Cuv. Seraphim Rose : Cele sase zile ale Facerii

Cele sase zile ale Facerii – Introducere

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Să cercetăm acum modelul patristic al celor Şase Zile ale Facerii. Nu vom sta să încercăm a ghici „cât de lungi” au fost acele zile deşi, când vom ajunge la sfârşit, vom avea o idee destul de limpede despre felul cum priveau Părinţii lungimea lor. Mulţi fundamentalişti socotesc că înţelegerea literală a Facerii se pierde dacă nu se acceptă că zilele sunt exact de două­zeci şi patru de ore; iar mulţi dintre cei care doresc să împace Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că speranţele lor depind de acceptarea aces­tor zile ca fiind de milioane sau miliarde de ani lungime, conformându-se astfel presupuselor descoperiri ale geologiei. Cred că putem spune fără a greşi că ambele păreri sunt pe alături de subiect.

Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de douăzeci şi patru de ore, dacă Dumnezeu ar fi voit aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul) chiar afirmă explicit că aveau douăzeci şi patru de ore. Dar cei mai mulţi dintre Părinţi nu spun nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în zilele lor şi se pare că nu le-a dat prin minte să stăruie a pro­iecta măsura timpului lumii noastre căzute asupra uluitoarelor şi minunatelor întâmplări ale celor Şase Zile.

Dar, dacă nu este nevoie să definim cele Şase Zile ale Facerii ca având douăzeci şi patru de ore, este iarăşi cu neputinţă să le privim ca având mili­oane sau miliarde de ani – adică să le forţăm să se potrivească măsurătorii evoluţioniste a timpului. Pur şi simplu, întâmplările din cele Şase Zile nu se potrivesc defel cu concepţia evoluţionistă. In Cartea Facerii primele vie­ţuitoare sunt ierburile şi pomii de pe uscat; viaţa nu a apărut întâi în mare, cum ar voi teoria evoluţionistă; aceste plante de uscat dăinuie o zi întreagă (miliarde de ani ?), înainte de zidirea soarelui, pe când, în orice variantă, evoluţionistă soarele precede însuşi pământul. Orice observator obiectiv re­zonabil ar ajunge la concluzia că cele Şase Zile ale Facerii, dacă sunt o relatare adevărată, iar nu produsul unei fantezii arbitrare sau al speculaţiei, pur şi simplu nu se potrivesc cu cadrul evoluţionist, deci nu e nevoie să le facem a fi de miliarde de ani lungime. Vom vedea mai jos cum descrierea Zilelor de către Sfinţii Părinţi face aproape imposibilă această interpretare. Este vă­dit că teoria evoluţiei vorbeşte despre cu totul altceva decât despre cele Şase Zile ale Facerii.

Şi, de fapt, nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice – uneori cu mai mult, alteori cu mai pu­ţin succes – schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proce­selor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie, ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent. Tot ceea ce putem şti despre ce anume s-a întâmplat în cele Şase Zile nu provine din extrapolări sau speculaţii ştiin­ţifice, ci doar din descoperirea dumnezeiască. In această privinţă, savanţii moderni nu sunt de mai mult folos decât vechii creatori de speculaţii şi mi­turi cosmice. Tâlcuitorii Cărţii Facerii subliniază acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Ce vrea să însemne că mai întâi a fost cerul şi apoi pământul, întâi acoperişul şi apoi temelia? Dumnezeu nu se supune trebuinţelor fireşti; El nu e supus legilor meseriei. Voia lui Dumnezeu este ziditorul şi făuritorul firii şi al meşteşugului şi a tot ce fiinţează.” Vorbind de a Cincea Zi a Facerii, acelaşi Părinte spune:

Astăzi deci vine la ape şi ne arată că, prin cuvântul Lui şi prin porunca Lui, apele au dat din ele vietăţi însufleţite. [...] Spune-mi care cuvânt ar putea înfăţişa minunea ?”

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învaţă că în Ziua a Treia nu era vreo trebuinţă firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca şi inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu:

„Însă poate că cineva va căuta să afle, pe lângă cele spuse, şi aceasta: Mai întâi, apa, în chip firesc, se revarsă spre locurile cele de jos. Pentru ce atunci Scriptura spune că face aceasta la porunca Creatorului? [...] Dacă aşa este firea apei, atunci este de prisos porunca lui Dumnezeu ca să se adune apele într-o adunare. [...] La prima întrebare răspund aşa: Tu cu­noşti mişcările apei, că apa curge în jos, că nu stă într-un loc şi că în chip firesc o porneşte spre locurile aplecate şi adânci, după ce Stăpânul a dat apei această poruncă. Dar ce putere avea apa înainte de a i se fi poruncit; să urmeze această cale nici tu n-o ştii şi nici n-ai auzit pe altul care să fi văzut. Gândeşte-te că glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare şi că porunca dată atunci zidirii a arătat celor zidite de Creator calea pe care trebuie s-o urmeze în viitor.”

Neîndoielnic, avem aici principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţi­fică şi descoperirea religioasă. în timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Intreaga temă a obârşirii primordiale, a începuturilor, a Facerii tuturor lucrurilor – este în afara sferei ştiinţei. Când un savant pă­trunde pe acest tărâm, el ghiceşte şi speculează ca şi cosmologii din vechi­me, iar aceasta nu numai că-l abate de la serioasa îndeletnicire a studierii proceselor fireşti ale lumii prezente, ci-l face şi să se ia la întrecere cu desco­perirea religioasă, singura sursă cu putinţă a unei cunoaşteri reale a începu­turilor lucrurilor, tot aşa cum este singura noastră sursă de cunoaştere a sfâr­şitului absolut al tuturor lucrurilor. Sfântul Vasile scrie:

„Pentru ce vă spun acestea ? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul Lui, vorbindu-i lui Moisi aievea, nu în ghicitură.”

De ne-am putea smeri îndeajuns spre a pricepe că, de fapt, putem cunoaşte foarte puţin din amănuntele celor Şase Zile ale Facerii, am avea mai bun prilej de-a înţelege ceea ce se poate înţelege despre Cartea Facerii. Doar Sfinţii Părinţi, iar nu speculaţiile cosmologice sau ştiinţifice, sunt cheia noastră pentru înţelegerea textului.

===============================================

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (1)

Ultimul lucru important înainte de a aborda textul propriu-zis al Facerii este următorul: ce fel de text este acesta ?

Ştim cu toţii argumentele antireligioase despre Scriptură, şi în special de­spre Facere, cum că este creaţia unei populaţii înapoiate, ce cunoştea prea puţin despre ştiinţa lumii, că este plină de mitologie primitivă despre „zei creatori” şi fiinţe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate asemui în mod serios Facerea cu oricare dintre miturile despre creaţie ale altor popoare, fără a fi izbit de sobrietatea şi sim­plitatea istorisirii din Cartea Facerii. Miturile despre creaţie sunt, într-ade­văr, pline de întâmplări fantastice şi fiinţe de basm, despre care nici nu se pune problema să fie luate textual. Textele de acest tip nu intră în competiţie cu Cartea Facerii; ele nu sunt nici măcar comparabile.

Totuşi există o părere larg răspândită – fără temei în Scriptură ori în tradiţia Bisericii – că Moisi a scris Cartea Facerii după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creaţie, sau că n-a făcut decât să consemneze tradiţiile orale ce au ajuns până la el, compilând şi simplificând poveştile care s-au transmis până în vremea lui. Aceasta ar însemna, desigur, că Facerea este opera înţelepciunii şi speculaţiei omeneşti, şi deci n-ar avea nici un rost să cercetezi o asemenea lucrare ca pe o descriere a adevărului despre începutul lumii.

Există diferite tipuri de cunoaştere, iar cunoaşterea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu este cu totul osebită de cea care purcede din putinţele fireşti ale omului. Sfântul Isaac Sirul deosebeşte felurile de cunoaştere după cum urmează:

„Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute sau în simţuri şi urmăreşte înşiruirea lor se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în sim­ţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Contem­plarea acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. Pentru că împărăţia ceru­rilor în lăuntrul vostru este (Lc. 17, 21).”

