Omul si noua ordine mondiala

 

Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.
Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.
Cel de-al doilea caz ar fi unul care ar anunţa, practic, sfârşitul programat al omenirii. „Ordine dupa haos!” este un principiu ocult devastator, dacă îl studiem din unghiul de vedere a faptului că dezordinea actuală de tip dirijat, pe care o trăim cu toţii din plin, nu a venit de la sine ca o verigă caracteristică a unui lanţ cauzal complex şi îndelungat, ci ea a fost cu anterioritate regizată de o gândire umană machiavelică şi diformă pentru satisfacerea ignobilă a unor necesităţi economico-politice conjuncturale şi distructive în genere. Prin urmare, lumea nu va avea de ales, iată, decât între două planuri mari, dar nu neapărat late, şi anume, planul infam al omului şi planul pe care-l propune acestuia Universul. Alegerea va fi doar a fiinţei umane însăşi. Şi este, practic, ultima ei şansă de a se mai naşte încă o dată din cenuşa timpului său nedefinit, retrograd şi incert.
Plătită cu sânge şi cu bani, după cum afirma cândva Arthur Schlesinger Jr., dar şi cu mister, adăugăm noi, noua ordine mondială exclude total din ecuaţia filozofiei sale demonice OMUL. Bineînţeles, ca orice tip de gândire se poate naşte în cuprinsul acestei lumi. Totul e ca aceasta să nu îngrădească libertatea sfântă de a fi lăsată fiinţei umane de către Creatorul său – Dumnezeu. Şi tocmai aici se află punctul slab, ahilian al acestei direcţii de gândire şi, totdeodată, precum spunea şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, perfidia ei, anume în faptul că adevărata credinţă se încearcă a fi înlocuită azi cu surogatul cu forme imperfecte denumit ecumenism. „Teologii greci numesc miscarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru.”, amintea acelaşi mare preot ortodox român Calciu-Dumitreasa. Şi tot ilustrul nostru teolog îşi adresa lui însuşi următorul set de interogaţii mai mult decât fireşti: „De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?”
“Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie… Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singură generaţie. Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul…
O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.”, spunea pe la mijlocul secolului trecut filozoful Bertrand Russell. Dar, cum memoria lumii îşi întinde trupul său fără de moarte pe secole şi secole de gândire denaturată sau nu, ei bine, în ampla sa circularitate specifică ea, memoria lumii, ştie faptul că oculta mondială nu este altceva decât „o organizaţie secretă internaţională, anticreştină şi satanică, pentru că intenţionează să stabilească o “nouă ordine mondială” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevărul divin al creştinismului cu o religie fabricată, sprijinită pe misterele egiptene ale lui Hermes Trismegistul, pe Cabala evreiască, pe secretele asiro-babiloniene, pe recunoaşterea ca adevăraţi dumnezei a tuturor zeilor păgâni”, “o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. …dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare.” (părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu o reeditare continuă a mitului faustic, am putea spune în termeni metaforici, în care sufletul vândut diavolului îşi cere tributul jertfei sale – nimbul nemuririi iluzive. De fapt, practica cea mai la îndemână astăzi a ocultei mondiale o reprezintă tehnica vânzării continue de iluzii ca „realitate foarte reală” omului (dacă facem aici analogia cu definiţia pe care filozoful de la Königsberg, Immanuel Kant, o stabilea noţiunii de timp), precum şi libertatea aparentă a acestuia ca formă de libertate concretă, o artă a seducţiei himerice nesfârşite în plasa căreia cad zilnic foarte multe suflete cu demonul negru lipit stigmatizant de propria-le tâmplă necugetătoare şi rece.
