Civilizatia morții
Civilizaţia de tip occidental este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Comunismul însuşi este o formă de creştinism fără Dumnezeu. Cu toţii iau principii, idei, legi bune, din cele pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt, dar le aplică fără duhul de viaţă al lui Dumnezeu. De bună seamă că aceste idei sînt luate de la Dumnezeu, pentru că într-o lume ipotetică ce a apărut singură, spontan, din apă, noroi şi pietre, ele nu puteau să răsară. Pietrele nu au valori şi nici idei. Aristotel dădea definiţia nimicului, spunînd că este ceea ce visează pietrele. Toate aceste legi, idei, valori sînt vii atîta vreme cît prin ele circulă seva de viaţă, adică harul sfînt. Cînd Dumnezeu este eliminat din societate, din şcoli, din viaţa de zi cu zi, ele rămîn moarte.
Aşadar, civilizaţia nu este altceva decît creştinism fără Dumnezeu combinat cu infatuarea ineptului care ştie el sigur că ştie/poate şti absolut totul. Astfel se explică faptul că toate ideologiile din lume par bune la suprafaţă. Originea tuturor acestora este sfîntă, după cum este şi originea diavolului. Însă atunci cînd sînt puse în aplicare, pustiesc totul în calea lor.
În momentul cînd omul respectă o lege, cum ar fi aceea de a fi bun sau de a ţine un post, în numele lui Dumnezeu, efectul este conectarea la Sursa Vieţii, resuscitarea lui spirituală. Pe cînd dacă omul respectă aceeaşi lege şi posteşte pentru a-i folosi la chakre sau ca să slăbească, purtarea lui frumoasă şi civilizată nu-l poate readuce în calitatea de Om, pe care fiinţa umană o are doar în Dumnezeu.
Oamenii fără Dumnezeu sînt morali, mulţi dintre ei. Dar atîţia sfîrşesc prin a-şi îneca fiinţa şi personalitatea în orori. Aceasta pentru că binele, adevărul, dreptatea şi aşa mai departe nu pot să existe decît însufleţite de un duh care circulă prin ele şi le dă viaţă. Iar dacă acest duh nu este al lui Dumnezeu, atunci este duhul omului. Duhul omului este ca o fîntînă arteziană cu circuit închis: dacă nu se realimentează mereu de la o sursă curată, peste o vreme, devine urît mirositoare şi infectă. De aceea, libertatea, binele, adevărul şi dreptatea omului sînt cele mai mari plăgi şi cele mai crunte catastrofe pe care le-a îndurat istoria.
Omul fără Dumnezeu nu poate să semene cu Dumnezeu. În acelaşi fel, civilizaţia din societăţile fără Dumnezeu nu poate să semene cu raiul. Nu are nicio legătură cu raiul şi nu poate duce la fericire. Niciodată!
Civilizaţia de tip ateu nu este mama umanităţii. Nu este scopul spre care ar trebui să tindem. Dimpotrivă, ea este o mamă vitregă, care abia aşteaptă să ne prindă de un picior şi să ne arunce în focul veşnic. Adevărata civilizaţie, de fapt singura veritabilă, singura posibilă, seamănă cu cea din biserica primară, de la începuturile creştinismului, sau cu cea din Imperiul Bizantin. În acestea, Dumnezeu era Centrul de referinţă, Care alimenta în permanenţă valorile şi realizările omenirii.
Ce fel de om este omul fără Dumnezeu? Un om asemănător cu Adam, înainte ca Dumnezeu să sufle viaţă asupra lui. Este amorf spiritual – diform chiar prin ceea ce a ajuns acum. El îşi stabileşte calităţile şi personalitatea prin observaţiile asupra trupului, asupra biologicului, nu prin observaţiile asupra a ceea ce-l face asemănător cu Dumnezeu.
Omul fără Dumnezeu nu are viaţă, pentru că Viaţa nu este în el şi nu este cu el. Nu are valoare, pentru că Valoarea nu este în el şi nu este cu el. El nu este decît o îngrămăditură de organe, ţesuturi şi umori. O legumă cu idei, şi acelea furate. Nimic mai mult. El se comportă ca un dumnezeu, se crede dumnezeu, dar nu este mai mult decît un trup mort care se mişcă.
Civilizaţia creată de asemenea oameni este şi ea moartă. Lumea a devenit un cavou uriaş, sculptat cu măiestrie şi împodobit cu flori multicolore, bine îngrijit şi frumos vopsit. Şi totuşi… nimic altceva decît un uriaş mormînt văruit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu