Ce este Akedia?

Ce este Akedia? Akedia şi tămăduirea ei

Akedia se inrudeste cu tristetea atat de mult, incat traditia ascetica apuseana, al carei inspirator este Sfantul Grigore cel Mare, le pune laolalta, socotindu-le una si aceiasi patimma. Tradita rasariteana insa face deosebire intre ele, privindu-le ca doua patimi distincte.
Termenul ακηδια a fost preluat in latina sub forma acedia, greu de tradus in limbile moderne in chip simplu si complet in acelasi timp. Cuvintele “lene” sau “plictis”, prin care el este adesea redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa desemnata de aceasta notiune.

Akedia corespunde, desigur, unei anumite stari de lene si unui soi de plictis, dar alaturi de aceasta ea mai cuprinde si lehamite, sila, urat, lancezeala, moleseala, descurajare, toropeala, lipsa de grija, amorteala, somnolenta -akedia impingandu-l pe om la somn fara ca el sa fie cu adevarat obosit – ingreunarea trupului, ca si a sufletului.

Exista in akedie un sentiment de insatisfactie vaga si generala, astfel incat pe omul aflat sub stapanirea acestei patimi nu-l mai intereseaza nimic, gaseste toate lucrurile lipsite de sens si fara rost si nu mai asteapta nimic de la viata.

Akedia il face pe om nestatornic cu sufletul si cu trupul. Mintea, incapabila de a se fixa, trece de la un lucru la altul. Indeosebi cand este singur, omul nu mai poate suferi sa stea in locul in care se afla, patima impingandu-l sa iasa si sa colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, ratacind din loc in loc.
In general, ea il impinge pe om sa caute cu orice pret intalnirea cu ceilalti. Aceste intalniri nu-i sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar, tarat de patima, el le resimte ca atare, cautand pretexte “bune” pentru a le indreptati. Relatiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea usuratice, intretinute prin vorba desarta, nascuta dintr-o curiozitate fara rost.
Se poate intampla ca akedia sa nasca in sufletul stapanit de ea un mare dezgust fata de locul unde sade; ii ofera motive ca sa fie nemultumit de el si-l face sa creada, in mod iluzoriu, ca in alta parte i-ar fi mai bine. “Il face sa tanjeasca dupa alte locuri, unde ar putea gasi mai usor cele de trebuinta”. Akedia poate, de asemenea, sa-l faca pe om sa fuga de lucrurile pe care le are de implinit, mai ales de munca sa, de care il face sa fie nemultumit, impingandu-l sa caute alte activitati, care, crede el, ar fi mai interesante si l-ar face fericit.
Toate aceste stari legate de akedie sunt insotite de neliniste, care, alaturi de sila de toate, constitue o caracteristica fundamentala a acestei patimi.
Demonul akediei ataca mai ales pe cei dedicati vietuirii duhovnicesti; el incearca sa-i intoarca din caile Duhului, sa le impiedice in orice chip lucrarea pe care o cere o asemenea viata si mai ales sa-i departeze de la pravila si de la staruinta in nevoia ascetica, sa le tulbure linistea si nemiscarea care o inlesnesc. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta ca pe o “scarba fata de fagaduinta calugareasca”. Ea il face pe monah “lenes si neinstare de nicio munca inlauntrul chiliei, nemai lasandu-l sa stea in casa si sa se dedea cititului”. Robita de aceasta patima, mintea lui “devine lenesa” si “neputincioasa la orice lucrare duhovniceasca”; monahul ajunge trandav in tot lucrul lui Dumnezeu, el nu mai doreste bunurile viitoare si ajunge chiar sa dispretuiasca bunurile duhovnicesti. Toti Sfintii Parinti vad in akedie principala piedica in calea rugaciunii. Sfantul Ioan Scararul arata ca akedia, “lancezeala sufleteasca” este “plictiseala in citirea psalmilor…, neputincioasa in rugaciune”. “Dacul trandaviei obisnuieste sa razboiasca de cele mai multe ori mai ales pe cei ce au inaintat in rugaciune sau pe cei ce se sarguiesc in ea”, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Ei arata ca mai ales la ceasul rugaciunii acesta aduce toropeala in suflet si trup, impingandu-l pe monah la somn: “Cand nu se face cantarea de psalmi, trandavia sufletului nu se arata. Iar cand se sfarseste pravila, atunci se deschid ochii”, spune Sfantul Ioan Scararul. Dar “cand soseste vremea rugaciunii, iarasi se ingreuneaza trupul. Stand la rugaciune, il scufunda pe calugari iarasi in somn si le rapeste stihul din gura cu cascaturi necuvenite”.
Este intru totul adevarat ca akedia ii loveste mai ales pe cei care se straduiesc sa se supuna unei asceze duhovnicesti statornice, care-si reduc la strictul necesar activitatile si iesirile in afara chiliei, care cauta singuratatea si linistea depline; iar cu cat isi randuieste mai mult omul mai mult viata si se insingureaza pentru a se dedica rugaciunii curate care-l uneste cu Dumnezeu, cu atat mai mult este incercat de aceasta patima de care au a se teme mai ales sihastrii. Dar ea nu-i ocoleste nici pe cei care traiesc fara nicio randuiala si neavand nico grija de sufletul lor. Pe acestia ii ataca sub alte forme; cum arata Sfantul Isacca Sirul, “cei care petrec in faptele trupesti sunt cu totul in afara (de aceste ispite); dar lor le vine trandavia care e vadita tuturor”.
Aceasta akedie ia forma unui sentiment, adesea nedeslusit, de nemultumire, de plictiseala, de oboseala, de sila de sine si de viata, de cei din jur, de locul in care vietuiesc, de munca si de orice activitate. Ei sunt, de asemenea, cuprinsi de o neliniste fara motiv, de o anxietate generalizata, sau chiar de o stare de angoasa, temporara sau continua. De aici, cad intr-o stare de lancezeala, de toropeala fizica si psihica, de oboseala generala si constanta, nemotivata, de somnolenta sufleteasca si trupeasca. Adesea, pe langa toate acestea si parca pentru a le inrautati, akedia ii impinge sa faca mai multe lucruri deodata, sa umble fara rost dintr-un loc in altul, sa se intalneasca cu oameni care nu le sunt de niciun folos si, in general, sa faca tot ceea ce le pare lor ca i-ar putea scapa de neliniste si plictiseala, de singuratate si de nemultumirea pe care o poarta in suflet. Si crezand ei ca astfel vor fi multumiti si in sfarsit se vor regasi, dar de fapt se intristeaza tot mai mult se sine si de datoria lor duhovniceasca, de adevarata lor fire si de menirea lor, iar prin aceasta de lipsesc de orice bucurie cu adevarat deplina si netrecatoare.
La cei care duc viata ascetica, atacurile acestui demon si manifestarile acestei patimi se intetesc in jurul amiezii. “Indeosebi in jurul orei sase, scrie Sfantul Ioan Casian, il tulbura pe monah niste friguri, care revin la anumite intervale si, la orele obisnuite acceselor, produc sufletului bolnav fierbinteli violente. In sfarsit, unii batrani spun ca acesta este duhul cel de amiaza, pomenit in Psalmul 90″. Printre acesti “batrani” se afla si Evagrie, care spune ca: “demonul akediei, care se mai numeste si “demonul de amiaza” … se napusteste asupra calugarului pe la ceasul al patrulea si da tarcoale sufletului pana pe la al optulea ceas”.

CAUZELE AKEDIEI
Ceea ce distinge in mod esential akedia de tristete este faptul ca ea nu are un motiv precis, sufletul fiind “tulburat fara de noima”, cum spune Sfantul Ioan Casian. Dar daca ea nu are un motiv precis, aceasta nu insemna ca ea nu are anume cauze. Etiologia demoniaca, cum o arata citatele de mai sus, este preponderenta. Lucrarea diavolilor presupune totusi un teren prielnic, pentru a se putea manifesta. Sfantul Talasie arata ca iubirea placerii si intristarea cea dupa lume duc cu usurinta la akedie. “Trandavia (akedia) vine din neglijenta sufletului, si e neglijent sufletul care boleste de iubirea placerii”, spune el iarasi. Sfantul Macarie Egipteanul pune akedia pe seama lipsei de credinta. Iar Sfantul Isaac Sirul arata ca la monahi “trandavia vine din imprastierea cugetarii”.

TULBURARILE ADUSE DE AKEDIE
Descrierea tulburarilor aduse de akedie, pe care am prezentat-o putin mai inainte, ne ingaduie s-o privim ca pe o boala a sufletului, asa cum o si socotesc, de altfel Sfintii Parinti.
Multimea nenorocitelor ei urmari pentru viata sufletului nu fac decat sa intareasca aceasta convingere.
Una dintre ele, fundamentala, este intunecarea in intregime a sufletului: akedia intuneca mintea si o orbeste, aruncand sufletul in bezna. Astfel, sufletul nu mai este in stare sa cunoasca intelesurile duhovnicesti. “Cu adevarat sufletul care a fost ranit de sageata acestei tulburari, istovindu-se, este indepartat de la orice contemplare a virtutilor si de la vazul sensurilor spirituale”, spune Sfantul Ioan Casian. Dar urmarea cea mai grava este ca aceasta patima il departeaza pe om de la cunoasterea lui Dumnezeu, tinandu-l in trandavie si nestiinta.
Sfintii Parinti arata iarasi ca akedia, care este o lancezeala a sufletului si o moleseala a mintii, stinge flacara duhului, ducandu-l la negrija si lipsa de curaj. Daca se insoteste cu tristetea, o sporeste, si atunci omul ajunge usor la deznadejde. Tot din ea ies gandurile de hula si cugetarile nebunesti impotriva Facatorului. Alte urmari nenorocite sunt invartosarea inimii si manierea grabnica. Tot din ea, spune Sfantul Isaac Sirul, “vine duhul iesirii din minti, din care rasar zeci de mii de ispite”.
Spre deosebire de celelalte patimi de capetenie, akedia nu naste o patima anume, caci ea le aduce in suflet pe aproape toate celelalte patimi; “Acest demon nu este urmat indeaproape de niciun altul”, spune Evagrie, explicand in alta parte ca “gandul akediei nu este urmat de altul, intai pentru ca este un gand apasator, iar apoi pentru ca are in el mai toate gandurile (rele)”. Tot asa spune si Sfantul Maxim Marturisitorul: “moleseala (akedia) …starneste deodata aproape toate patimile”. Iar Sfantul Ioan Scararul socoteste ca akedia este “moartea atotcuprinzatoare a monahului”. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune despre ea ca este “moartea sufletului si mintii”, incheind astfel: “Daca Dumnezeu i-ar ingadui sa lucreze impotriva noastra dupa puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mantui vreodata”.
In fata multimii acestor rele pe care le isca akedia, Sfintii Parinti spun ca ea este cea mai apasatoare si mai greu de indurat patima, cea mai grea dintre “cele opt intaistatatoare ale rautatii” si ca “nu este patima mai rea decat dansa”. Sfantul Isaac Sirul spune ca ea este pentru suflet “gustarea gheneei”.
Spre deosebire de alte patimi, akedia nu consta in reaua folosire a unei anumite puteri a sufletului. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca ea le perverteste pe toate: “Toate patimile tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea rationala…Dar akedia de face stapana peste toate puterile sufletului”. Pe de alta parte, ea nu consta nici in folosirea lor in chip contrar firii, pentru ca nu are in natura omeneasca vreun bun temei. De aceea, Evagrie arata ca in cazul acestei patimi firesc (conform naturii) este sa nu o ai deloc. Intr-un anume fel, ea este, pe de o parte, amortire si vlaguire, iar pe de alta parte, zapacire si neoranduiala a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos in viata duhovniceasca. Sfantul Talasie arata limpede aceasta dualitate, atunci cand o defineste ca “neglijenta a sufletului”. Akedia ar putea fi privita ca lipsa a “zelului” duhovnicesc cu care a fost haruit primul om si pe care il are si omul innoit in Hristos, tot ca dar al Sfantului Duh, pentru ca sa-si poata astfel implini cu ravna fierbinte lucrarea duhovniceasca.

(Extras din “Terapeutica bolilor spirituale” de Jean-Claude Larchet)