„Vom spânzura ultimul rege cu maţele ultimului preot!” este ceea ce urlau din toţi rărunchii revoluţionarii francezi de la 1789, care urmau un plan stabilit, după cum bine se ştie, cu câţiva ani înainte, pe la 1782, la Wilhemsbaden, unde avusese loc cel de-al doilea Congres ocult. De-a lungul istoriei lumii, iată, se pare că multe sicrie şi, mai ales, numeroase gropi comune au fost umplute cu trupurile şi cu duhurile atâtor oameni nevinovaţi! Vezi cazul înfiorător al practicilor criminale din Războiul Mondial al anilor ’40 ai secolului trecut. Numai cine nu a avut în familia sa participanţi direcţi la masacrul marii conflagraţii anterioare nu cunoaşte ceea ce se numeşte moarte şi suferinţă în adevăratul lor sens denotativ.
Moarte presărată samavolnic la fiecare metru de brazdă în parte şi inhalată anevoie secundă după secundă în mădularele uscate de mizerie şi în plămânii dilataţi excesiv de emfizem – lanţ întreg de vieţi ucise în numele unui principiu abominabil şi antiuman: noua ordine mondială. Însuşi Adolf Hitler – criminalul de război cu însemnul diavolului în suflet, la fel ca şi I. V. Stalin, de altfel – susţinea cu tărie că politica sa naţional-socialistă va fi cea care “se va folosi de propria revoluţie pentru stabilirea unei noi ordini mondiale”. Trist, dar adevărat. Şi el, şi dictatorul rus, şi atâţia alţii au adoptat aceeaşi politică mutilantă: au ucis OMUL sub diferite pretexte pentru a arunca în faţa celor rămaşi stafia schimonosită a răului spiritual maladiv.
Mai nou, conceptul plin de erori multiple denumit simplu „nom” îşi arată colţii săi lungi şi foarte bine ascuţiţi printr-un vădit fenomen de sclavaj la nivel uman desfăşurat pe întreg perimetrul planetar. „Negru pe plantaţie! Sclav, sclav, asta eşti!” Câţi dintre noi nu au simţit în urechi şuierul sticlos şi umilitor al unor astfel de vorbe rostite repetitiv în timp de nişte minţi întunecate ce frizau demenţa înfiorătoare, slugi pline de devotament ale entităţii luciferice cu secera morţii lugubre într-o mână şi nicidecum cu eternitatea Duhului divin în conştiinţă ?!
Cuvinte articulate apăsat de minţi setate nativ şi, ulterior, controlat, în a semăna suferinţă în jurul lor – cu preţul, bineînţeles, al unor funcţii importante, de făcători de nimic în „beneficiul” instituţiilor care îi ţin sub aripa lor protectoare, dar sub auspiciile cărora ei îşi întind tiranic şi cu nesaţul unei caracatiţe bolnave de arivism tentaculele fioroase ale şmenurilor şi ale bişnitărelilor ieftine de „mafioso stradale” în toată puterea faptei – nu trebuie privite drept nişte simple propoziţii ale unui ins prematur caracterizat de o incultură şi de o insolenţă vădite. Nu. Pentru că ele reprezintă, de fapt, diagnosticul grav al unei filozofii actuale deloc paternaliste, ci, dimpotrivă, nefaste şi furibunde, de a subjuga lumea – creaţia lui Dumnezeu, construind, prin uciderea făţisă a noţiunii complexe de OM în toată splendoarea celestă a înţelesurilor sale multiple, schelele unei elite autointitulate, pline de vanitate nemăsurabilă şi îngălate în mocirla puturoasă a desfrâului walpurgic.
De prin 1975 încoace, omenirea sălăşluieşte continuu într-o prăbuşire controlată şi tragică, de unde nu mai poate ieşi curând la Lumină decât prin breşa singulară a credinţei în Dumnezeu. Tot acest experiment eşuat încă din născare al noii ordini mondiale nu reprezintă nimic altceva decât o poziţionare efemeră a unei părţi a mentalului colectiv dominată de neînţelegerea sensului exact al existenţei umane şi de patologia disperării de a fi mai presus decât Voinţa divină – încercând, practic, să-şi autodemoleze limita efemerităţii sale prestabilite prin planul creaţionist şi să îngenunchieze inteligenţa superioară a Universului prin fel şi fel de aşa-zise tehnici specifice de decriptare a cifrajului divin (şi amintim aici de vestitele mijloace cabalistice ce vizau spargerea mesajului încifrat biblic ori de cele moderne de anagramare din prezent, care urmăresc, desigur, acelaşi lucru) – pe treapta inferioară a nedesăvârşirii sale evolutive. Un punct singular cu iz de infern în clocot continuu de pe harta istoriei zbuciumate a lumii…
A fi într-un război continuu unul cu altul este o greşeală fundamentală a tuturor organizaţiilor acestei lumi, care, iată, după atâta amar de timp scurs într-ale ascensiunii pozitiv-umane, se află mereu situate din punct de vedere topografic în acelaşi punct mort al raportului de dominare a maselor de către alte mase şi, mai nou, în cel de disoluţie a identităţii naţional-valorice a popoarelor. Axiologia fiecărei naţii în parte, aşadar, este făcută praf şi pulbere pe neaşteptate prin toată această multitudine de concepte antiumane complet străine de atitudinea unor oameni cu adevărat evoluaţi sub raport spiritualo-intelectual, concepte care sunt înşirate cu o grabă de nedescris şi cu orice preţ, cu sânge şi cu bani, pe taraba învechită a destinului omenirii. O operă de artă mistificată a lumii în care mai mult ca sigur că un om de cultură precum André Gide ar fi căutat foarte multe sensuri precise în simbolistica variată de dinaintea privirii sale profunde.
Ca şi experimentul eşuat de la Geneva a lui Stephen Hawking, conceptul de nouă ordine mondială este unul eronat încă de la naşterea sa şi condamnat, astfel, la ratare sigură în timp. Filozofia sa este una a întunericului şi a despiritualizării complete a fiinţei umane, iar din această stare de înapoiere şi de incultură nu se va putea prea lesne ieşi, se pare, spre Lumina cea adevărată decât cu o singură condiţie, anume aceea ca OMUL să creadă cu adevărat, la fel ca şi Sfinţii Părinţi Mărturisitori creştini, în unicul său Dumnezeu creator şi în măreţia constructului său identitar axiologic ridicat în vreme de întreaga pleiadă a înaintaşilor săi remarcabili. „Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”, spunea mult înduhovnicitul părinte Arsenie Papacioc. Şi tot el continua: „Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles.
Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie.
Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei.” Să veghem, aşadar, ca sfânta creaţie divină, OMUL, să rămână până la finalul destinului său lumesc în starea în care a fost concepută iniţial, iară nu într-aceea transformată, a iluziei că este ceea ce nu este, de fapt, şi că poate gândi altfel de cum este îngăduit şi firesc, totdeodată ! De asemenea metamorfoze demonice nu are nevoie nici măcar noua ordine mondială în sine. De ce? Pentru simplul motiv că s-ar autodistruge definitiv, înfigându-şi singură piroanele răstignirii lui Hristos în palmele mânjite de sânge şi mirosind puternic a moarte ale propriului său trup putregăit şi rânced.


http://piatza.net

De ce suntem atât de neputincioşi?

De ce suntem atât de neputincioşi? Neputinţa: nu ştiu dacă există altceva care să definească mai bine starea omului contemporan, mai cu seamă a românului. Şi mă refer îndeosebi la neamul nostru, atât pentru că eu însumi sunt român, cât şi pentru că strămoşii noştri, în toate războaiele din trecut, au dovedit un curaj şi o îndrăzneală pe care numai nebunia credinţei în Hristos le poate explica. Noi însă am ajuns astăzi atât de neputincioşi încât mai uşor ne e, parcă, a mişca un munte, decât a realiza o schimbare pozitivă în viaţa noastră. De pildă, a-ţi cere iertare soţului sau soţiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ţi creşte copiii cât mai departe de ispita televizorului şi a societăţii de consum pare de neconceput; a pune un nou început în viaţa ta, a-ţi face un program stabil în care să rezervi un timp pentru copii şi soţie, a asculta pur şi simplu liniştea şi gândurile de taină ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu îi rezervăm doar gândul că El există şi, ca atare, trebuie să ne ajute, căci noi nu mai avem nici răgazul şi nici puterea măcar pentru un Doamne, miluieşte... Mă întreba zilele trecute un prieten: Cunoşti oare o singură acţiune comunitară desfăşurată în ultimii douăzeci de ani pentru a ne apăra în faţa ofensivei pornografiei?... Ai auzit de vreo asociaţie, din miile câte există, care să facă ceva pentru a apăra familia în faţa mulţimii de mijloace şi mesaje care, programatic, o subminează?... Şi întrebările de felul acesta pot continua, în pofida faptului că toţi ne văităm că nu se mai poate trăi creştineşte în ţara asta şi lucrurile merg tot mai rău. Aşteptăm neputincioşi să vină cineva, întotdeauna altcineva, care să ne rezolve problemele, care să ne facă lumea mai frumoasă. Iar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, dăm vina pe Dumnezeu, care ne-a hărăzit un destin atât de amarnic! Uităm însă, din aceeaşi neputinţă, că noi nici măcar nu I-am cerut în rugăciune să ne ajute să ducem o viaţă mai creştinească. De ce toate acestea? De unde vine această neputinţă uriaşă de a mai lucra binele? Dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de neputincioşi, probabil că nu s-ar mai fi vorbit limba românească pe aceste plaiuri. Bărbaţii şi-ar fi părăsit femeile şi copiii când ar fi dat de greutăţi ceva mai mari – când, spre exemplu, nu ar fi avut ce să pună pe masă în afară de o mămăligă şi câteva murături. Femeile şi-ar fi luat lumea în cap când s-ar fi înmulţit copii; căci, în optica de astăzi, „femeia nu e vacă de prăsilă"... (privită astfel, însăşi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de „victimă", născând nu mai puţin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasă când părinţii, de la numai câţiva anişori, i-ar fi trimis cu animalele la păscut. Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat de-a lungul veacurilor, deşi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici înlesnirile de astăzi, nici atâtea informaţii, telefon mobil, televizor şi internet, concedii şi divertisment... Ce s-a întâmplat între timp? S-au schimbat oamenii sau condiţiile de viaţă sunt mult mai duşmănoase ca în trecut? Sunt oare companiile transnaţionale mai agresive decât erau turcii şi tătarii de odinioară? Sunt politicienii noştri mai corupţi decât boierii, care-şi trădau fraţii la turci pentru a-şi spori puterea sau mai hulpavi decât domnitorii fanarioţi? Puţin probabil. Agresorii doar şi-au schimbat armele şi strategiile, însă noi nu mai suntem aceiaşi. Ce ne lipseşte? Nu mai găsim puterea, nu mai avem credinţa că putem schimba lucrurile, că putem birui? Ne-am molipsit de psihologia învinsului, a complexatului care nu crede în el – bineînţeles, pentru că nu mai crede cu toată tăria în Dumnezeu? La Mărăşeşti, de pildă, oastea romană ataca poziţiile fortificate ale germanilor, deşi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar ţăranii aceia aveau în inimă încredinţarea că vor birui. Şi aşa a fost, deşi jertfele nu au fost mici... Deci problema stă numai în noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastră puterea de a face binele – în fond, de a crede şi a nădăjdui. Şi poate că ar trebui să subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astăzi dovedesc că încă mai au energie pe care să o cheltuiască în tot felul de nimicuri, într-o muncă adesea epuizantă sau în diferite patimi. De cât efort suntem capabili pentru a cuceri un post bănos sau inima cuiva, pentru a ne cumpăra maşină sau alte lucruri fără de care avem impresia că nu mai putem trăi?! Câtă energie sufletească cheltuim în faţa televizorului şi a internetului, epuizându-ne atenţia într-un milion de informaţii inutile sau tulburându-ne cu ştiri morbide şi filme de groază – senzaţii tari?! În fond, ceea ce-i lipseşte într-o tot mai mare măsură omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate să ne dăruiască acea impresionantă putere lăuntrică de a lupta până la jertfa de sine, până la moarte, cu încredinţarea că biruinţa nu va întârzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat şi de înţeles pentru mintea omului modern, hrănită cu multă teorie evoluţionistă şi cu mult materialism. Este acela fără de care, numai neştiind ce însemnă cu adevărat fericirea, oamenii se pot socoti fericiţi. Fără el, binele nu mai poate fi făcut – sau ceea ce facem nu este, în esenţă, bine. Dar dacă la oamenii necredincioşi e mai uşor de înţeles părăsirea lui Dumnezeu, în cazul celor care-şi mărturisesc credinţa şi chiar frecventează cu regularitate Biserica, de unde vine aceeaşi funciară neputinţă? Oare şi în cazul lor poate fi constatată o anumită împuţinare a Harului? Poate că lucrurile chiar aşa stau, căci ne purtăm paşii la biserică, dar mai avem oare duhul de jertfă şi simplitatea minţii românilor de odinioară? Deşi spunem că în Dumnezeu credem şi pe El Îl iubim, cât timp dintr-o zi gândurile noastre odihnesc întru cele dumnezeieşti şi cît în cele ale lumii? Cât de curată ne mai păstrăm mintea şi cât ne mai împotrivim păcatului de tot felul? Cât de aspru mai postim şi cât de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu să înţelegem faptul că între Dumnezeu şi Mamona nu este nici o învoială, căci este cu neputinţă să te hrăneşti din duhul lumii şi să păstrezi, în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu în inima ta? Din păcate, sunt o mulţime de mijloace prin care lumea îşi sădeşte astăzi duhul ei în inimile noastre. Duhul grijilor de multe şi al împrăştierii în lucruri puţin importante sau inutile, duhul nesaţiului şi al desfrânării, al tulburării şi al mâniei... Şi poate că mai mult decât toate televiziunea şi internetul, muzica, filmul şi publicitatea ne racordează astăzi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astăzi se hrăneşte constant din sângele realităţii virtuale, din duhul tuturor stărilor pătimaşe. Şi conexiunea este atât de puternică, încat tot mai puţin ne dăm seama că încet-încet propria viaţă ne scapă de sub control. Oare nu a sosit vremea să tăiem acest artificial cordon ombilical care, ca un şarpe, s-a strecurat în mintea şi în sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul să ne trezim din somnul visării, în care ne cufundă visul destrăbălat şi mincinos al unei lumi a plăcerilor? Iar dacă nu o vom face, să fim totuşi conştienţi că în noi şi numai în noi stau toată slăbiciunea şi răul – şi prea puţin în conspiraţiile sau în vrăjmaşii de tot felul, care oricum nu au nici o putere în faţa Harului lui Dumnezeu! Nici marii întreprinzători atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile antirachetă sau războaiele atomice nu ne pot face nici un rău, dacă Duhul Său este în inima noastră. Nu supermarket-urile ne scot banii din buzunare, nu ne toarnă nimeni alcoolul pe gât, nu suntem obligaţi să fumăm, nu suntem constrânşi să furăm şi să minţim, să desfrânăm şi să ne aruncăm copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca să fie vândute pentru prostituţie, noi crescându-le în curăţie şi în frica lui Dumnezeu. Să încercăm să socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem şi le suferim ni se întâmplă din proprie voinţă, din faptul că am crezut că putem să-L păcălim pe Dumnezeu, urmând celor care se făleau cu necurăţia lor. Şi am ajuns precum cei despre care se vorbeşte în pilde: „Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile Mele şi cercetarea Mea au dispreţuit-o, mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme" (Pilde 1:29, 33). De noi depinde, bunăoară, să ne apropiem de Dumnezeu, ca să primim Duhul Său Cel de viaţă făcător, Care să ne împrospăteze fiinţa. Numai atunci vom înţelege, vom simţi din toată inima că nimic nu ne poate împiedica de la săvârşirea binelui atunci când suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede în aceste cuvinte, pentru că nu-şi mai aminteşte starea de Har pe care o trăia atunci când era copil, să le încerce – înainte de a se plânge că nu se mai poate face nimic. Oare încă nu a sosit vremea să înţelegem şi să ne maturizăm duhovniceşte?... familiaortodoxa.ro