„Mâniati-vă dar nu greşiţi;
soarele să nu apună peste mânia voastră.
Nici nu daţi loc diavolului".
(Efeseni 4, 26-27)
(Efeseni 4, 26-27)
Din experienta mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul din păcatele endemice este astăzi mânia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mânia individului şi alta este mânia popoarelor, care poate duce la războiae distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizând instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.
Mânia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfântului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientându-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mânie, ca şi întâmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.
Sfânta Scripturã se preocupã foarte intens de problema mâniei, desi, luând în considerare posibilitatea relatiilor din timpurile mai vechi, întelegem cã motivele de mâniere erau mai putin frecvente decât în vremea noastrã, când fiintele umane, prin cresterea densitãtii populatiei si prin mijloacele de comunicare, restrâng la minimum spatiul securitãtii personale. Dar fãrã îndoialã cã aparitia mâniei stã, în cea mai mare mãsurã, în ispitirea pe care diavolul o încearca asupra noastrã, stiind cã mânia întunecã mintea si înarmeazã limba si mâna cu violente care rãnesc grav, uneori iremediabil.
În Vechiul Testament, din cauza multelor pãcate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mânia pe el si stârnea nãvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau si, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, dupã pocãintã îndelungatã si sub biciul de foc al proorocilor, evreii sa se întoarcã la credinta adevãratã si sã fie repusi de Dumnezeu în starea de dinainte de pãcat.
Nu vom urmãri aceste „mânii ale lui Dumnezeu"; Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne intereseazã însã mânia ca pãcat omenesc, cu urmãrile ei în planul personal si social.
În Facerea, la capitolul 34, este o pricinã de mânie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei, a fost necinstitã de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia fiilor lui Iacov, care au decis sã se rãzbune, desi tânãrul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastã. Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii sãi s-au aprins de mânie si de dorinta de rãzbunare. Când tânãrul din Salem a cerut mâna Dinei, fratii acesteia i-au spus cu viclenie cã ar fi o rusine pentru ei sã-si mãrite sora dupã niste netãiati împrejur si au cerut ca toti cei de parte bãrbãteascã din cetate sã se taie împrejur, ceea ce mai marele cetãtii a acceptat. Dupã douã zile, când toti cei de parte bãrbãteascã din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tãind cu sabia pe logodnic, pe tatãl acestuia si pe toti bãrbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legãmântul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tãierea împrejur) ca o pe viclenie prin care sã-si împlineascã rãzbunarea. Când Iacov a aflat, a spus fiilor sãi: "Mare tulburare mi-ati adus, fãcându-mã urât în fata tuturor locuitorilor tãrii acesteia, înaintea Canaaneilor si a Ferezeilor..." (Facerea 34, 30). si a trebuit Iacov sã plece din locul acela plãcut lui, cu toti ai sãi si cu toate averile, din cauza mâniei necontrolate a fiilor sãi, lãsând în urmã o cetate jefuitã si însângeratã, urmãrit de ura si de mânia locuitorilor acelui tinut.
Aceastã interventie a diavolului în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov si, ca urmare, în locuitorii tinutului, era spre împlinirea drumului cãtre pãmântul fãgãduit. Sensul acestei istorii este cã tot ce se întâmplã este în cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunicã ceva sau ne mânã spre ceva pe care trebuie sã-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnã cã pãcatul mâniei devine mai putin grav sau rãmâne nepedepsit.
Crestinul însã nu trebuie sã se mânie. El stie cã Dumnezeu vegheazã asupra lui si cã nici un fir din pãrul sãu nu cade fãrã stirea Domnului. În relatia cu semenii, el trebuie sã-si tempereze mânia, pentru cã Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau si L-au rãstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru stiind cã el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacã ne-a fãcut ceva, stiind bine cã asemenea i-am fãcut si noi lui sau altuia, ba înca si mai rãu?
Omul de astãzi trãieste sub o presiune atât de apãsãtoare încât nervii lui sunt întinsi la maximum si orice pricinã ivitã, fie ea si neînsemnatã, trezeste în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau sotul ori sotia care ne contrazice; pânã si soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare nouã cs ne-a tãiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stãpânire de sine, mânia noastrã nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a "provocat-o", ea tot constituie un pãcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o actiune împotriva noastrã însine, sub ispitirea diavolului mâniei.
