges, după cum a cerut, şi-a păstrat neprihănită haina sfântului botez şi se odihneşte acum în slava lui Dumnezeu, mijlocind atât pentru familia şi fraţii săi duhovniceşti, cât şi pentru cei de un neam cu el. „Ei trebuie să afle, căci nu cunosc”, obişnuia să spună despre francezi. Îşi dorea ca toţi, de s-ar putea, să cunoască harul Sfântului Duh, pe care Georges îl trăise puternic o dată cu primirea botezului. El vorbea din experienţă, fiind foarte convingător; cuvintele sale au fost primite în sânul familiei şi al compatrioţilor care l-au cunoscut.

Ne rugăm ca Dumnezeu să-i odihnească sufletul cu drepţii şi îi cerem să se roage lui Dumnezeu pentru noi, cei ce am ajuns să-l iubim.

Materialul a apărut în numărul 1 din PRESA ORTODOXĂ.


Nea Marmaras, 15 Martie 1993
Preacuvioase Părinte Gheorghe, blagosloviţi.
Ştiu că timpul sfinţiei voastre e preţios, şi pentru aceasta vă rog să mă iertaţi că vă fac să pierdeţi din timp cu scrisoarea mea.
Vreau să vă mulţumesc personal pentru lucrarea duhovnicească de la metocul Nea Marmara. Vreau să mulţumesc îndeosebi sfinţiei voastre şi tuturor părinţilor de la mănăstire, pentru că l-aţi ajutat pe soţul meu Georges să vină la Ortodoxie şi să se boteze la 65 de ani. Cred cu adevărat că am avut parte de o minune, deoarece în douăzeci de ani de căsnicie am avut de-a face cu un om foarte dificil, mai ales în probleme religioase.
Când, după nuntă – din fericire, ne-am cununat în Biserica Ortodoxă – am aflat de la un duhovnic că e un mare păcat să te căsătoreşti cu un eterodox sau, aşa cum l-a numit acela, un eretic, m-am cutremurat şi am început să simt greutatea răspunderii şi vinei mele. Acel duhovnic mi-a spus că ar trebui să-l ajut pe soţul meu să cunoască Ortodoxia şi, dacă el va ajunge ortodox, problema s-ar rezolva.
Am încercat pe cât am putut, dar s-a dovedit cu neputinţă. Vizita noastră la biserica din sat a rămas fără rezultat, şi el n-a mai vrut să discutăm în privinţa aceasta.
Am încetat să mai încerc şi am început să mă rog lui Dumnezeu ca să-l lumineze, deoarece vedeam că are evlavie – se ruga şi citea Scriptura, folosea metania, avea un confesor în Thessalonic pe care obişnuia să-l viziteze adesea şi se cumineca.
Când au venit pe lume copiii noştri, s-a născut în mine nădejdea că, dacă îi vom boteza ortodox, se va schimba ceva şi în el. Din păcate, el nu numai că nu s-a gândit aşa cum nădăjduisem, ci dimpotrivă, n-a vrut să ne botezăm ortodox copiii. Georges stăruia ca aceştia să urmeze credinţa romano-catolică şi m-a ameninţat că va lua cu el unul din copii şi ne vom despărţi. Aproape am înnebunit de supărare, din pricina acestui dezastru care ne ameninţa familia. Nimeni n-a ştiut sau bănuit nimic. Singura mea scăpare era la Maica Domnului. Mă rugam ei cu osârdie şi o imploram să ne ajute să ieşim din impas. Mă rugam, imploram şi aşteptam plină de nelinişte şi durere ca dulcea Maică a Dumnezeului nostru să facă o minune.
Şi răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Ea l-a luminat pe soţul meu să-şi viziteze confesorul şi să se sfătuiască cu el. A fost o zi foarte grea, care va rămâne neuitată. Întoarcerea soţului meu m-a umplut de bucurie. A hotărât să-şi boteze copiii ortodox. Toate au pierit ca un vis urât, iar din inima mea se revărsau laude şi mulţumiri către Preasfânta noastră Născătoare-de-Dumnezeu, pentru ajutorul primit.
Uşor-uşor, am început să facem vizite la metocul mănăstirii sfinţiilor voastre. Inima soţului meu s-a înmuiat. Se liniştise şi-şi dorea să mergem mai des acolo. A început să viziteze mănăstirile din împrejurimi şi să meargă adesea în Sfântul Munte. Se întorcea de fiecare dată foarte fericit şi ne spunea tot ce auzise de la părinţi. Era foarte impresionat de icoanele făcătoare-de-minuni şi îi dădeau lacrimile când ne vorbea de ele.
Am înţeles că dumnezeiescul har începuse să-l cerceteze. Era cuprins de o mare dorinţă de a afla cât mai multe. Se lupta din greu. Dormea pe apucate, se ruga mult, postea şi aproape că nu mânca nimic, iar noaptea se ruga cu metania.
Am rugat-o fierbinte pe Maica Domnului să-i dea răbdare, să-l întărească în credinţă şi să-l ajute până la capăt, până la botez.
Când s-a hotărât în sfârşit să se boteze, bucuria noastră a fost de negrăit. Ispitele şi piedicile au continuat însă să ne războiască zi şi noapte, fără încetare. Trebuie să mulţumesc din inimă părinţilor care se găseau atunci la metoc şi să le cer iertare pentru că i-am împovărat cu atâtea. Soţul meu avea mare preţuire pentru părinţii aghioriţi şi pentru monahii ortodocşi în general.
A început să descopere o mulţime de lucruri pe care, ca romano-catolic, nu le trăise niciodată. De aceea, când, la scurtă vreme după botez, a primit vizita a doi tineri francezi, le-a spus: „Nu cercetaţi prea mult în privinţa Ortodoxiei. Grăbiţi-vă doar să vă botezaţi, căci eu am făcut greşeala să aştept atâta timp până s-o fac!” Astăzi, aceşti tineri slujesc Domnului undeva în Sfântul Munte, îmbrăcaţi în schima monahală.
După multe piedici şi neîncetate amânări, trebuie spus că în ziua stabilită pentru botez vremea era rea, ningea puternic, şi de aceea ni s-a sugerat să îl amânăm. Sosise mult-aşteptata zi în care Georges urma în sfârşit să ajungă creştin ortodox. Dorinţa sa de a se boteza era atât de mare, încât atunci când igumena mănăstirii „Sfânta Bunăvestire a Născătoarei-de-Dumnezeu” din Ormilia i-a propus să se boteze de Paşti, când se va mai încălzi, Georges i-a răspuns: „Nu mai pot aştepta. Dacă refuzaţi să mă botezaţi, voi rămâne aici până ce mă veţi boteza!”
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunilor părinţilor şi dragostea tuturor cunoscuţilor, Georges a primit această sfântă taină în zorii de ziuă ai Duminicii Ortodoxiei. Dimineaţa, temperatura era de câteva grade sub zero. Botezul se făcea afară, şi apa era ca gheaţa. L-am întrebat cum se simţea, iar el ne-a răspuns „minunat” şi că apa era caldă. În acea clipă, faţa sa strălucea. Râdea bucuros şi era fericit ca un copil. Mulţi dintre noi aveam lacrimi în ochi, cuprinşi de o bucurie cerească. Buzele mele proslăveau din inimă şi mulţumeau fierbinte lui Dumnezeu şi iubitei noastre Maici a Domnului pentru binecuvântările pe care le revărsaseră asupra noastră; nici până astăzi n-am încetat să Îi proslăvesc.
Georges s-a schimbat în zilele ce au urmat. Devenise fericit şi plin de pace, cu voie bună, un om complet diferit de cel cu care trăisem până atunci, înnoit pe de-a-ntregul. Am rămas foarte impresionată şi l-am întrebat ce a simţit după botez, ce se schimbase, care era deosebirea. El mi-a răspuns clătinând din cap şi zicând: „Îmi pare tare rău că nu-ţi pot explica, ca să înţelegi. N-am cuvinte s-o fac, nu pot descrie. Pot spune doar că vreau un lucru, ca Hristos să mă ia acum. Aş vrea să mor, căci dacă voi mai rămâne, voi pierde ce am în lăuntru, dumnezeiescul har mă va părăsi”.
Şi Domnul cel bun l-a auzit. După câteva luni, s-a îmbolnăvit grav de cancer pulmonar malign, iar doctorii i-au mai dat două luni de viaţă. Am plecat repede în Franţa şi n-am mai reuşit, deşi am încercat, să luăm binecuvântare de la sfinţia voastră, Părinte Gheorghe, şi de la Părintele Grigorie, duhovnicul nostru. Fericitul meu soţ avea mare dragoste şi cinstire pentru sfinţia voastră, ca şi pentru toţi cuvioşii părinţi ai Sfântului Munte. Ultima „provizie” din Grecia, una preţioasă, a fost Sfânta Împărtăşanie primită la metoc.
