Nimeni nu este de neînlocuit

Nimeni nu este de neînlocuit Orice om este un univers concentrat în mod personal, așa cum fiecare atom este un sistem solar de o frumusețe unică. Acum vreo câțiva ani mă aflam în fața unui mare șef, dintr-un sector care nu contează pe moment. Cert este că asistam la o scenă în care un angajat era aspru mustrat că este incompetent. Certuri, reproșuri, ton ridicat, evocări ale unor gafe din trecut, acrivie, judecată aspră, ofensivă verbală, lamentații, victimizare etc. La un moment dat, „șeful" chiar a sugerat că îl poate concedia imediat pe angajat. „Nimeni nu este de neînlocuit" a afirmat el. Am rămas siderat. În primul rând, acuzațiile proferate erau doar bănuieli, nu exista o anchetă temeinică, o analiză la rece a cauzelor, mijloacelor, dar mai ales a delimitărilor de responsabilitate în afirmarea incompetenței declamate cu atâta furie. Se vedea doar efectul imediat al unei disfuncții vădite, dar nicidecum nu se putea spune, fără o delimitare serioasă a vinovățiilor, cine era responsabil cu greșeala respectivă. Într-un lanț al slăbiciunilor, superiorii se disculpau aruncând vina spre subalterni, fiecare venea cu un discurs de genul „eu i-am spus să fie atent" sau ceva de genul asta. Propoziția „nimeni nu este de neînlocuit" mi-a părut atunci absurdă, deși destul de efectivă în viața de zi cu zi. Chiar, dacă oricine de pe acest pământ ar muri, ar putea fi înlocuit imediat cu altcineva. Nu există pierderi irecuperabile. Marile valori ale umanității rămân prin ceea ce au creat. Duhovnicii neamului românesc lasă (sau cel puțin ar trebui să lase) în urmă ucenici la fel de credincioși și de înțelepți. Inventatorii supraviețuiesc nu numai cu sufletele lor nemuritoare, ci și prin invențiile care aduc bucurie, confort sau viață oamenilor pământeni. Artiștii ne zâmbesc din operele lor de artă. Poeții declamă versurile creatoare de limbă în mintea celor ce îi citesc. Oamenii credincioși rămân pe pământ prin lumina pe care au adus-o, prin bunătatea pe care au sădit-o fiind buni, prin rugăciunea pe care au făcut-o și o fac din ceruri pentru noi, cei ce vom fi rămas aici deocamdată. Civilizația de tip occidental a transformat acest pat al lui Procust într-o axiomă absolută. În lumea post-modernă nimeni nu valorează nimic prin el însuși. Individualismul obsesiv bazat pe consum, pe plăcere și pe faimă sfârșește într-o masă amorfă de oameni satisfăcuți senzorial, dar care nu mai înseamnă nimic pentru ceilalți. Când cineva moare în țările europene din vest, toată atenția se mută spre cei îndurerați „bereaved", cel mort nu mai înseamnă nimic „ashes to ashes, dust to dust". Occidentalul maschează, cosmetizează moartea, o eufemizează stângaci, nu vorbește despre ea „he (she) is gone" - „el (ea) a plecat". Unde, la București? Viața pământească e interesantă doar prin capitalul de plăcere sau de bani pe care o conține. Când ea s-a sfârșit, nimeni nu mai dă doi bani pe cel adormit. „Nimeni nu e de neînlocuit". Lumea capitalului, în care sumele enorme de bani, fie ei ireali, adică electronici, fluctuează în fiecare secundă, falimentând sau îmbogățind oameni într-un hazard absolut, este de asemenea o lume în care totul poate fi înlocuit. Oamenii sunt reduși la niște sume, sau la numere de cod, brokerii de pe Wall Street sunt doar niște agenți impersonali de listat la bursă, de licitat etc. În fine, banii. Ce sunt banii? Niște bucăți de plastic sau de hârtie, pe care toți oamenii – sau aproape toți – printr-o convenție impusă de state, au hotărât că au o mare valoare. De fapt nu au niciuna dacă noi considerăm că nu au. Ce poți face cu banii într-o pădure nesfârșită, într-un deșert, sau la Polul Nord? Ce faci cu banii după moarte, la judecată, unde nu sunt case de schimb? Bunicul meu, preot și colonel, îmi povestea că la foametea din '46 dădeai un sac de bani pentru un sac de grâu. Nimeni nu mai avea nevoie de bani, ci de hrană. Hârtiile tipărite cu chipuri ciudate nu țineau de foame, pentru că nimeni nu mai avea nevoie de ele. Sfântul Paisie Aghioritul spune că la sfârșitul lumii un ciocan sau un cuțit vor valora greutatea lor în aur, pentru că nimic de mâncare nu se poate face cu metalul moale, galben și lucitor pe care oamenii îl cinstesc mai mult decât pe Dumnezeu. În teologia și trăirea Bisericii toți oamenii sunt în mod absolut și definitiv de neînlocuit. Ei sunt universuri tainice, lumi personale unice, galaxii de gânduri, de doruri și de idealuri irepetabile, centre de har și de lumină imposibil de replicat. Orice om este un univers concentrat în mod personal, așa cum fiecare atom este un sistem solar de o frumusețe unică. Mărimea nu contează, o spune Dumnezeul veacurilor, Cel mai presus de toate galaxiile, atunci când încape întreg într-un bebeluș plângăcios din Betleeem cu care se unește pentru veșnicie, sau într-o linguriță euharistică, dăruită spre viața veșnică. pr. dr. Ioan Valentin Istrati