Mântuitorul ne previne cu asprime în privinta mâniei care naste conflicte verbale si împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: "Eu însã vã spun vouã cã oricine se mânie pe fratele sãu va fi vrednic de osândã; si cine va zice fratelui sãu: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5, 22). Iatã, deci, cã nu numai exprimarea în afarã este sanctionatã de Iisus, ci chiar si numai mânia gânditã. Pentru cã nimeni nu gândeste rãu fãrã a-si strica inima în care Dumnezeu ar trebui sã locuiascã; cine gândeste cu mânie împotriva fratelui sãu rupe o legãturã sacrã dintre el si acela, legãturã care se reface greu, fiindcã diavolul mâniei, o datã ce ti-a pãtruns în inimã, nãscoceste numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împãcare.
În a sa Epistolã cãtre efeseni, Sf. Apostol Pavel dã o serie de sfaturi locuitorilor cetãtii Efes si insistã în mod special asupra pãcatului mâniei. stiind cã omul se mânie din multe pricini si cã aceastã mânie are tendinta de a rãmâne în inima omului si de a se transforma în urã, Apostolul ne sfãtuieste "sã nu apunã soarele peste mânia noastrã" (4, 26). În felul acesta, mânia, care are tendinta de a dura si de a se transforma într-o stare permanentã, se spulberã si nu mai constituie un pãcat capital.
Mã intereseazã pãcatul mâniei ca un pãcat zilnic, pe care îl sãvârsim fatã de cei apropiati nouã, fatã de casnicii nostri, fatã de prieteni si de colegi, ca si fatã de strãinul anonim de care ne lovim întâmplãtor pe stradã. Mânia de o clipã, exprimatã prin cuvinte aprinse fatã de sotie sau de sot, atinge un punct sensibil al relatiei dintre cei doi. În taina nuntii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeasi epistolã (Apostol care se citeste la slujba cununiei), vorbeste despre familie ca despre o bisericã familialã, în care mirele îsi iubeste mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeste Biserica, iar mireasa îsi iubeste mirele cu dragostea cu care Biserica iubeste pe Hristos (cf. 5, 21-33).
Dacã sotii ar cugeta, în cursul convietuirii lor, la cãsnicia lor ca la relatia dintre Hristos si Bisericã, peste mâniile lor nu ar apune niciodatã soarele; nu ar mai fi despãrtiri/divorturi si copiii familiilor nu ar mai fi livrati institutiilor de stat sau particulare, ca niste obiecte uzate, de care cei doi, separati prin pãcatul mâniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvânt caduc, iar ei - unelte sau jucãrii demonului. Un cuvânt spus la mânie rãneste tot atât de grav ca si o loviturã fizicã. Dacã cel ce a rãnit nu reparã paguba duhovniceascã, încet-încet o prãpastie se sapã între cei doi, o rãcealã mortalã omoarã sentimentul iubirii si al respectului datorat de soti unul altuia; timpul adânceste si lãrgeste prãpastia, astfel cã, mai târziu, foarte greu se vor putea arunca punti peste ea.
Am vãzut familii care s-au despãrtit dupã ani lungi si destul de buni de convietuire, spre durerea copiilor lor, care, pe baza exemplului pãrintesc, nu au mai considerat cãsãtoria o legãturã eternã, asemenea celei dintre Hristos si Bisericã.
Am vãzut frati care în tarã s-au iubit si, ajungând în America, sub presiunea înstrãinãrii, sau a dificultãtilor de adaptare, s-au despãrtit, rãmânând dusmani de moarte, pentru cã mânia lor a izbucnit înversunatã în cuvinte tari si pentru cã au lãsat sã apunã soarele peste ea.
Eu sfãtuiesc pe penitentii mei ca, înainte de a-si exprima mânia prin vorbe sau gesturi, sã rosteascã de trei sau de cinci ori: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul/pãcãtoasa". {i chiar dacã, sub apãsarea mâniei, rostesc rugãciunea repede si fãrã atentia cuvenitã, sã se concentreze cu smerenie asupra cuvântului pãcãtos/pãcãtoasã si atunci mânia lor se va potoli. Multi din ei au reusit s-o facã, iar viata lor de relatie cu familia, cu semenii si chiar numai cu ei însisi s-a schimbat foarte mult în bine.
Toate conflictele din lumea aceasta îsi au originea în mânia nepotolitã. Unul este mânios si rãneste pe celãlalt, care adeseori rãspunde cu si mai multã violentã. Acest lant început nu mai poate fi oprit decât prin apelul la rugãciune, dar la rugãciunea adevãratã, "în adevãr si în Duh". Schimbati termenii ecuatiei acesteia si, în loc de indivizi, puneti grupuri sau popoare, iar atunci veti realiza dimensiunea imensã a dezastrului provocat de mânie.
Puneti stavilã fermã în fata demonului mâniei! Puneti-vã strajã gândului si gurii în ceasul mâniei voastre! Binecuvântarea Domnului va lucra atunci în inima voastrã, limba nu va mai fi atât de ascutitã si rugãciunea lui Iisus, rostitã la rãstimpurile necesare, vã va face sã întelegeti cã sunteti pãcãtosi, oprindu-vã mãcar de la exteriorizarea mâniei sau de la pãstrarea ei în minte si în inimã.
Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneste demonii si aduce înapoi îngerii cei buni, în inimã, în minte, în cuvânt si în faptã, dãruindu-ne blândetea care ne face fericiti si vrednici de a mosteni pãmântul (Matei 5, 5).
Mânia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfântului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientându-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mânie, ca şi întâmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.
Sfânta Scripturã se preocupã foarte intens de problema mâniei, desi, luând în considerare posibilitatea relatiilor din timpurile mai vechi, întelegem cã motivele de mâniere erau mai putin frecvente decât în vremea noastrã, când fiintele umane, prin cresterea densitãtii populatiei si prin mijloacele de comunicare, restrâng la minimum spatiul securitãtii personale. Dar fãrã îndoialã cã aparitia mâniei stã, în cea mai mare mãsurã, în ispitirea pe care diavolul o încearca asupra noastrã, stiind cã mânia întunecã mintea si înarmeazã limba si mâna cu violente care rãnesc grav, uneori iremediabil.
În Vechiul Testament, din cauza multelor pãcate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mânia pe el si stârnea nãvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau si, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, dupã pocãintã îndelungatã si sub biciul de foc al proorocilor, evreii sa se întoarcã la credinta adevãratã si sã fie repusi de Dumnezeu în starea de dinainte de pãcat.
Nu vom urmãri aceste „mânii ale lui Dumnezeu"; Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne intereseazã însã mânia ca pãcat omenesc, cu urmãrile ei în planul personal si social.
În Facerea, la capitolul 34, este o pricinã de mânie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei, a fost necinstitã de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia fiilor lui Iacov, care au decis sã se rãzbune, desi tânãrul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastã. Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii sãi s-au aprins de mânie si de dorinta de rãzbunare. Când tânãrul din Salem a cerut mâna Dinei, fratii acesteia i-au spus cu viclenie cã ar fi o rusine pentru ei sã-si mãrite sora dupã niste netãiati împrejur si au cerut ca toti cei de parte bãrbãteascã din cetate sã se taie împrejur, ceea ce mai marele cetãtii a acceptat. Dupã douã zile, când toti cei de parte bãrbãteascã din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tãind cu sabia pe logodnic, pe tatãl acestuia si pe toti bãrbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legãmântul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tãierea împrejur) ca o pe viclenie prin care sã-si împlineascã rãzbunarea. Când Iacov a aflat, a spus fiilor sãi: "Mare tulburare mi-ati adus, fãcându-mã urât în fata tuturor locuitorilor tãrii acesteia, înaintea Canaaneilor si a Ferezeilor..." (Facerea 34, 30). si a trebuit Iacov sã plece din locul acela plãcut lui, cu toti ai sãi si cu toate averile, din cauza mâniei necontrolate a fiilor sãi, lãsând în urmã o cetate jefuitã si însângeratã, urmãrit de ura si de mânia locuitorilor acelui tinut.
Aceastã interventie a diavolului în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov si, ca urmare, în locuitorii tinutului, era spre împlinirea drumului cãtre pãmântul fãgãduit. Sensul acestei istorii este cã tot ce se întâmplã este în cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunicã ceva sau ne mânã spre ceva pe care trebuie sã-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnã cã pãcatul mâniei devine mai putin grav sau rãmâne nepedepsit.
Crestinul însã nu trebuie sã se mânie. El stie cã Dumnezeu vegheazã asupra lui si cã nici un fir din pãrul sãu nu cade fãrã stirea Domnului. În relatia cu semenii, el trebuie sã-si tempereze mânia, pentru cã Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau si L-au rãstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru stiind cã el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacã ne-a fãcut ceva, stiind bine cã asemenea i-am fãcut si noi lui sau altuia, ba înca si mai rãu?
Omul de astãzi trãieste sub o presiune atât de apãsãtoare încât nervii lui sunt întinsi la maximum si orice pricinã ivitã, fie ea si neînsemnatã, trezeste în noi mânia. O pricinã de mânie o constituie copilul care nu ne ascultã, sau sotul ori sotia care ne contrazice; pânã si soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare nouã cs ne-a tãiat-o, ne dã o pricinã de aprindere a mâniei! Chiar dacã, printr-o anume stãpânire de sine, mânia noastrã nu se exprimã în afarã, sau nu este auzitã de cel ce ne-a "provocat-o", ea tot constituie un pãcat, pentru cã ne stricã sufletul si inima. Este o actiune împotriva noastrã însine, sub ispitirea diavolului mâniei.
Mântuitorul ne previne cu asprime în privinta mâniei care naste conflicte verbale si împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: "Eu însã vã spun vouã cã oricine se mânie pe fratele sãu va fi vrednic de osândã; si cine va zice fratelui sãu: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5, 22). Iatã, deci, cã nu numai exprimarea în afarã este sanctionatã de Iisus, ci chiar si numai mânia gânditã. Pentru cã nimeni nu gândeste rãu fãrã a-si strica inima în care Dumnezeu ar trebui sã locuiascã; cine gândeste cu mânie împotriva fratelui sãu rupe o legãturã sacrã dintre el si acela, legãturã care se reface greu, fiindcã diavolul mâniei, o datã ce ti-a pãtruns în inimã, nãscoceste numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împãcare.
În a sa Epistolã cãtre efeseni, Sf. Apostol Pavel dã o serie de sfaturi locuitorilor cetãtii Efes si insistã în mod special asupra pãcatului mâniei. stiind cã omul se mânie din multe pricini si cã aceastã mânie are tendinta de a rãmâne în inima omului si de a se transforma în urã, Apostolul ne sfãtuieste "sã nu apunã soarele peste mânia noastrã" (4, 26). În felul acesta, mânia, care are tendinta de a dura si de a se transforma într-o stare permanentã, se spulberã si nu mai constituie un pãcat capital.
Mã intereseazã pãcatul mâniei ca un pãcat zilnic, pe care îl sãvârsim fatã de cei apropiati nouã, fatã de casnicii nostri, fatã de prieteni si de colegi, ca si fatã de strãinul anonim de care ne lovim întâmplãtor pe stradã. Mânia de o clipã, exprimatã prin cuvinte aprinse fatã de sotie sau de sot, atinge un punct sensibil al relatiei dintre cei doi. În taina nuntii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeasi epistolã (Apostol care se citeste la slujba cununiei), vorbeste despre familie ca despre o bisericã familialã, în care mirele îsi iubeste mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeste Biserica, iar mireasa îsi iubeste mirele cu dragostea cu care Biserica iubeste pe Hristos (cf. 5, 21-33).
Dacã sotii ar cugeta, în cursul convietuirii lor, la cãsnicia lor ca la relatia dintre Hristos si Bisericã, peste mâniile lor nu ar apune niciodatã soarele; nu ar mai fi despãrtiri/divorturi si copiii familiilor nu ar mai fi livrati institutiilor de stat sau particulare, ca niste obiecte uzate, de care cei doi, separati prin pãcatul mâniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvânt caduc, iar ei - unelte sau jucãrii demonului. Un cuvânt spus la mânie rãneste tot atât de grav ca si o loviturã fizicã. Dacã cel ce a rãnit nu reparã paguba duhovniceascã, încet-încet o prãpastie se sapã între cei doi, o rãcealã mortalã omoarã sentimentul iubirii si al respectului datorat de soti unul altuia; timpul adânceste si lãrgeste prãpastia, astfel cã, mai târziu, foarte greu se vor putea arunca punti peste ea.
Am vãzut familii care s-au despãrtit dupã ani lungi si destul de buni de convietuire, spre durerea copiilor lor, care, pe baza exemplului pãrintesc, nu au mai considerat cãsãtoria o legãturã eternã, asemenea celei dintre Hristos si Bisericã.
Am vãzut frati care în tarã s-au iubit si, ajungând în America, sub presiunea înstrãinãrii, sau a dificultãtilor de adaptare, s-au despãrtit, rãmânând dusmani de moarte, pentru cã mânia lor a izbucnit înversunatã în cuvinte tari si pentru cã au lãsat sã apunã soarele peste ea.
Eu sfãtuiesc pe penitentii mei ca, înainte de a-si exprima mânia prin vorbe sau gesturi, sã rosteascã de trei sau de cinci ori: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul/pãcãtoasa". {i chiar dacã, sub apãsarea mâniei, rostesc rugãciunea repede si fãrã atentia cuvenitã, sã se concentreze cu smerenie asupra cuvântului pãcãtos/pãcãtoasã si atunci mânia lor se va potoli. Multi din ei au reusit s-o facã, iar viata lor de relatie cu familia, cu semenii si chiar numai cu ei însisi s-a schimbat foarte mult în bine.
Toate conflictele din lumea aceasta îsi au originea în mânia nepotolitã. Unul este mânios si rãneste pe celãlalt, care adeseori rãspunde cu si mai multã violentã. Acest lant început nu mai poate fi oprit decât prin apelul la rugãciune, dar la rugãciunea adevãratã, "în adevãr si în Duh". Schimbati termenii ecuatiei acesteia si, în loc de indivizi, puneti grupuri sau popoare, iar atunci veti realiza dimensiunea imensã a dezastrului provocat de mânie.
Puneti stavilã fermã în fata demonului mâniei! Puneti-vã strajã gândului si gurii în ceasul mâniei voastre! Binecuvântarea Domnului va lucra atunci în inima voastrã, limba nu va mai fi atât de ascutitã si rugãciunea lui Iisus, rostitã la rãstimpurile necesare, vã va face sã întelegeti cã sunteti pãcãtosi, oprindu-vã mãcar de la exteriorizarea mâniei sau de la pãstrarea ei în minte si în inimã.
Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneste demonii si aduce înapoi îngerii cei buni, în inimã, în minte, în cuvânt si în faptã, dãruindu-ne blândetea care ne face fericiti si vrednici de a mosteni pãmântul (Matei 5, 5).
Pr. Gheorghe Calciu
Citate despre mânie:
Amărăciunea este ca un cancer. Ea mănâncă de la gazdă. Dar mânia este ca un foc. Ea arde curat. Maya Angelou
Frumuseţea îmblânzeşte orice mânie. Goethe
Cel încet la mânie este bogat în înţelepciune, iar cel ce se mânie degraba îşi dă pe faţă nebunia. Pild
Aţi arăta ura şi mânia prin cuvinte sau prin gesturi e degeaba, e primejdios, e imprudent, e ridicol, e trivial. Schopenhauer
Frumuseţea îmblânzeşte orice mânie. Goethe
Cel încet la mânie este bogat în înţelepciune, iar cel ce se mânie degraba îşi dă pe faţă nebunia. Pild
Aţi arăta ura şi mânia prin cuvinte sau prin gesturi e degeaba, e primejdios, e imprudent, e ridicol, e trivial. Schopenhauer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu