DISCERNAMINTUL

Despre discernământ şi smerenie cu Părintele Stareţ Melchisedec de la Putna

Nu este un lucru uşor astăzi discernământul. Mai căutăm noi discernământul sau nu-l mai căutăm? Mai avem nevoie de discernământ în ziua de astăzi?…
Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!
Haina lui Hristos nu este alta decât smerenia şi smerita-cugetare
Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”
Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt.
Deci echilibrul în viaţă, în viaţa ta, nu ţi-l dă înainte de toate nimic altceva decât smerenia. Cum poţi să dobândeşti smerenia?
Părintelui Dionisie Ignat, care a fost din Vornicenii Botoşanilor şi a murit la Schitul Colciu, în Sfântul Munte Athos, i-am cerut odată un cuvânt pentru monahi, pentru obştea mănăstirii. Dacă nu mă înşel, era în 2001. Şi mi-a spus aşa: „Mai înainte de toate, să caute smerita-cugetare!” Dar ce înseamnă smerita-cugetare? Spune tot el: „Să nu găseşti niciodată pricină absolut la nimeni, pentru nimic, şi tot binele care se săvârşeşte şi-l săvârşeşti tu s­ă-l pui pe seama bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lucrat prin tine! Iar răul, de-acum să-l iei pe seama ta şi să spui: «Datorită păcatelor mele, greşelilor mele, s-a întâmplat lucrul cutare sau cutare».”
Cei care nu au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut
A te apropia de Dumnezeu şi a fi cu Dumnezeu este datoria noastră, a fiecăruia. Fiecare dintre noi avem această obligaţie, de-a ne apropia, de-a fi cu Dumnezeu şi de-a rămâne în Dumnezeu.
Mai întâi, e nevoie de un părinte duhovnicesc; pentru echilibru şi pentru discernământ, trebuie un părinte duhovnicesc. Fără părinte duhovnicesc, fără călăuză, este greu! Avem nevoie de modele. De ce avem nevoie de modele? Pentru a ne arăta drumul, calea pe care trebuie să mergem.
Cum să-ţi alegi povăţuitorul? Şi de ce trebuie să-l ai? Veţi spune: „Dar, ce, eu nu pot să cântăresc, eu nu pot să judec care este binele, ce-i bine şi ce-i rău?” Nu întotdeauna! Suntem prinşi de multe ori de acea închipuire a minţii şi, când suntem prinşi de închipuire, atunci dracii, ne spun Părinţii, stăpânesc mintea noastră şi o dirijează cum vor ei. Şi atunci, în loc să cântărim duhovniceşte şi să luăm decizia aceea bună, ne păcălim şi luăm o decizie care nu întotdeauna este bună – şi vedem că dăm greş.
Deci sunt patimi, care de multe ori stăpânesc mintea noastră, şi mai cu seamă patima aceasta a închipuirii. Atunci avem nevoie de o mărturisire, de o povăţuire, de un îndrumător, de o deschidere faţă de părintele duhovnicesc, în faţa căruia să-ţi spui permanent gândurile, păsurile tale, frământările tale – cu care să te sfătuieşti.
Cel ce întreabă, nu greşeşte
„Cel ce întreabă, nu greşeşte”, spun Părinţii. Greşeşte cel ce nu întreabă. „Vrei să te mântuieşti? Cu întrebarea să călătoreşti!” Vrei să faci binele, vrei să mergi pe calea cea bună? Să întrebi! Cel ce întreabă, nu greşeşte! Deci bine este ca în viaţă, de fiecare dată, să întrebi şi toate să le faci cu sfat. Dacă ai să faci cu sfat şi dacă tu, tânăr fiind, ai întrebat – nu ai greşit. Şi-n clipa în care ai întrebat, ai aflat calea de la Dumnezeu, datorită smereniei pe care o ai sau pe care, în acel moment, cauţi să o dobândeşti – să dobândeşti smerenia datorită actului pe care tu îl săvârşeşti. Pentru că smerenia implică, până la urmă, întreaga noastră fiinţă: şi sufletească, şi fizică, şi psihică. În cele din urmă, pe omul smerit îl simţi!