Zilele noastre în Franţa au fost amare şi grele. Doctorii ne pregătit, spunându-ne că spre sfârşit vom avea parte de zile şi mai grele. Curând, cancerul a intrat în metastază, ajungând la cap, şi Georges a paralizat pe jumătate. În ciuda stării sale grele, el nu contenea să propovăduiască Ortodoxia. Când l-am sfătuit să nu mai vorbească, mi-a răspuns: „Oamenii trebuie să afle, căci nu cunosc”. Oamenii stătea împrejurul patului său şi îl ascultau uimiţi vorbind despre minunile făcute de icoane şi despre privegherile de 10-12 ore din Sfântul Munte. Apoi se întorceau spre mine, ca să le confirm cele auzite. Pentru ei, erau lucruri ciudate şi nemaiîntâlnite. Erau uimiţi de faptul că vă rugaţi pentru noi acolo, la mănăstire. Georges îşi liniştea sora spunându-i că sunt mulţi oameni care se roagă pentru el în Grecia şi că Dumnezeu este cu el.
Unuia dintre doctori, un mare om de ştiinţă, foarte învăţat, i-a spus că dacă n-a vizitat Sfântul Munte şi n-a cunoscut Ortodoxia, n-a făcut nimic în viaţă.
Oamenii erau foarte impresionaţi şi de vizitele Părintelui Ilie, care venea, în ciuda celor aproape două mii de kilometri ce ne despărţeau, ca să ne ajute, spovedindu-l, împărtăşindu-l şi ţinându-i tovărăşie. Părintele Ilie ne-a ajutat foarte mult, ca şi maicile de la mănăstirea aflată lângă oraş.
Cu ajutorul Părintelui Ilie, i-am spus surorii lui Georges că se botezase ortodox şi, deşi ne aşteptam să reacţioneze rău, ea l-a îmbrăţişat şi i-a spus că făcuse foarte bine. Soţul meu a început atunci să plângă de bucurie. În aceeaşi zi, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi, după ce Părintele Ilie a plecat, am rămas sigură în cameră, aşezată lângă el. Georges dormea în pace. Dintr-odată, am simţit o mireasmă puternică, precum tămâia, care începuse să umple încăperea; pe când mă întrebam de unde vine, m-am întors şi am văzut faţa lui Georges strălucind cu un zâmbet blând. În scurtă vreme, mireasma a dispărut.
În altă zi, obosită, tristă şi poate, îndrăznesc să zic, deznădăjduită, m-am aşezat pe fotoliul de lângă bolnav ca să mă odihnesc. Nici n-am apucat să-mi închid bine ochii, că am văzut o fetiţă deschizând uşa şi intrând. Ea s-a apropiat de mine, m-a atins pe umăr şi mi-a spus să nu fiu tristă, fiindcă va sta cu noi până la sfârşit. Era o fată de statură mijlocie, brunetă şi purtând o cingătoare monahală. Era foarte frumoasă şi blândă; avea în jur de optsprezece ani. M-am trezit şi m-am uitat după ea, şi am simţit că nu trebuie să mă las copleşită de deznădejde. Această întâmplare s-a petrecut pe 10 sau 11 noiembrie (praznicul Sfintei Muceniţe Fecioare Anastasia Romana în Sfânta Mănăstire Grigoriu, adică 29 octombrie pe vechiul calendar).
Georges se apropia de sfârşit, şi avea mari dureri. Zilele curgeau muceniceşte, însă el nu se plângea. Spunea doar, rugându-se: „Hristoase al meu, numai Tu ştii cât…” Ajunsese să cântărească 35 de kilograme. Pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, Domnul l-a chemat la El pe Georges; era ziua când, cu 66 de ani înainte, văzuse pentru prima dată lumina. Nădăjduiesc şi mă rog ca Preabunul Dumnezeu să odihnească sufletul fericitului meu soţ şi vă implor, preacuvioase Părinte Gheorghe, să vă rugaţi pentru el, pentru copii şi, în cele din urmă, şi pentru mine, neputincioasa, care îşi tot pierdea răbdarea. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să mă miluiască şi să mă ierte.
Vreau doar să vă mai spun că la pomenirea de patruzeci de zile a soţului meu, pe care am făcut-o la Mănăstirea Ormilia, unde Georges se botezase, multe maici l-au văzut printre noi, strălucind şi zâmbind.
Vă mulţumim încă o dată, sfinţiei voastre şi părinţilor care ne-au ajutat şi sprijinit în problemele noastre.
Ne rugăm ca Preabunul Dumnezeu să vă întărească, să vă ocrotească şi vă lumineze pururea.
Cu cinste şi preţuire,
Catherine Lesier

Preluat din revista „Aghios Grigorios”, Sfânta Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte, nr. 18.

Traducere de Radu Hagiu

Publicat in Convertiri contemporane