Într-un alt loc, Sfântul Isaac descrie cum în oamenii cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească sufletul se poate ridica la o vedere a începuturilor lucru­rilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor cel nestricăcios, Sfântul Isaac scrie:

„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de înteme­ierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici în­geri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.” Se poate deci crede că Moisi şi cronicarii de după el au folosit însemnări scrise şi tradiţii orale când au ajuns la scrierea faptelor şi cronologiei patriar­hilor şi împăraţilor istorici; dar istorisirea începutului existenţei lumii, când nu erau martori la preaputernicele lucrări dumnezeieşti, poate veni numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaştere suprafirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu. Este exact ceea ce ne spun Părinţii şi tra­diţia Bisericii că este Cartea Facerii. Sfântul Ambrozie scrie:

„Moisi a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit şi limpede, nu prin chipuri şi ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieştii apropieri. Şi astfel Moisi a des­chis gura sa şi a rostit cele spuse de Domnul înlăuntrul său, după făgădu­inţa făcută lui când El 1-a îndreptat către împăratul Faraon: Şi acum mergi, şi eu voi deschide gura ta, şi te voi învăţa cele ce vei grăi (Ieşire 4, 12). Iar dacă el a primit mai înainte de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primeşti ceea ce va să spună El despre cer? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii, nu în deşertăciuni filosoficeşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4) s-a încumetat a zice, ca şi cum ar fi fost martor dumnezeieştii lucrări: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

==========================================

Cum să citim „Cartea Facerii” – Tâlcuiri literale sau tâlcuiri simbolice?

Problema e o mare piatra de poticnire pentru noi, oamenii moderni, cres­cuţi cu o educaţie şi concepţie „ştiinţifică”, care ne-a sărăcit priceperea tâl­curilor simbolice ale textelor. Ca urmare, prea adeseori tragem concluzii pri­pite: dacă există vreun sens simbolic al unei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), suntem foarte înclinaţi să spunem „este doar un simbol”; cea mai slabă indicaţie asupra unui sens figurat sau meta­foric ne face adeseori să eliminăm sensul literal. Uneori, o astfel de atitudine poate duce chiar la judecăţi pripite asupra unor întregi fragmente sau cărţi ale Scripturii: dacă există elemente simbolice sau figurate, de pildă în relata­rea Facerii despre Grădina Edenului, tragem cu uşurinţă concluzia că întrea­ga relatare este un „simbol” sau o „alegorie”.

Cheia noastră pentru înţelegerea Facerii este următoarea: cum anume au înţeles Sfinţii Părinţi problema aceasta, atât în particular, în ceea ce priveşte pasajele separate, cât şi în general, în ceea ce priveşte cartea ca întreg ?

Să luăm câteva exemple.

1. Sfântul Macarie cel Mare din Egipt, unul dintre sfinţii cu o foarte înaltă viaţă duhovnicească şi care nu poate fi bănuit de păreri prea literale asupra Scripturii, scrie despre Facere 3, 24: „Raiul s-a închis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat poruncă să oprească intrarea omului în el; acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum în fiecare suflet în chip nevăzut”.

2. Sfântul Grigorie Teologul, renumit pentru tâlcuirile sale adânc duhov­niceşti ale Scripturii, spune despre pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Po­mul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie”. Înseamnă oare că so­cotea pomul doar un simbol, iar nu şi un pom în sens literal? În scrierile sale nu pare a ne da un răspuns la întrebare, dar o face un alt mare Sfânt Pă­rinte (căci, atunci când ne învaţă învăţătura ortodoxă, iar nu părerile lor personale, toţi marii Părinţi sunt de acord unii cu alţii, şi chiar ajută a se tâlcui unul pe altul). Sfântul Grigorie Palama, Părintele isihast din veacul al patrusprezecelea, tâlcuieşte acest pasaj:

„Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplaţie» pomul cunoş­tinţei binelui şi răului. [...] Dar, pentru aceasta, ea n-a fost pentru el plăsmuire şi simbol inconsistent. Căci şi pe Moise şi pe Ilie îi declară dumne­zeiescul Maxim «simboale», pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip «simbolic» ?”

3. Acestea sunt interpretări particulare. în ceea ce priveşte abordările generale ale naturii „literale” ori „simbolice” a textului Facerii, să cercetăm cuvintele altor câtorva Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la Cartea Facerii.In Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare scrie:

„Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor. [...] Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă; când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evan­ghelie (Rom. 1, 16). [...] Mi se pare însă că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat, înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”

4. Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseam­nă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind anume despre râurile Raiului, scrie:

„Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înţelepciune nu în­găduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape. ci caută să convingă pe cei care vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închi­puie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumneze­ieştii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase.”

Iată deci că Sfinţii Părinţi se confruntau şi ei cu această problemă în vre­mea lor, în veacul al patrulea. Erau o mulţime de oameni ce tâlcuiau textul Facerii ca pe o alegorie, luând-o razna cu tâlcuirile simbolice şi tăgăduind orice sens literal – mai ales primelor trei capitole, pe care le vom cerceta. De-aceea Sfinţii Părinţi şi-au făcut o datorie din a spune că textul are un sens literal, şi trebuie să înţelegem exact care este acela.

Ne putem da seama deci că Sfinţii Părinţi ce au scris despre Facere au fost în general destul de „literali” în tâlcuirea textului, chiar dacă în multe cazuri admiteau şi un înţeles simbolic sau duhovnicesc. Există, de bună sea­mă, în Scriptură metafore evidente, pe care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar gândi să le ia „literal”. De pildă, în Psalmul 103 se spune: soarele şi-a cunoscut apusul său. în deplin respect faţă de text, nu este nevoie să credem că soarele are conştiinţă şi „cunoaşte” literal când urmează să asfinţească; este vorba doar de un procedeu firesc în limbajul poetic, care nu pune pe ni­meni în încurcătură.

Există însă şi un important tip de afirmaţii în Scriptură – iar în Cartea Facerii, sunt o mulţime de exemple – despre care Sfinţii Părinţi ne spun ex­plicit să nu le înţelegem în mod literal. Sunt afirmaţii antropomorfice despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi un om care merge, vorbeşte, se mânie etc. Toate aceste afirmaţii trebuie înţelese „cu dumnezeiască cuviinţă” – adică întemeindu-ne pe ceea ce ştim din învăţătura ortodoxă, că Dumnezeu este curat duhovnicesc, fără mădulare trupeşti, iar faptele Sale sunt descrise în Scriptură aşa cum ne apar nouă. Părinţii sunt foarte grijulii în această pri­vinţă de-a lungul textului Facerii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Iar când auzi, iubite, că a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit, înţelege cu dumnezeiască cuviinţă cuvântul «a sădit», înţelege că «a po­runcit». Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura.”

Cât despre informaţia „ştiinţifică” din Cartea Facerii – căci vorbind de­spre facerea lumii pe care o cunoaştem, nu are cum să nu cuprindă şi o oare­care informaţie ştiinţifică – contrar părerii obişnuite, ea nu are nimic „depă­şit”. Este adevărat că observaţiile ei sunt făcute toate aşa cum se văd de pe pământ şi cu referire la omenire; dar ele nu avansează nici o învăţătură anu­me – de pildă, despre natura corpurilor cereşti sau despre mişcările lor rela­tive – deci cartea poate fi citită de fiecare generaţie şi înţeleasă în lumina propriei cunoaşteri ştiinţifice. Descoperirea, în ultimele veacuri, a vastităţii spaţiului şi imensităţii multora dintre corpurile sale cereşti nu face decât să adauge măreţie în minţile noastre la simpla istorisire a Facerii.

Desigur, când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Facere, ei încearcă să o ilus­treze cu exemple luate din ştiinţa naturală a vremii lor; la fel facem şi noi as­tăzi. Tot acest material ilustrativ este deschis criticii ştiinţifice, şi, în parte este într-adevăr depăşit. Dar textul însuşi al Facerii nu este atins de aceste critici, şi nu putem decât să ne uimim cât de proaspăt şi în pas cu vremea este el pentru fiecare nouă generaţie. Iar tâlcuirea teologică a Sfinţilor Pă­rinţi asupra textului împărtăşeşte aceleaşi calităţi.