Îmi amintesc de părintele Sofian Boghiu: în prezenţa lui, când erai lângă el, simţeai ceva cu totul deosebit. Ce aveau aceşti părinţi? Ceea ce ne lipseşte nouă: aveau o smerenie adâncă şi cuvântul lor, când venea, venea din profunzime, venea din adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu. Căci ei au reuşit să pătrundă în acel adânc şi să se aşeze în acea cunoaştere a lui Dumnezeu datorită smereniei pe care au avut-o. Ştiţi care era cugetarea părintelui Sofian, când era bătut, era lovit, era schingiuit în temniţele comuniste – ştiţi care era cugetarea lui? Permanent spunea aşa: „Cel din faţa mea, care mă loveşte, o face datorită păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îl influenţez şi el, datorită păcatelor mele, pentru că îl influenţez negativ, se comportă în felul acesta”.
Din smerenie vin absolut toate celelalte fapte bune
Fără de smerenie, să ştiţi că este greu să urcăm duhovniceşte, este greu să ajungem la acea cântărire a lucrurilor, la acea cumpănire a lucrurilor, la dreapta-socoteală. Dreapta-socoteală ce este? Măsura!
Ştiţi de acel sfat al părinţilor pustiei, ştiţi că s-au întâlnit mai mulţi părinţi ai pustiei şi au pus întrebarea: „Care virtute este mai mare?” Şi unii au zis că smerenia, alţii au zis că rugăciunea şi, în cele din urmă, s-a ridicat Sfântul Antonie şi a spus: „Cea mai mare virtute este dreapta-socoteală” – să ştii să cântăreşti! Asta-i cea mai mare virtute. De aceea zicea Sfântul Antonie cel Mare: „Unii şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat” – adică, dacă n-au ştiut cum să se-ntărească: dai trupului atât cât îi trebuie ca să fie o bună slugă, să nu fie un rău stăpân. Că trebuie să facem din trupul nostru un slujitor bun, nu un stăpân rău. Dacă-i dăm prea multe şi ne încredem în el prea mult, atunci devine un stăpân rău.
Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „Ştiu pe unii care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşirea din minţi”. Auziţi aici, ca să nu credeţi că dreapta-socoteală este o virtute de neglijat! Şi-au ieşit din minţi pentru că au nădăjduit în lucrul lor şi, amăgindu-se, n-au înţeles porunca Celui ce zice: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da ţie de ştire”. Aţi auzit ceea ce am spus până acum? Întreabă şi vei reuşi!
Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „De este cu putinţă, dator este un om şi câţi paşi face şi câte picături bea în chilia sa cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea”.
Dreapta socoteală este, deci, măsura pe care trebuie să ştim să o păstrăm, să ştim bine să cântărim, să alegem între bine şi rău, să alegem permanent virtutea în locul păcatului. Şi trebuie să avem o dreaptă socoteală şi în virtute, mai cu seamă voi, tinerii – căci voi aveţi mult elan şi multă râvnă, dar aceasta trebuie temperată şi canalizată, dusă, călăuzită pe făgaşul acela bun al Ortodoxiei celei drepte şi curate. Căci altfel puteţi să eşuaţi, să vă duceţi într-o extremă sau într-alta, într-o parte sau într-alta. De aceea este nevoie de îndrumător, de povăţuitor sau de împreună-sfătuire – sfatul împreună! Cum a spus acel părinte al Patericului: s-a luptat zile întregi să afle ce înseamnă un cuvânt şi n-a reuşit, dar după ce şi-a pus în minte ca s­ă întrebe pe cineva, atunci a fost luminat de Duhul cel Preabun. Smerenia este aceea care lucrează întru noi toată fapta cea bună. De aceea, Părinţii au spus: „Cel smerit nu cade niciodată!”
Arhimandritul Mechisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna – Extrase din cuvântul ţinut înaintea tinerilor veniţi la Şcoala de Vară de la Putna – 12-19 iulie 2009
Material apărut în nr. 7 din “Presa Ortodoxă”