Operaţiunea “Malta

Ce nu a putut Moscova atunci, face axa Washington-Londra-Tel Aviv, acum:

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.

Coincidente, ei ?

Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. ( Gen. Chelaru incerca sa demaste clica care a pus stapanire prin proxy peste Romania, cu ajutorul bandelor infractionale civile gen “zona” si “garda” – veti afla lucruri putin cunoscute in ambele articole )

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei. Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”. Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru. Ce spune harta şi ce s-a întîmplat Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:

- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic. - Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci. - În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani. - În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia. -În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă. - În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011. - În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830. - În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei. - “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa. - În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid. - “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.

Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″ Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de tigani, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge”.

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.

De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: “Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta”. O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti – Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: “Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică”. Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie…

România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.

De ce ne urăsc fiii celor care au bolşevizat România? Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie.

N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.

Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.

A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină

Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.

În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.

Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă “opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească. Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală. Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.

Cei care le-au făcut această “neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.

Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.

Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns “inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume. Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului român. În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării.

ALEXANDRU AMITITELOAIE

Cele zece teze ale spionajului american

Cele zece teze ale spionajului american sau cum s-a ajuns la Wikileaks Gate (Ziaristi Online)

 autor: Aciduzzul

 

please wait...

 

Specialistul în spionaj si contraspionaj, Aurel I. Rogojan, prezinta sistemul de lucru al serviciilor speciale americane, care au stat la baza Wikileaks, cel mai important scandal informaţional al ultimilor ani. “In contextul celei mai ample operaţiuni psihologice de razboi informaţional, cu efecte la scara planetara, am numit „WikiLeaks Gate”, nu este lipsita de importanţa o succinta trecere in revista a modului in care serviciile speciale americane trateaza guvernele ţarilor aliate, partenere sau gazde ale bazelor miltare ale SUA. In acest sens, la 18 martie 1970 a fost emis documentul „Operaţiuni de spionaj pentru stabilitate – domenii speciale”, clasificat „strict secret” (Departamentul Armatei – Statul Major, Washington D.C., Operaţiuni de spionaj pentru stabilitate – Domenii speciale, Anexa B la Regulamentul Militar 30 – 31, sub semnatura generalului W.C. Westmoreland, ISeful Statului Major, Documente S.U.A. Publicarea acestui document, in ziarul egiptean “Al Ahram”, a obligat la dezminţiri, afirmându-se ca el ar fi o operaţiune de dezinformare a K.G.B.-ului. Oricare ar fi realitatea, conţinutul sau merita a fi observat isi reţinut.).
Cind documentul a fost devoalat, oficialii de la Washington s-au grabit sa-i conteste autenticitatea. Informaţiile conţinute de acest document pot fi utile oficialilor români care prin natura atributiilor legale intra in legatura cu oamenii serviciilor de informaţii straine care isi desfasoara activitatea sub umbrela dintotdeauna generoasa a serviciului diplomatic. Prima teza importanta a documentului menţionat este aceea ca „serviciile speciale ale ţarii gazda sunt obiective ale serviciului de spionaj al Armatei S.U.A”, ele constituind teren de acţiune pentru operaţiuni de spionaj prin care sa se promoveze interesele S.U.A.
Prin „servicii speciale ale ţarii gazda” sunt desemnate:
- structurile ţarii gazda ce au in competenţa organizarea operaţiunilor de aparare interna;
- forţele armate ale ţarii gazda, in general;
- alte servicii ale ţarii gazda, in afara forţelor armate, cum sunt: poliţia si alte agenţii de securitate civile, organisme naţionale isi locale, instituţii de propaganda.
Din analiza chiar si numai superficiala a acestor orientari, rezulta ca spionajul militar al S.U.A. este de mare anvergura, deoarece pe linga obiectivele sale militare nu sunt neglijate aspectele mai largi ale intereselor S.U.A., ori de câte ori se gasesc posibilitaţi de promovare a acestora. Criteriile ce determina natura si gradul de implicare a spionajului in problemele interne ale altor state sunt determinate, pe de o parte, de orientarea politica a ţarii gazda, iar, pe de alta parte, de interesele S.U.A. Interesul prioritar al S.U.A. este acela de a promova si menţine in alte ţari regimuri politice si guverne favorabile.
In acelasi timp, insa, se precizeaza ca S.U.A., prin acţiunile sale acoperite de spionaj, nu se vor angaja irevocabil in sprijinirea unui guvern anume din ţarile gazda, in principal din urmatoarele considerente:
(a) un guvern care se simte sprijinit de S.U.A. ar putea sa dea semne de slabiciune, datorita lipsei de voinţa sau de putere;
(b) guvernul s-ar putea compromite, nereuisind sa reflecte interesele unei mari parţi a naţiunii respective;
(c) guvernul ar putea esua in atitudini naţionaliste extremiste incompatibile sau daunatoare intereselor S.U.A.
Aisadar, S.U.A. isi rezerva intotdeauna o mare marja de flexibilitate pentru a stabili natura unui regim care merita sau nu sprijinul sau total.
A doua teza importanta a documentului se refera la identificarea vulnerabilitaţilor caracteristice regimurilor din ţarile gazda.
In acest sens, se menţioneaza ca vulnerabilitaţi:
- lipsa de experienţa si coruptibilitatea liderilor politici, precum si antagonismele care pot exista intre acestia;
- mecanismele guvernamentale greisit adaptate condiţiilor moderne, incadrate cu personal slab calificat si prost remunerat;
- labilitatea ideologica a angajaţilor agenţiilor guvernamentale care-i determina sa fie interesaţi de prezervarea propriilor poziţii in condiţiile de instabilitate politica sau ale alternanţei de putere;
- revendicarea de catre fiecare dintre parţi a monopolului naţionalismului in situaţiile de conflicte interne, ceea ce duce la etichetarea guvernului ca este o marioneta isi apariţia ori creisterea, pe acest fond, a sentimentelor antiamericane.
O a treia teza se refera la tematica spionajului in domenii speciale.
Obiectivele speciale de spionaj ale S.U.A. privesc o gama larga de activitaţi ale guvernului ţarii gazda, urmarindu-se a se identifica:
(1) lipsa de incredere politica faţa de guvern isi simpatiile pentru alternativele de putere;
(2) atitudinile antiamericane create de propaganda dusa in acest sens;
(3) fricţiunile intre oficialii autohtoni si cei ai S.U.A.;
(4) inrudiri de sânge dintre angajaţii guvernului isi exponenţii curentelor antiamericane, deoarece, se precizeaza expres, „a devenit o practica uzuala ca membrii unei familii sa-si imparta simpatiile, in mod deliberat, intre putere isi opoziţie, pentru ca, indiferent de cine câistiga, familia sa aiba sprijinul asigurat”. O importanţa speciala este acordata presiunilor pe care rudele sau prietenii le-ar putea exercita asupra personalului forţelor de poliţie si securitate;
(5) corupţia care erodeaza prestigiul regimului si ar incuraja forţele de alternativa la putere;
(6) ineficienţa instituţiilor statului, apreciata ca fiind intotdeauna un sprijin dat adversarului, o forma verificata de sabotaj administrativ usor de practicat si greu de depistat.
Funcţie de aceste vulnerabilitaţi, spionajul S.U.A. acţioneaza pentru:
(1) prevenirea infiltrarii institutiilor ţarii gazda de catre elemente ostile S.U.A.;
(2) prevenirea ca personalul forţelor de securitate ale ţarii gazda sa-si asigure viitorul prin legaturi active sau pasive cu orientarile antiamericane;
(3) sprijinirea promovarii ofiţerilor cunoscuţi ca sunt loiali S.U.A.;
(4) reducerea la niveluri tolerabile a ineficienţei si corupţiei;
(5) extinderea acestor forme de protecţie a intereselor S.U.A. asupra tuturor serviciilor speciale ale ţarii gazda.
Teza a patra se refera la finalitatea spionajului in domenii speciale.
Activitatea de spionaj desfasurata de S.U.A. trebuie sa aiba finalitate in masurile luate impotriva persoanelor devenite daunatoare sau in masuri mai generale, constând in presiuni asupra unor grupuri, instituţii sau, in ultima instanţa, asupra guvernului ţarii gazda. Aceste masuri pot fi oficiale sau neoficiale, cu sau fara istiinţa si colaborarea guvernului in cauza. Acţiunile neoficiale implica operaţiunile clandestine care intra in sfera de responsabilitate a spionajului militar si a celorlalte agenţii speciale ale S.U.A.
Teza a cincea indica mijlocul de baza al realizarii obiectivelor spionajului in domenii speciale.
Reuisita operaţiunilor de „stabilitate interna” este condiţionata nu atât de gradul de inţelegere reciproca dintre personalul american si personalul serviciilor speciale din ţara gazda, cât mai ales de existenţa in cadrul acestor servicii a unor persoane cu care spionajul american menţine legaturi specifice activitaţii cu agenţii de informaţii. Ca urmare, recrutarea cadrelor de vârf ale agenţiilor ţarii gazda ca agenţi de informaţii de durata constituie o cerinţa importanta.
Pentru scopurile speciale ale spionajului S.U.A. sunt utili, ca agenţi de lunga durata, ofiţerii care indeplinesc urmatoarele criterii:
(a) provin din familii cu legaturi economice si culturale cu S.U.A. sau cu aliaţii ei;
(b) au impresii favorabile despre programele americane de instruire militara, indeosebi sa fi fost instruiţi in S.U.A. (Anexa secreta a raportului final privind instruirea in S.U.A. cuprinde aprecierea asupra perspectivelor si posibilitaţilor ca agent de lunga durata);
(c) sunt propozabili pentru numire in structurile informative ale ţarii gazda.
Teza a sasea stipuleaza angajarea sprijinului cetaţenilor S.U.A. aflaţi in strainatate pentru susţinerea spionajului in domenii speciale.
In acest sens, se menţioneaza ca cetaţenii S.U.A. care lucreaza in ţarile gazda (oficiali la post, oameni de afaceri, reprezentanţi mass – media etc.) trebuie luaţi in calcul, atât ca surse de informare directa, cât si ca ajutoare pentru punctarea si studierea in vederea recrutarii a cetaţenilor ţarii gazda, oficial sau in alt mod, ca agenţi de informaţii de lunga durata.
Teza a saptea fixeaza cerinţa penetrarii miscarilor antiamericane din ţara gazda.
Aceasta cerinţa se realizeaza prin doua modalitaţi de acţiune: (a) identificarea si preluarea sub control clandestin a opozanţilor infiltraţi in structurile securitaţii interne si (b) infiltrarea de agenţi de incredere in rândurile conducerii opozanţilor.
Teza a opta stipuleaza necesitatea pregatirii de agenţi pentru operaţiuni speciale. Aceasta categorie de agenţi este destinata radicalizarii opozanţilor in scopul declansarii de acţiuni violente ori nonviolente, caracteristice miscarilor insurgente cu caracteristici de subminare a puterii de stat, care sa determine contrareacţii adecvate de anihilare a pericolului. Trebuie observat ca acest gen de operaţiune este recomandat isi atunci când guvernele ţarilor gazda se dovedesc pasive, indecise ori reacţioneaza cu vigoare neadecvata la estimarile informative ale spionajului american.
Teza a noua pledeaza pentru avantajele spionajului special prin surse umane secrete (“humint”). Se precizeaza, in acest sens, ca instruirea, pregatirea isi experienţa, de regula, superioare ale cadrelor spionajului american le confera o ascendenţa asupra omologilor din ţarile gazda, chiar isi atunci când aceistia din urma le sunt superiori in poziţii sau grade, ceea ce faciliteaza indeplinirea misiunilor informative speciale.
Teza a zecea consemneaza necesitatea crearii Centrelor Naţionale pentru Coordonarea Apararii Interne (C.N.C.A.I.) isi a Centrelor de Coordonare Zonala (C.C.Z.) care sa coordoneze operaţiunile de spionaj, administrative isi logistice. Se precizeaza ca aceasta recomandare este si de natura a facilita penetrarea de catre spionajul Armatei S.U.A. a armatei ţarii gazda in ansamblul ei, deoarece de la nivelul C.N.C.A.I. isi C.C.Z. se cuprinde mai bine intreg ansamblul organizarii armatei ţarii gazda, operaţiile, administraţia, logistica, precum isi spionajul. Arhivele C.N.C.A.I. vor fi folosite pentru obţinerea de informaţii despre personalul serviciilor speciale ale ţarii gazda. Când se cunoaste ori se suspecteaza ca exista arhive paralele, neaccesibile personalului american, sunt luate in calcul posibilitaţile intreprinderii de operaţiuni care sa permita accesul.
Aurel I. Rogojan, specialist in serviciile de spionaj isi contraspionaj
Generalul de brigada (rez.) Aurel I. Rogojan (foto) s-a nascut la 5 noiembrie 1949 in Incesti, judeţul Bihor. Este diplomat universitar in stiinţe juridice al Universitaţii din Bucuresti isi a activat 36 de ani in serviciile de informaţii pentru securitate naţionala, din care in 19 a fost si colaborator permanent, cu norme didactice integrale, al instituţiilor de invaţamint pentru pregatirea ofiţerilor de informaţii. De-a lungul carierei sale a publicat mai multe volume in care dezbatea probleme care vizau activitatea serviciilor secrete. Aurel Rogojan a rezistat, timp de un sfert de secol, (1977-l995 isi 2000-2006), conectat la cele mai inalte tensiuni, in laboratoarele cancelariilor secrete ale fostelor si actualelor servicii de informaţii pentru securitate naţionala.
Sursa: Ziaristi Online