============================================ 

Cum să citim „Cartea Facerii” – Principiile fundamentale

1. Căutăm adevărul. Trebuie să avem suficient respect pentru Cartea Fa­cerii spre a recunoaşte că ea cuprinde adevărul, chiar dacă acel adevăr ne poate părea neobişnuit sau surprinzător. Dacă el pare să intre în contradicţie cu ceea ce credem a cunoaşte din ştiinţă, să ne aducem aminte că Dumnezeu este Autorul întregului adevăr, şi orice este adevăr curat în Scriptură nu poate să contrazică cu nimic ceea ce este adevăr curat în ştiinţă.

2. Insuflarea Scripturii este de la Dumnezeu. Vom cerceta mai îndeaproa­pe în continuare ce înseamnă acest lucru; dar, pentru început, aceasta în­seamnă că trebuie să căutăm în ea adevăruri de un rang mai înalt, iar, dacă întâmpinăm greutăţi în a înţelege ceva, trebuie mai întâi să suspectăm pro­pria lipsă de cunoaştere, mai curând decât un neajuns al textului dumnezeieşte-însuflat.

3. Să nu ne grăbim a aduce propria desluşire locurilor „grele”, ci să cău­tăm ca mai întâi să ne familiarizăm cu ceea ce au spus Sfinţii Părinţi despre acele locuri, recunoscând înţelepciunea lor duhovnicească de care noi sun­tem lipsiţi.

4. Trebuie iarăşi să ne ferim de ispita de a lua citate izolate de la Sfinţii Părinţi, scoase din context, spre a „dovedi” ceea ce dorim. De pildă, am vă­zut un ortodox care dorea să dovedească că zidirea lui Adam nu are nimic „deosebit”, citând următoarea afirmaţie a Sfântului Athanasie cel Mare: „Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce 1-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el”. Aceasta e o afir­mare generală a lucrării ziditoare neîntrerupte a lui Dumnezeu, şi nimeni nu s-ar gândi s-o contrazică. Dar lucrul pe care persoana respectivă voia să-1 demonstreze era acela că nu există o deosebire reală între zidirea oricărui om viu şi zidirea primului om – şi, îndeosebi, că trupul lui Adam s-ar fi putut al­cătui prin zămislire firească în pântecele unei creaturi încă nu chiar umane. Poate fi oare îndreptăţită folosirea afirmaţiei citate ca „dovadă” în această problemă ?

Se poate întâmpla să aflăm în scrierile Sfântului Athanasie un pasaj ce respinge tocmai această idee. Într-un alt loc el zice: „Deşi numai Adam a fost alcătuit din lut, totuşi în el s-a cuprins moştenirea întregului neam”. El afirmă aici destul de clar că Adam a fost zidit în chip diferit de toţi ceilalţi oameni, ceea ce, aşa cum vom vedea, este într-adevăr învăţătura Sfinţilor Părinţi îndeobşte. Deci nu ne este îngăduit să luăm un citat din el şi să soco­tim că dovedeşte sau deschide calea unei idei dragi nouă. Afirmaţia generală a Sfântului Athanasie despre firea omului nu spune absolut nimic despre felul aparte al zidirii lui Adam.

Greşita folosire a citatelor din Sfinţii Părinţi este o capcană foarte obiş­nuită în zilele noastre, când polemicile asupra unor subiecte de acest fel sunt adeseori foarte pătimaşe. În cursul de faţă vom face tot ce ne stă în putinţă spre a ocoli asemenea capcane, neatribuind nici una dintre tâlcuirile noastre Sfinţilor Părinţi, ci încercând doar să vedem ce anume spun ei înşişi.

5. Nu e nevoie să acceptăm fiecare cuvânt scris de Părinţi despre Facere; uneori ei s-au folosit de ştiinţa vremii lor ca material ilustrativ ştiinţă care se înşela în unele lucruri. Dar trebuie să deosebim cu grijă ştiinţa lor de afir­maţiile lor teologice, şi trebuie să le respectăm întregul mod de abordare, ca şi concluziile generale şi intuiţiile teologice.

6. Dacă socotim că putem adăuga câte ceva înţelesului textului pentru zi­lele noastre (poate pe temeiul descoperirilor ştiinţei moderne), să o facem cu precauţie şi deplin respect pentru integritatea textului Facerii şi părerile Sfinţilor Părinţi. Şi, făcând aceasta, trebuie să rămânem întotdeauna smeriţi – căci şi ştiinţa zilelor noastre are eşecurile şi greşelile ei, iar dacă ne încre-dem prea mult în ea ne putem trezi noi înşine cu o înţelegere greşită.

7. Mai ales în cursul de faţă, vom încerca mai întâi să-i înţelegem pe Pă­rinţi, şi abia apoi să dăm propriile răspunsuri la unele întrebări, dacă le avem.

8. În sfârşit, dacă e adevărat că ştiinţa modernă este în stare să arunce o oarecare lumină asupra înţelegerii măcar a câtorva locuri din Cartea Facerii - căci nu avem de ce să tăgăduim că în unele domenii adevărurile celor două sfere se întrepătrund – nu e mai puţin adevărat că înţelegerea patristică a Facerii poate şi ea să arunce lumină asupra ştiinţei moderne şi să dea unele sugestii despre felul cum să înţelegem realităţile de fapt ale geologiei, pale­ontologiei şi ale altor ştiinţe ce se ocupă de istoria timpurie a pământului şi a omenirii. Deci studiul prezent poate fi rodnic în ambele direcţii.

9. Cursul nu ţinteşte totuşi să răspundă la toate întrebările despre Facere şi crearea lumii, ci, în primul rând, să-i facă pe creştinii ortodocşi să cugete la acest subiect mai pe larg decât este abordat de obicei, nemulţumindu-se cu răspunsurile simpliste auzite atât de des.

==========================================

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4. În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

============================================

Cum să citim „Cartea Facerii” – modul de abordare

Într-un fel, nimeni dintre noi nu ştie cum să se apropie de această carte. Ştiin­ţa şi filosofia modernă ne-au umplut mintea cu atâtea teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încât, în mod inevitabil, ne apropiem de carte cu idei preconcepute. Unii ar vrea ca ea să se potrivească cu propriile teorii ştiinţifice; alţii o cercetează spre a o combate. Ambele abordări o socotesc ca având ceva de spus din punct de vedere ştiinţific; însă alţii o privesc ca simplă poezie, un produs al imaginaţiei religioase, neavând nimic de-a face cu ştiinţa.

Principala întrebare ce ne face greutăţi la înţelegerea cărţii este: cât de „literal” trebuie s-o citim?

Unii fundamentalişti protestanţi ne spun că totul (sau în principiu totul) este „literal”. însă o astfel de părere ne pune în faţa unor dificultăţi de netre­cut: indiferent de interpretarea noastră literală sau neliterală a feluritelor pasa­je, adevărata natură a realităţii descrise în primele capitole ale Facerii (însăşi zidirea tuturor lucrurilor) face aproape cu neputinţă ca totul să fie înţeles „li­teral”; nici măcar nu avem cuvinte, de pildă, să descriem „literal” cum se poa­te ivi ceva din nimic. Cum anume „vorbeşte” Dumnezeu ? Produce El oare un sunet ce răsună într-o atmosferă ce încă nu există ? O astfel de explicaţie este, evident, puţin cam prea simplistă – realitatea e ceva mai complicată.

Apoi există extrema cealaltă. Unii ar prefera să tâlcuiască cartea (sau cel puţin cele dintâi capitole, care pun cele mai mari dificultăţi) ca pe o alegorie, un mod poetic de a descrie ceva ce în realitate este mult mai aproape de experienţa noastră. De pildă, în ultimii ani, gânditorii romano-catolici au dat la iveală un mod ingenios de a „desluşi” Raiul şi căderea omului; dar, citindu-le interpretările, ai impresia că respectul lor faţă de textul Facerii e atât de mic, încât îl tratează ca pe un comentariu primitiv la unele teorii ştiinţifi­ce recente. Şi aceasta e o extremă. Sfântul Ioan Damaschin, un Părinte din veacul al optulea, ale cărui păreri rezumă, îndeobşte, părerile patristice ale primelor veacuri creştine, afirmă explicit că tâlcuirea alegorică a Raiului ţine de o erezie timpurie şi nu aparţine Bisericii.

Astăzi există şi o cale de mijloc între aceste două păreri. Recent s-a făcut multă publicitate afirmaţiei unei călugăriţe romano-catolice (care este şi pro­fesoară), apărute sub titlul „Dumnezeu a ajutat la crearea evoluţiei”. Ea spu­ne: „Povestea biblică a creaţiei are un scop religios. Ea cuprinde, dar nu în­vaţă, erori. Dimpotrivă, teoria evoluţionistă asupra creaţiei are un scop ştiin­ţific, iar căutarea adevărului este domeniul astronomilor, geologilor, biologi­lor etc. Cele două scopuri sunt distincte, amândouă oferind adevăr minţii şi inimii omeneşti”. Ea afirmă că Facerea provine din tradiţiile orale, limitate de părerile ştiinţifice ale vremii.

După părerea citată, Facerea ţine de o categorie, iar adevărul ştiinţific sau realitatea de o alta; Facerea are prea puţin de-a face cu orice fel de ade­văr, fie el literal sau alegoric. Deci, de fapt, nici nu prea are rost să-ţi pui problema: citeşti Facerea pentru înălţare duhovnicească ori pentru poezie, urmând ca savanţii să-ţi spună ce trebuie să şti despre realităţile lumii şi începuturile omului.

Într-o formă sau alta, părerea enunţată este foarte răspândită astăzi – dar ea nu înseamnă altceva decât evitarea cu totul a problemei, neluând în serios Cartea Facerii. Însă scopul nostru în cercetarea Cărţii Facerii este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune ea cu adevărat. Nici una dintre abordările pomenite nu poate face acest lucru. Cheia pentru înţelegerea Fa­cerii trebuie căutată în altă parte.

Apropiindu-ne de Cartea Facerii, ar trebui să încercăm a ocoli capcanele pomenite mai sus, printr-un anume grad de auto-supraveghere: ce fel de pre­judecăţi sau predispoziţii am putea avea când ne apropiem de text ?

Am pomenit deja faptul că unii dintre noi ne-am putea preocupa prea mult ca înţelesul Cărţii Facerii să aprobe (sau să dezaprobe) o anumită teo­rie ştiinţifică. Haideţi să enunţăm un principiu mai general în privinţa felului cum noi, cu mentalitatea noastră din secolul al douăzecilea, tindem a face acest lucru. Ca reacţie la extrema literalitate a concepţiei noastre ştiinţifice (literalitate cerută de însăşi natura ştiinţei), când ne aplecăm asupra unor texte neştiinţifice de literatură sau teologie suntem foarte înclinaţi să desco­perim înţelesuri neliterale sau „universale”. E un lucru firesc: dorim să sal­văm aceste texte de a apărea ridicole în ochii oamenilor cu o instruire ştiinţi­fică. Dar trebuie să ne dăm seama că, având o asemenea înclinaţie, ajungem adesea la concluzii la care nu ne-am gândit cu adevărat foarte serios.

Să luăm un exemplu evident. Când auzim de cele „Şase Zile” ale facerii, cei mai mulţi dintre noi ajustăm în mod automat aceste zile ca să se potri­vească cu ceea ce învaţă ştiinţa contemporană despre creşterea şi dezvoltarea treptată a creaturilor. „Probabil că sunt perioade de timp de o lungime nede­terminată – miliarde sau milioane de ani”, ne spune mintea noastră din seco­lul al douăzecilea; „căci toate straturile geologice, toate fosilele – nu s-ar fi putut forma literalmente într-o «zi»”. Şi ne-am putea chiar indigna, auzind că vreun fundamentalist din Texas sau sudul Californiei insistă iarăşi cu tărie că acele zile sunt chiar de douăzeci şi patru de ore, şi nu mai lungi, mirându-ne cum pot unii oameni să fie aşa de grei de cap şi de anti-ştiinţifici !

Nu îmi propun în cursul de faţă să vă spun cât erau de lungi acele zile. Dar cred că trebuie să fim atenţi la faptul că pornirea noastră firească, aproa­pe subconştientă, de a le privi ca perioade de o lungime nedeterminată, cre­zând că prin aceasta am rezolvat „problema” pe care o ridică, nu este cu ade­vărat un răspuns răspicat la problemă, ci mai mult o predispoziţie sau o pre­judecată culeasă din atmosfera intelectuală în care trăim. Însă, dacă privim mai îndeaproape aceste zile, vom vedea că problema nu este aşa de simplă, şi că înclinarea noastră firească în acest caz, ca şi în multe altele, tinde mai curând să întunece decât să limpezească problema.

Vom cerceta problema ceva mai târziu. Deocamdată aş propune să nu fim prea siguri de felul nostru obişnuit de a privi Cartea Facerii, şi să ne des­chidem către înţelepciunea bărbaţilor purtători de Dumnezeu din trecut, care s-au străduit atât de mult cu mintea spre a înţelege textul Facerii aşa cum trebuie să fie înţeles. Aceşti Sfinţi Părinţi sunt cheia noastră pentru înţelege­rea Facerii.

============================================

De ce trebuie să cercetăm „Cartea Facerii” ?

De ce oare trebuie cercetată o carte precum Cartea Facerii ? De ce nu pu­tem să ne ocupăm doar de mântuirea sufletelor noastre, în loc să ne gândim la lucruri de felul: cum anume va arăta lumea la sfârşit, sau cum anume era la început ? Putem da de bucluc – s-ar putea să apară Carl Sagan şi să ne ia la rost[1]. Nu e mai sigur să ne ocupăm doar de rostirea rugăciunilor, fără a cugeta la aceste subiecte copleşitoare ? Pentru ce să ne mai gândim la aceste lucruri îndepărtate, când ar fi mai bine să ne gândim la mântuirea noastră ?

Am auzit şi eu asemenea fraze. Ca răspuns, putem spune întâi de toate că există o legătură directă între felul cum ne purtăm şi felul în care credem despre obârşia omului. Părintele Gheorghe Calciu, adresându-se în mod pu­blic tinerilor ce trăiau sub comunism în România, spunea: „Vi s-a spus că vă trageţi din maimuţe, că sunteţi animale ce trebuie dresate”[2]. Acesta poate fi un lucru extrem de puternic: „Ştiinţa demonstrează că suntem doar animale; haideţi deci să mergem şi să aruncăm în aer o biserică”[3].

În al doilea rând, Cartea Facerii este o parte a Scripturii, iar Dumnezeu ne-a dat Scripturile pentru mântuirea noastră. Suntem datori să cunoaştem înţelesul Scripturilor prin întregul tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi. Părinţii au vorbit despre Cartea Facerii în biserică; toate tâlcuirile erau, de fapt, omilii rostite în biserică, căci Cartea Facerii se citeşte în biserică în toate zilele de peste săptămână din timpul Postului Mare. Marii Părinţi ce au făcut acest lucru au fost Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Omiliile lor au fost consemnate stenografie de către oamenii ce le ascultau în biserică, ca să le poată citi şi alţii. Deci citirea acelor texte era socotită a fi parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor ce mer­geau la biserică. Astăzi am cam pierdut această idee. Iată de ce istorisirea din Facere sau din Apocalipsă a devenit întrucâtva un tărâm foarte mis­terios. Subiectele lor ne sperie, dar Părinţii vorbeau despre ele.

În sfârşit (şi acesta este lucrul principal), creştinismul nostru este o reli­gie ce ne spune ce anume urmează să facem în viaţa veşnică. Ne pregăteşte adică pentru ceva veşnic, nu pentru lumea aceasta. Dacă ne gândim doar la lumea aceasta, orizontul nostru rămâne foarte mărginit, fără să ştim ce ur­mează după moarte, de unde venim, unde ne ducem şi care e ţelul vieţii noastre. Când vorbim despre începutul lucrurilor sau despre sfârşitul lor, aflăm care este de fapt rostul vieţii noastre.

=====================================================