Carolina Marcu
Notă: acest articol se referă la ARTISTA LOREDANA şi nu la OMUL care este dincolo de scenă.
…Te aştept ca şi când/ numai omul bionic/ ar fi pe Pământ…/ Dar constat/ că şi tu te-ai transformat!
Articolul debutează delirant şi nu are rost să fie lecturat, dacă, într-adevăr, cititorii nu vor să-şi piardă timpul. În schimb, ceilalţi, care au curajul şi dispoziţia să meargă până la capăt, bănuiesc deja despre ce este vorba. Am “scăpat” indiciul chiar în parodia după celebrul cântec al Loredanei, intitulat “Bună seara, iubite.” Pe care îl fredonam de câte ori îl auzeam la radio şi aşteptam ca la patima Loredanei să răspundă Ion Caramitru în stilul său inconfundabil. Un cântec de referinţă pentru muzica pop românească din anii ’80-‘90. Dar las critica muzicală în grija specialiştilor.
Talentul multipremiat al solistei de-a lungul carierei sale de peste 25 de ani, mai mult de 200 de melodii înregistrate şi peste 1.000 de concerte susţinute în Europa, Asia ori America şi-au lăsat amprenta asupra stilului interpretativ şi apariţiilor sale scenice. Totuşi, ca orice artist ajuns pe culmea gloriei şi care vrea să rămână acolo pentru cât mai mult timp, Loredana a înţeles că trebuie să se reinventeze, să inoveze, să-şi surpindă publicul. Să exploreze noi partituri muzicale şi chiar alte domenii: publicistica şi cinematografia. A avut suficient curaj să apară în ipostaza de actriţă-cântăreaţă în producţii autohtone sau străine; să fie pe rând Agurida, Zaraza, Diva Înamorată, să le imite/parodieze pe Marilyn Monroe, Madonna sau pe Lady Gaga. A trecut de la o extremă la alta în videoclipurile sale: de la ţiganca balcanică şi până la… femeia bionică în publicaţia “Tabu.”
Amintesc faptul că “Tabu” este canalul mediatic “glossy” ce promovează pe plaiurile noastre noua religie a mileniului trei, transhumanismul şi produsul său, omul bionic (a se vedea articolul anterior “Omul bionic şi viitorul verde al României”). Aceste idei intens promovate în cultura şi subcultura occidentală sunt prea puţin familiare cititorilor români, mai ales celor care, din varii motive, n-au acces la presa anglofonă, francofonă etc.
Deloc surprinzător acest pictorial în “Tabu”, care vrea să-şi confirme încă o dată propriul slogan, acela de a fi “cea mai curajoasă revistă pentru femei.”
În numărul din iulie-august a.c. publicaţia o promovează pe Loredana în ipostaza… divei bionice. Nici că se putea mai potrivit: o femeie curajoasă în paginile unei reviste “curajoase.”
De pe copertă Loredana priveşte languros către potenţialele cititoare (!), iar buzele roşii, asortate cu titlul revistei, sunt întredeschise lasciv ca în aşteptarea unui sărut misterios. Chipul şi expresiile sale sunt pur umane, dar de sub bărbie spre braţe este cu totul altceva. Gâtul şi membrele superioare sunt segmentate ca la manechinele din magazinele cu îmbrăcăminte. Umărul stâng, fără o bucată din învelişul de plastic, dezvăluie o proteză ca un braţ de robot industrial. La gât cântăreaţa are ca bijuterie un buton multifuncţional de i-Pod, dispozitiv media portabil care permite stocarea şi ascultarea a zeci de ore de muzică. Sunt doar câteva elemente care conduc la ideea dezumanizării în cazul Loredanei.
Ne aflăm însă într-o altă etapă a zorilor omului bionic, întrucât personajul are deja un braţ artificial şi butonul încastrat la baza gâtului, aproape de zona corzilor vocale. Totuşi, Loredana are voce şi suficient antrenament pentru a susţine un concert “pe viu.” (A demonstrat-o de nenumărate ori în turneele-maraton din cariera sa, aşa cum apare scris şi pe site-ul www.loredana.ro). Să fie oare vorba despre un plan de supraexploatare artistică şi comercială a Loredanei în viitorul apropiat?
Pictorialul propriu-zis debutează cu Loredana în timp ce îşi alege ţinuta de scenă. Cântăreaţa poartă pe cap o cască high-tech, ce îi ascunde părul blond şi rebel. Probabil că în acelaşi timp fredonează câteva melodii “de încălzire a vocii” înaintea concertului. Braţul său drept, în varianta bionică, indică ţinuta din mijloc, mâna realizând salutul satanic sau “mano cornuto.”
Cunoscătorii limbajului surdo-muţilor ar putea să contrazică afirmaţia şi pe bună dreptate, întrucât mâna cu coarne înseamnă în acest context nici mai mult nici mai puţin decât “Te iubesc!”
Controversatul semn a fost impus de Helen Keller (1880-1968), autoare americană şi activistă, rămasă din fragedă copilărie surdă şi mută. Însă Helen a fost sprijinită suficient de familie astfel încât a ajuns prima persoană cu acest handicap care a obţinut o diplomă în arte frumoase. Interesată şi de ocultism, Helen Keller afirma la un moment dat că Lucifer, din perspectiva artei şi a mitului, reprezintă viaţa, gândirea, progresul, civilizaţia, libertatea, cuvântul, şarpele, mântuitorul.
De aceea, hermeneuţii consideră mai potrivit ca în limbajul surdo-muţilor semnul pentru cuvintele “Te iubesc!” să fie făcut prin simpla ducere la inimă a mâinii drepte cu palma desfăcută. Altfel, gestul este încărcat de conotaţii negative, putând să însemne “Te iubesc, Satana!”
Timbru poştal emis în Statele Unite cu semnul “Te iubesc!” în limbajul surdo-muţilor, dar în acelaşi timp şi salut satanic.
Mai târziu, Anton LaVey, autorul bibliei satanice şi fondatorul bisericii lui Satan, face uz de simbolul mâinii cu coarne pe care îl descrie ca fiind “un salut satanic, un semn de recunoaştere a membrilor aparţinând Satanismului sau altor grupuri necredioncioase.”
În afara adepţilor muzicii rock, mulţi dintre politicienii americani şi europeni au folosit acest salut. Printre ei se numără George W. Bush, William Clinton şi familia, Barack Obama, Angela Merkel, Silvio Berlusconi etc.
Revenind la domeniul muzical, respectiv, pictorialul Loredanei, observăm că braţul său cu accesorii futuriste se îndreaptă spre manechinul/alter ego-ul din mijloc. Ţinutele de scenă ale Loredanei sunt, de la stânga la dreapta, trei ipostaze ale personalităţii sale artistice: îngerul păcătos, hetaira şi diva cerebrală. Busturile de manechin au ca suport un robot de bucătărie cu acelaşi buton multifuncţional, regăsit ca bijuterie la gâtul solistei (vezi coperta). “Bucătăria creaţiei” este una de înaltă tehnologie, sugerată şi de schemele circuitelor electrice din fundal.
Povestea din pictorial merge mai departe, prezentând-o pe Loredana într-o ipostază mai simplă.
Mai departe o vedem pe Loredana sigură de ea însăşi, ascultând muzică şi afişând pe chip aceeaşi expresie ca la început, pe copertă. Numai că braţele sale bionice par să primească de deasupra capului căştile pentru audiţie. Loredana este încântată de ceea ce aude, pare că se mişcă pe ritmurile accesibile doar ei şi dansează… pentru ca mai târziu să reproducă muzica propusă de către cineva “de sus”?
Următoarea ipostază a cântăreţei se caracterizează prin nesiguranţă, în pofida atitudinii lascive afişate. Loredana se află iarăşi în mansarda futuristă, pe colţul unei mese metalice precum cele dintr-o sală de operaţii. Ea priveşte oarecum temătoare spre fereastra compartimentată, simbol al scindării sinelui. Dar, până să ajungă la personalitatea multiplă, cântăreaţa trebuie să spargă “zidul” ce-i stă în cale/în raza vizuală către fereastră.
Loredana, din nou în mansarda aseptică.
În continuare se sugerează dezumanizarea corporală a artistei prin expunerea celui de-al doilea picior bionic. Şi, fiindcă Loredana se află încă în procesul dezumanizării, lanţurile de tortură s-au transformat subtil în accesoriu de garderobă. Aceleaşi elemente, lanţurile şi compartimentele, se regăsesc în videoclipul Madonnei pentru melodia “Human nature”(Natura umană).
Secvenţe cu Madonna din videoclipul “Human nature.” Coregrafia redă artistic etapele programării Monarh prin care se obţine scindarea personalităţii. A se vedea articolul “Proiectul MKULTRA sau cum să fabrici monştri pe bandă rulantă.”
Ultima ipostază din pictorial o prezintă pe Loredana în plin concert. Scena high-tech este la mare înălţime, însă cântăreaţa nu pare să aibă probleme cu acrofobia. Dar nu se văd scări sau alte căi prin care personajul a ajuns atât de sus. Iar suprafaţa redusă a scenei permite solistei să se mişte prea puţin, fiind ştiut că ea se manifestă dezinvolt în timpul concertelor. Totodată, scena este rezervată doar Loredanei, ajunsă “în top,” unde foarte puţini rămân. Solista afişează o ţinută provocatoare cu accesorii metalice şi high-tech. Însă la toate acestea nu prea vedem rostul unor lanţuri ce atârnă din accesoriile de pe umeri.
Cântăreaţa are părul negru acum şi o coafură de inspiraţie egipteană. Pe cap poartă o diademă cu ghimpi metalici, aluzie la icoanele ce-L înfăţişează pe Iisus încoronat cu spini în timpul supliciului Său. Aşadar, Loredana a ajuns pe scena exclusivistă în urma unui sacrificiu. Diadema Loredanei aminteşte cumva şi de Statuia Libertăţii din New York, oferită poporului american de către masonii din Franţa. Unul dintre izvoarele de inspiraţie ale monumentului l-a constituit Colosul din Rhodos, întruchipare a zeului Helios cu raze pe cap.
Renumitul cercetător în domeniul filosofiei religiilor şi al credinţelor oculte, Jordan Maxwell, afirma că Statuia Libertăţii este un simbol cât se poate de fals al poporului american. El spunea că, de fapt, în engleză monumentul trebuia să se numească “The Statue of Freedom” şi nu “The Statue of Liberty.” Aceasta, deoarece, liberty, libertatea, cu sensul de permisiune, i se oferă omului printr-o instanţă superioară, pe când freedom este libertatea/independenţa propriu-zisă.
Întorcându-ne la ultima imagine din pictorial, observăm că solista este luminată din mai multe unghiuri, aşa cum se cuvine în cazul unei vedete de talia ei. În pofida corpului bionic pe care îl are acum, Loredana este o “iluminată.” Razele ce pornesc din capul şi corpul său amintesc de sfinţii iconografiei creştine. Cu toate acestea, iluminarea Loredanei este una luciferică, întrucât personajul apare într-o ipostază a păcatului (cizme roşii, lenjerie intimă neagră) şi nu într-una a evlaviei.
Ca şi altor vedete de prim rang, Loredanei i se dau indicaţii, pe care solista le urmează din raţiuni artistice şi financiare, fără să ştie că pune în aplicare unul dintre planurile agendei oculte, adică promovarea mediatică a noii religii din mileniul trei: transhumanismul şi produsul său, omul bionic.
Este necesară însă explicarea noii religii şi scopurile sale generale, propagate prin intermediul ştiintelor şi artelor, întrucât scepticismul publicului este îndreptăţit într-o anumită măsură.
Transhumanismul este un curent intelectual şi artistic cu rădăcini în miturile antice, în viziunea geniilor Renaşterii, însă bazele sale solide datează de la începutul secolului al XX-lea. Simbolul său cel mai des întâlnit în publicaţiile şi site-urile de profil actuale este H+.
Termenul de transhumanism provine din verbul italian “transhumanare,” folosit pentru prima oară de către Dante Aligheri (1265-1321) în “Divina Comedie,” cu sensul se a depăşi “condiţia şi percepţiile umane.”
Thomas Eliot se referă în piesa “The Cocktail Party” la riscul călătoriei umane întru iluminare ca fiind un “proces prin care omul transcende limitele sale.”
Ideile despre umanitate şi evoluţia sa au fost explorate şi de către biologul britanic Julian Huxley în mai multe lucrări de-ale sale. În cartea “Sticle noi pentru vinul cel nou” autorul se referă la om ca la noua specie care ar putea să devină. Spre deosebire de alţi teoreticieni ai transhumanismului, Huxley afirmă că “omul rămâne om, dar îşi transcende sinele.” În schimb, filosoful Max More explică transhumanismul prin depăşirea limitelor umane şi transformarea de la fiinţa umană la fiinţa postumană.
În ediţia din 1983 a dicţionarului Webster termenul transhuman înseamnă superom, iar verbul a transcende se explică prin a înnobila sau a transforma ceva dincolo de ceea ce înseamnă uman. Acestea sunt nişte explicaţii actuale, dar incomplete încă.
În prezent teoreticienii se referă la transhuman ca la o transformare şi contopire a umanului biologic cu tehnologia. Prin urmare, omul bionic încorporează biotehnologie, robotică, tehnologie informaţională, nanotehnologie şi elemente din domeniul neurologiei. Toate acestea au ca scop final declarat “îmbunătăţirea” calităţilor fiinţei umane şi prelungirea duratei sale de viaţă.
În octombrie 1997 a fost lansată în spaţiu Declaraţia Artelor Transhumaniste ca un manifest transhumanist la bordul sondei spaţiale Cassini-Huygens. Prima scriere a transhumanităţii care părăseşte Pământul, iar într-un viitor apropiat şi Sistemul Solar, consemnează faptul că “Noi suntem transhumani.”
Datorită eforturilor depuse de Natasha Vita-More, transhumanismul a devenit începând cu anii ’80 ai secolului trecut o artă şi perioadă artistică. Profesor-conferenţiar în cadrul mai multor universităţi americane, Natasha este şi director de creaţie pentru publicaţia H+ (hplusmagazine.com).
Natasha Vita-More, teoreticiană a transhumanismului începând cu anii ’80 ai secolului trecut.
Graficiană media şi teoreticiană a transhumanismului din perspectivă artistică, Natasha a proiectat prima fiinţă “postumană,” prezentată publicului în anul 2003. Acest prototip uman al viitorului însumează rezultatele cercetărilor din biologie, medicină şi tehnologie.
Una din viziunile transhumaniste ale cercetătorilor care propun omul ca “produs fără vârstă,” prin îmbunătăţirea tehnologică a funcţiilor creierului, înlocuirea pielii şi a unor organe interne sau oase naturale cu altele artificiale etc.
La ora actuală acest prototip uman îşi găseşte într-o anumită măsură corespondenţi în producţii cinematografice precum “X-Men,” “Iron Man,” “Star Wars,” “Matrix,” “Star Trek,” “Robocop,” “Terminator,” “Metropolis” etc.
Pe zi ce trece omul bionic devine şi o realitate a vieţii cotidiene. În urma unor accidente grave semeni de-ai noştri îşi pierd un braţ sau un picior în trafic, pe şantier, în fabrici sau război. Aceasta reprezintă o tragedie uriaşă pentru ei din punct de vedere psihic, fizic, social şi profesional. Însă procesul psihologic prin care persoana îşi acceptă handicapul fizic este unul anevoios atât pentru ea, cât şi pentru cei din jurul său. Tocmai pe o astfel de situaţie mizează transhumaniştii când le propun persoanelor cu dizabilităţi să apeleze la protezele bionice salvatoare (şi costisitoare în acelaşi timp). Astfel ajungem să fim pe loc de acord cu ideea că proteza respectivă uşurează viaţa unui asemenea om rămas fără o mână sau un picior. Şi, într-adevăr, aşa este: prin purtarea protezei, persoana obţine o autonomie considerabilă sau chiar independenţa sa.
Claudia Mitchell şi Jesse Sullivan, două dintre cazurile mult mediatizate ca reuşite ale implanturilor bionice, dirijate prin control neuronal.
Numai că scopul nedeclarat al transhumaniştilor este de a ne obişnui cu ideea de om bionic, cyborg, android, aşa cum au numit ei această (ne)fiinţă la care visează şi lucrează între timp. Şi, pentru ca planul lor să prindă rădăcini sub forma dorinţelor noastre mai mult sau mai puţin ascunse, ne promit putere, sănătate, inteligenţă şi viaţă lungă. Tentante promisiuni pentru unii dintre noi cu scopul de a fi convinşi să cotizăm la o industrie costisitoare de înaltă tehnologie…
Concluzie
În realitate se prefigurează pentru rasa umană un viitor sumbru, care poate apărea prea îndepărtat ca sa mai fie trăit. Se realizează alterarea gradată a personalităţii şi fiinţei umane cu ajutorul psihologiei (spălarea creierelor), biologiei (clonarea) şi tehnologiei (omul bionic). Masele sunt îndoctrinate continuu să-şi accepte destinul, prin bombardarea audio-vizuală cu spoturi publicitare futuriste, filme şi literatură SF/cyberpunk, cu informaţii şi imagini şocante sau ştiri senzaţionale despre animale clonate precum oaia Dolly. Şi nu i se mai pare nimănui ironic faptul că, în nebunia omului de a se crede Dumnezeu, prima vietate clonată şi prezentată publicului a fost tocmai animalul-simbol al jertfei cristice.Probabil că prea puţini dintre noi s-au gândit la scopul final al “încipării” animalelor, acela de a considera ca fiind banal dispozitivul de identificare implantat unei fiinţe vii. Pentru ca mai târziu să nu protestăm vehement faţă de introducerea în corpul nostru a unui cip ultraperformant care să ne inducă modele comportamentale. Adică, în urma unei emisii controlate de unde electromagnetice captate de cip, noi, oamenii să devenim ca la comandă calmi sau agresivi, după interesele programatorilor/manipulatorilor noştri.
Dacă nu privim şi din altă perspectivă problemele cotidianului şi nu ne întrebăm cum am permis ca lucrurile să se degradeze într-o asemenea măsură, vom ajunge să afirmăm precum Marilyn Monroe, prima victimă a “spălării creierului” din proiectul Monarh lansată în showbiz: “Începând de astăzi, nu am absolut niciun regret. Consider că sunt o persoană matură care poate să se descurce din mers. Sunt recunoscătoare oamenilor din trecutul meu. M-au ajutat să ajung acolo unde sunt acum…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu