Voiesc ca în paginile ce urmeazã sã fac câteva însemnãri trase din experienta zilnicã în asa fel încât sã poatã fi întelese de orice legionar tânãr sau muncitor.
Trãim în hainele, în formele democratiei. Sunt oare bune? Încã nu stim. Un lucru însã îl vedem. Îl stim precis. Cã o parte din natiunile cele mai mari si mai civilizate din Europa au aruncat aceste haine si s-au îmbrãcat în altele noi. Oare sã le fi aruncat de bune? Alte natiuni fac toate sfortãrile sã le arunce si sã le schimbe si ele. De ce? Sã fi înnebunit oare toate natiunile? Si sã fi rãmas numai politicienii românicei mai întelepti oameni din lume? Pare cã nu-mi vine sã cred. Cei ce le-au schimbat sau cei ce vor sã le schimbe, desigur cã vor fi având fiecare motivele lor.
Dar de ce sã ne ocupãm noi de motivele altora? Sã ne ocupãm mai bine de motivele care ne-ar face pe noi, românii, sã ne schimbãm aceste haine ale democratiei. Dacã nu avem motive, dacã pentru noi sunt bune, atunci noi le pãstrãm, chiar dacã toatã Europa le-ar arunca. Iatã însã cã nici pentru noi nu sunt bune, pentru cã:
1. Democratia sfarmã unitatea neamului românesc, împrãstiindu-l în partide, învrãjbindu-l si expunându-l dezbinat în fata blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale. Numai acest argument este atât de grav pentru existenta noastrã, încât ar fi un suficient motiv ca aceastã democratie sã fie schimbatã, cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci viata. Cãci dezbinarea noastrã înseamnã moartea.
2. Democratia transformã milioanele de jidani în cetãteni români.
Fãcându-i egali cu românii. Dându-le aceleasi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bazã? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul si cu arma. Cu munca si cu sângele nostru. De unde egalitate cu cel ce de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici? Privind trecutul, noi am creat statul acesta. Privind vi itorul, noi românii, avem rãspunderea istoricã întreagã a existentei României Mari. Ei n-au nici una. Ce rãspundere pot avea jidanii în fata istoriei pentru disparitia statului român?
Prin urmare: nici egalitate în muncã, jertfã si luptã la crearea statului si nici egalitate de rãspundere pentru viitorul lui. Egalitate? Dupã o veche maximã, egalitate înseamnã a trata inegal lucrurile inegale. Pe ca bazã cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?
3. Democratia este incapabilã de continuitate în efort.
Pentru cã împãrtitã în partide care guverneazã, câte un an, doi sau trei, este incapabilã de a concepe si realiza un plan de lungã duratã.Un partid anuleazã planurile si eforturile celuilalt. Ce s-a conceput si clãdit de unul azi, se dãrâmã în ziua urmãtore de altul. Într-o tarã în care este nevoie de constructie, al cãrei moment istoric este însãsi constructia, acest dezavantaj al democratiei este o primejdie. Ca într-o gospodãrie în care s-ar schimba în fiecare an stãpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au fãcut unii si apucându-se de alte lucruri care si ele sã fie stricate de cei ce vor veni mâine.
4. Democratia pune în imposibilitate pe omul politic de a-si face datoria cãtre neam.
Omul politic de cea mai mare bu nãvointã devine în democratie sclavul partizanilor sãi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori acestia îi distrug gruparea. Omul politic trãieste sub tirania si permanenta amenintare a agentului electoral. El e pus în situatia de a alege: ori desfiintarea muncii sale de o viatã, ori satisfacerea partizanilor. Si atunci omul politic le satisface poftele. Dar nu din buzunarul sãu, ci din buzunarultãrii. Creazã posturi, functii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului tãrii,care apasã tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovitã, a poporului.
5. Democratia este incapabilã de autoritate. Pentru cã îi lipseste puterea sanctiunii. Un partid nu ia mãsuri în contra partizanilor lui, trãind din afaceri scandaloase de milioan e, din hotie si pradã, de fricã sã nu-i piardã. Nici împotriva adversarilor, defrica acestora sã nu-i demaste propriile afaceri si incorectitudini.
6. Democratia este în slujba marii finante. Din cauza sistemului costisitor si a concurentei dintre diferite grupãri, democratia cere sã fie alimentatã cu bani multi. Ca o consecintã fireascã ajunge sluga marii finante internationale jidãnesti care o subjugã, plãtind-o.
În modul acesta soarta unui neam este datã pe mâna unei caste de bancheri.
ELECTIUNE, SELECTIUNE SI EREDITATE
Poporul nu se conduce dupã vointa lui: democratia. Nici dupã vointa unei persoane: dictatura. Ci dupã legi . Nu e vorba de legile fãcute de oameni.
Sunt norme, legi naturale de viatã si norme, legi naturale de moarte. Legile vietii si legile mortii. O natiune merge la viatã sau la moarte dupã cum respectã pe una sau pe alta din aceste legi.
*
Rãmâne un lucru de stabilit. Cine, din mijlocul unei natiuni, poate întelege sau intui aceste norme? Poporul? Multimea? Cred cã i se cere prea mult. Multime nu întelege nici alte legi mai mãrunte. Nu numai cã nu le poate prinde ea din vãzduh, dar trebuie sã i se explice multã vreme, sã i se repete în mod insistent, sã fie chiar pedepsitã, pentru a le putea întelege.
Iatã câteva legi imediat necesare vietii ei, pe care le întelege cu greu: cã în caz de boalã infectioasã, trebuie izolarea bolnavului si dezinfectie generalã; cã în casã e nevoie sã intre soarele, deci trebuie ferestre mari; cã vitele, dacã sunt îngrijite si hrãnite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.
Dacã multimea nu poate întelege sau întelege cu greu câteva legi imediat necesare vietii ei, cum îsi poate imagina cineva cã multimea, care în democratie trebuie sã se conducã pe ea, va putea întelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine si mai imperceptibile norme de conducere omeneascã, norme care o depãsesc pe ea, viata ei, necesitãtile vietii ei, care nu i se aplicã direct ei, ci care se aplicã unei entitãti superioare ei: natiunea?
Dacã pentru a face cineva pâine trebuie sã fie specializat, dacã pentru a face ghete, pentru a face pluguri, pentru a face agriculturã, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea a unei natiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebui esc anumite însusiri?
Concluzia: un popor nu se conduce prin el însusi, ci prin elita lui. Adicã prin acea categorie de oameni nãscuti din sânul sãu cu anumite aptitudini si specialitãti.
Dupã cum albinele îsi cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie sã-si creascã elita lui. La fel multimea, în nevoile ei, apeleazã la elita ei, la înteleptii satului.
*
Cine alege aceastã elitã? Multimea?
Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câstiga voturi. De aceea, nu depinde de întelegerea de cãtre popor a acelor „idei”, „legi” sau „oameni”, ci de cu totul altceva: de mãiestria oamenilor în a capta bunãvointa multimii.
Multimea e cea mai capricioasã si cea mai nestabilã în pãreri. De la rãzboi încoace aceeasi multime a fost rând pe rând: averescanã, liberalã, nationalistã, national-tãrãnistã, iorghistã etc. Ridicând în slavã pe fiecare, ca dupã un an sã-l scuipe, recunoscându-si prin aceasta propria gresealã, rãtãcire si incapacitate. Criteriul ei de alegere este: „Sã ma i încercãm si pe altii”. Deci alegerea se face nu dupã studiere si cunoastere, ci la noroc si la întâmplare.
Douã idei contrarii. Una cuprinde adevãrul si cealaltã minciuna. Se cautã adevãrul. Adevãrul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întruneste 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus sã determine adevãrul sau sã-l nege? Adevãrul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el îsi are legile sale si triumfã, dupã cum s-a vãzut, împotriva tuturormajoritãtilor, chiar zdrobitoare.
Gãsirea adevãrului nu poate fi încredintatã majoritãtilor, dupã cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusã la votul multimii, pentru ca aceasta sã-i hotãrascã adevãrul sau sã i-l nege. Si dupã cum chimistul, care voieste sã obtinã amoniac, nu are a se adresa multimii pentru a decide prin votul ei cantitãtile de azot si de hidrogen. Si dupã cum un agronom, care a studiat ani de zile agricultura si legile ei, nu are a se prezenta dupã aceea la vot în fata unei mul timi spre a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.
*
Poate poporul sã-si aleagã elita? De ce nu-si aleg atunci soldatii pe cel mai bun general? Pentru ca sã poatã alege, acest juriu colectiv, ar trebui sã cunoascã bine:
a.Legile strategie, tacticii, organizãrii etc.
b.Întrucât persoana X se conformeazã prin aptitudinisi stiintã acestor legi.
Fãrã aceste cunostinte nu poate nimeni sã aleagã.
Multimea, dacã voieste sã-si aleagã elita, este neapãrat necesar sã cunoascã legile de conducere ale organismului national si întrucât candidatii se conformeazã prin aptitudini si stiintã acestor legi.
Multimea însã nu poate cunoaste nici aceste legi si nici oamenii. Iatã de ce credem cã o elitã nu poate fi aleasã de multime.
A încerca alegerea acestei elite, este ca si cum am avea pretentia de a determina, prin vot si majoritãti, poetii din sânul unei natii, scriitorii, mecanicii, aviatorii sau atletii.
Democratia, asadar bazatã pe principiul electiunii, alegându-si ea elita, sãvârseste o fundamentalã eroare din care decurge întreaga stare de nenorocire, turburare si mizerie a satelor. Ne gãsim la un punct capital. Deoarece de la aceastã eroare de conceptia democraticã pleacã, am putea spune, toate celelalte erori.
Multimile fiind chemate sã-si leagã elita,acestea nu numai cã nu sunt în stare sã-si descopere si sã-si aleagã elita, dar mai mult, aleg afarã de mici exceptii, tot ce este mai rãu în sânul unei natiuni.
Deci nu numai cã democratia înlãturã elita nationalã, dar o înlocuieste cu ce este mai rãu în mijlocul natiei. Democratia va alege: pe oameni fãrã nici un fel de scrupul, deci fãrã moralã. Pe cei care vor plãti mai bine, deci pe cei cu mai multã putere de coruptie. Pe scamatori, sarlatani, demagogi, care vor iesi mai bine la concursul de scamatorie , sarlatanie, demagogie, din timpul perioadei electorale. Printre ei se vor strecura si câtiva oameni de treabã, oameni politici chiar, de bunã credintã. Vor fi sclavii celor dintâi.
Adevãrata elitã a unei natii va fi înfrântã, înlãturatã, pentru cã ea va refuza sã concureze pe aceste teme. Ea se va retrage si va sta ascunsã. De aici, consecinte funeste pentru stat.
Când un stat este condus de o asa zisã „elitã”, formatã din tot ce are el mai rãu, mai nesãnãtos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva sã se mai întrebe de ce statul se ruineazã?
Iatã cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, coruptie, desfrâu, în toatã tara, jaf si pradã în averea statului, exploatare pânã la sânge a poporului, sãrãcie si mizerie în casele acestuia, lipsa simtului de împlinire a datoriilor în toate functiile, dezordine si dezorganizare în stat, nãvala strãinilor cu bani din toate pãrtile, ca la magazinele cãzute în faliment, care-si desfac mãrfurile pe nimic. tara se vinde la licitatie: „Care dã mai mult?” Pânã în cele din urmã, aici ne va duce democratia.
În România, de la rãzboi încoace în special, democratia ne-a creat, prin acest sistem de alegeri, o „elitã nationalã” de româno-jidani, având la bazã: nu vitejie, nici iubire de tarã, nici jertfã, ci vânzarea de tarã, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influentã, îmbogãtirea prin exploatare si furt, hotia, lasitatea, adicã doborârea adversarului prin intrigã.
Aceastã „elitã nationalã” dacã va continua sã ne conducã va duce la desfiintarea statului national român.
Deci, în ultimã analizã, problema care se pune astãzi poporului român si de care depind toate celelalte, este înlocuirea acestei elite cu o elitã nationalã, având la bazã: virtutea, iubirea si jertfa pentru tarã, dreptatea si dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale si onoarea.
**
Cine sã facã aceastã înlocuire? Cine sã fixeze noua elitã la locul ei? Rãspund: oricine în afarã de multime. Admit oricare alt sistem în afara „democratiei”, care vãd cã mã omoarã sigur pe mine, poporul român.
Noua elitã româneascã si orice elitã din lume trebuie sã aibã la bazã principiul selectiunii sociale. Adicã în mod natural se selectioneazã din corpul natiunii, adicã din marea masã sãnãtoasã a tãrãnimii si muncitorimii, permanent legatã de pãmânt si de tarã, o categorie de oameni cu anumite însusiri, pe care apoi si le cultivã. Ea devine elita nationalã. Aceasta trebuie sã conducã o natiune.
*
Când poate fi sau când trebuie consultatã o multime? În fata marilor hotãrâri care o angajeazã. Pentru a-si spune cuvântul, dacã poate, dacã nu poate, dacã e pregãtitã sufleteste sau nu. I se aratã cãrarea si i se cere sã rãspundã dacã se simte în stare sã meargã pe ea. Este consultatã asupra sortii sale. Aceasta înseamnã consultarea popor ului. Nu înseamnã alegerea elitei de cãtre popor.
*
Dar repet întrebarea: cine fixeazã pe fiecare a locul sãu, în cadru elitei si cine cântãreste pe fiecare? Cine constatã selectiunea si dã consacrare membrilor elitei noi? Rãspund: elita precedentã. Aceasta nu alege, nu numeste ci consacrã pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea si valoarea lui moralã. Consacrarea o face seful elitei, consultându-si elita.
Deci o elitã nationalã, trebuie sã aibã grijã de a-si lãsa o elitã mostenitoare . O elitã înlocuitoare. Dar nu bazatã pe principiul ereditãtii, ci numai pe principiul selectiunii sociale aplicat cu cea mai mare strictete. Principiul ereditãtii nu este suficient în sine.
Dupã principiul selectiunii sociale, primenitã necontenit cu elemente din adâncurile natiei, o elitã se pãstreazã totdeauna viguroasã. Greseala istoricã a fost în aceea cã acolo unde s-a creat o elitã bazatã pe principiul selectiunii, aceasta a pãrãsit de a doua zi principiul care i-a dat nastere, înlocuindu-l cu prin cipiul ereditãtii si consacrând sistemul nedrept si condamnat al privilegiilor din nastere. Ca o protestare împotriva acestei greseli, pentru înlãturarea unei elite degenerate si pentru abolirea privilegiilor din nastere, s-a nãscut democratia.
Pãrãsirea principiului selectiunii a dus la o elitã falsã si degeneratã, iar aceasta a dus la rãtãcirea democratiei.
***
Principiul selectiunii înlãturã deopotrivã si principiul electiunii si principiul ereditãtii. Ele nu pot sta împreunã. Între ele este un conflict, pentru cã din douã una: ori existã un anumit principiu al selectiunii si atunci nu are ce cãuta pãrerea si votul multimii, ori alegem noi oamenii si atunci nu mai functioneazã selectiunea.
De asemenea, dacã ne servim de selectiunea socialã, nu are ce cãuta ereditatea. Aceste douã principii nu pot merge împreunã decât dacã mostenitorul corespunde legilor selectiunii.
*
Dar dacã o natiune nu are o adevãratã elitã, prima care s-o poatã fixa pe a doua? Rãspund printr-o singurã frazã, care cuprinde un adevãr indiscutabil: În cazul acesta elita se naste din rãzboi cu elita degeneratã sau falsã. Tot pe principiul selectiunii.
***
Asadar, în rezumat, rolul unei elite este:
a.De a conduce o natiune dupã legile vietii unui neam.
b.De a-si lãsa o elitã mostenitoare bazatã nu pe principiul ereditãtii, ci pe acela al selectiunii, cãci ea cunoaste legile vietii si poate judeca întru cât persoanele se conformeazã prin aptitudini si stiintã acestor legi.
Ca un grãdinar care îsi va conduce grãdina sa si va avea grijã ca înainte de a muri sã-si lase mostenitor, înlocuitor. Cãci el este singurul care poate sã spunã cine dintre toti cei cu care lucrat este cel mai bun pentru a-i lua locul si continua opera sa.
Pe ce trebuie sã se întemeieze o elitã:
a.Curãtenia sufleteascã.
b.Capacita tea de muncã si de creatie.
c.Vitejia.
d.Viatã asprã si rãzboire permanentã cu greutãtile asezate în calea neamului.
e.Sãrãcie, adicã renuntarea voluntarã de a acumula averi.
f.Credinta în Dumnezeu.
g.Dragostea.
***
Am fost întrebat dacã activitatea noastrã de pânã acum se aflã pe linia Bisericii Crestine. Rãspund: Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre.
Noi, prin actiunea noastrã, prin toate faptele si gândurile noastre, tindemcãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atât cât ne permite greutatea pãcatelor cãrnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pãcatul originar. Rãmâne de vãzut cât am putut, prin sfortãrile noastre pãmântesti, a ne înãlta cãtre aceastã linie.
INDIVID, COLECTIVITATE NATIONALÃ, NATIUNE
„Drepturile omului” nu sunt mãrginite numai de drepturile altui om, ci si de alte drepturi. Pentru cã existã trei entitãti distincte:
1.Individul.
2.Colectivitatea nationalã actualã, adicã totalitatea indivizilor din aceeasi natie, trãind într-un stat, la un moment dat.
3.Natiunea, acea entitate istoricã trãind peste veacuri cu rãdãcinile înfipte în negura vremii si cu un viitor infinit.
O nouã mare eroare a democratiei bazatã pe „drepturile omului” este aceea de a nu recunoaste si a nu se interesa decât de una din aceste trei entitãti: individul . Pe a doua o neglijeazã sau îsi bate joc de ea, iar pe a treia o neagã. Toate trei îsi au drepturile si datoriile lor. Dreptul de a trãi. Si datoria de a nu periclita dreptul la viatã al celorlalte douã. Democratia nu se ocupã decât de asigurarea dreptului individului. De aceea asistãm în democratie la o rãsturnare formidabilã. Individul crede cã poate sã împieteze cu drepturile sale nelimitate asupra drepturilor colectivitãtii întregi, pe care poate sã o încalce si sã o jupoaie. De aceea asistãm, în democratie, la acest tablou sfâsietor, la aceastã anarhie, în care individul nu voieste sã recunoascã nimic deasupra interesului sãu personal. La rândul ei, colectivitatea nationalã are o tendintã permanentã de a sacrifica viitorul – drepturile natiunii – pentru interesele ei prezente.
De aceea asistãm la nemiloasa exploatare sau chiar înstrãinare a pãdurilor, a minelor, a petrolului, uitând cã în urma noastrã sunt sute de generatii românesti, copiii copiilor nostri, care asteaptã sã trãiascã si ei, ducând mai departe viata neamului. Aceastã rãsturnare, aceastã rupere de raporturi cãreia democratia i-a dat nastere, constituie o adevãratã anarhie, o desfiintare a ordinii naturale si este una din cauzele principale a stãrii de tulburare a societãtii de astãzi. Armonia nu se poate restabili decât prin reîntronarea ordinii naturale. Indiv idul trebuie subordonat entitãtii superioare, colectivitatea nationalã, iar aceasta trebuie subordonatã natiunii. „Drepturile omului” nu mai sunt nemãrginite, ele sunt mãrginite de drepturile colectivitãtii nationale, iar drepturile acesteia sunt mãrginitede drepturile natiunii.
***
În sfârsit, s-ar pãrea cã în democratie cel putin individul, încãrcat de atâtea drepturi, trãieste minunat. În realitate însã – si aici stã tragedia finalã a democratiei – individul nu are nici un drept, cãci ne întrebãm: unde este libertatea întrunirilor, unde este libertatea scrisului, unde este libertatea constiintei. El trãieste sub teroare, tare de asediu, cenzurã, cu mii de arestati si cu oameni ucisi pentru credinta lor, ce pa vremea celor mai tirani conducãtori de popoare. Unde este „dreptul multimii suverane” de a decide soarta sa, când întrunirile sunt interzise, iar de la vot zeci de mii e oameni sunt opriti, maltratati, amenintati cu moartea, omorâti. Veti zice:da, dar acestia vor sã schimbe constitutia, sã restrângã libertãtile, sã întroneze altã formã de stat!
Întreb: poate sustine democratia cã un popor nu e liber si nu-si poate decide singur soarta sa de a-si schimba constitutia, de a-si schimba forma statului, cum vrea el, de a trãi în libertãtile mari sau mici pe care le vrea el?
Aici e tragedia finalã.
În realitate, în democratie omul nu are nici un drept. El însã nu si le-a pierdut nici în folosul colectivitãtii nationale, nici în acela al natiunii, ci în folosul unei caste politico-financiare de bancheri si agenti electorali.
În sfârsit, ultima binefacere pentru individ. Democratia masonicã, printr-o perfidie neasemuitã se transformã în apostol al pãcii pe pãmânt. Dar în acelasi timp proclamã rãzboiul dintre oameni si Dumnezeu. „Pace între oameni” si rãzboire contra lui Dumnezeu.
Perfidia constã în aceea cã întrebuinteazã cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se apoi în apostol al „pãcii”, iar pe El condamnându-L siarãtându-L ca vrãjmas al omenirii. Si în fine, perfidia constã în aceea cã prefãcându-se a voi sã apere viata oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vietii. Prefãcându-se cã vor sã-i apere de moartea prin care, nu fac altceva decât ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte vesnicã.
NEAMUL
Când zicem neamul românesc, întelegem nu numai pe toti românii trãind pe acelasi teritoriu, având acelasi trecut si acelasi viitor, acelasi port, aceeasi limbã, aceleasi interese prezente.
Când zicem neamul românesc, întelegem: toti românii vii si morti, care au trãit de la începutul istoriei pe acest pãmânt si care vor mai trãi si în viitor.
Neamul cuprinde:
1.Toti românii aflãtori, în prezent, în viatã.
2.Toate sufletele mortilor si mormintele strãmosilor.
3.Toti cei ce se vor naste români.
Un popor ajunge la constiinta de sine când ajunge la constiinta acestui întreg, nu numai la acea a intereselor sale.
Neamul are:
1.Un patrimoniu fizic, biologic:carnea si sângele.
2.Un patrimoniu material : pãmântul tãrii si bogãtiile lui.
3.Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
a.Conceptia lui despre Dumnezeu , lume si viatã. Aceastã conceptie formeazã un domeniu, o proprietate spiritualã. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strãlucirii conceptiei lui. Existã o tarã a spiritului national, tara viziunilor lui, obtinute prin revelatie si prin proprie sfortare.
b.Onoarea luice strãluceste în mãsura în care neamul s-a putut conforma, în existenta sa istoricã, normelor izvorâte din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viatã.
c.Cultura lui:rodul vietii lui, nãscut din propriile sfortãri în domeniul gândirii si artei.Aceastã culturã nu este internationalã. Ea este expresia geniului national, a sângelui. Cultura este internationalã ca strãlucire, dar nationalã ca origine. Fãcea cineva o frumoasã comparatie: si pâinea si grâul pot fiinternationale ca articole de consumatie, dar vor purta pretutindeni pecetea pãmântului în care s-au nãscut.
Toate aceste trei patrimonii îsi au importanta lor. Pe toate un neam trebuie sã si le apere. Dar cea mai mare însemnãtate o are patrimoniul sãu spiritual, pentru cã numai el poartã pecetea eternitãtii, numai el strãbate peste toate veacurile. Grecii antici nu trãiesc prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a mai rãmas decât cenusã – si nici prin bogãtiile materiale, dacã le-ar fi avut, ci prin cultura lor.
Un neam trãieste în vesnicie prin conceptia, onoare si cultura lui. De aceea conducãtorilor natiilor trebuie sã judece si sã actioneze nu numai dupã interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinând seama de linia lui de onoare istoricã, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice pret, ci onoare cu orice pret.
TELUL FINAL AL NEAMULUI
Este viata?
Dacã este viata, atunci nu intereseazã mijloacele pe care neamurile le întrebuinteazã spre a si-o asigura. Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.
Se pune deci problema: dupã ce se conduc natiile în raport cu alte natiuni? Dupã animalul din ele? Dupã tigrul din ele? Dupã legea pestilor din mare sau a fiarelor din pãdure?
Telul final nu este viata. Ci Învierea. Învierea neamurilo r în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creatia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obtine aceastã înviere. Este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sãdit în neamul nostru, de care trebuie sã rãspundem. Va veni o vreme c ând toate neamurile pãmântului von învia, cu toti mortii si cu toti regii si împãratii lor.Având fiecare neam locul sãu înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final , „învierea din morti”, este telul cel mai înalt si mai sublim cãtre care se poate înãlta un neam.
Neamul este deci o entitate care îsi prelungeste viata si dincolo de pãmânt. Neamurile sunt realitãti si în lumea cealaltã, nu numai pe lumea aceasta.
Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pãmânturi, spune:
„Cetatea n-are trebuin tã nici de soare, nici de lunã ca s-o lumineze; cãci o lumineazã slava lui Dumnezeu si luminãtoru lei este mielul. Neamurile vor umblaîn lumina ei si împãratii pãmântului îsi vor aduce slava si cinstea lor în ea.
(Apocalips, 21, 23-34)”
Si în altã parte:
„Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slãvi numele tãu? Cãci numai Tu esti sfânt si toate neamurile vor veni si se vor închina înaintea Ta, pentru cã judecãtii Tale au fost arãtate.
(Apocalips, 15, 4)”
Nouã, românilor, neamului nostru, ca orisicãrui neam din lume, Dumnezeu ne-a sãdit o misiune. Dumnezeu ne-a hotãrât un destin istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-si misiunea încredintatã. Neamul nostru n-a dezarmat si n-a dezertat de la misiune., oricât de grea si de lungã i-a fost calea Golgotei lui. Si acum ni se ridicã în fatã obstacole înalte ca muntii. Fi-vom noi, oare, generatia debilã si lasã, care sã lãsãm din mâinile noastre, sub presiunea amenintãrilor, linia destinului
românesc si sã pãrãsim misiunea noastrã ca neam în lume?
MONARHIA SI LEGILE MONARHIEI
În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se aflã monarhia. Resping republica.
În istorie s-au vãzut monarhi buni, foarte buni, slabi sau rãi. Unii s-au bucurat de onoruri si dragostea popoarelor pânã la sfârsitul vietii, altora li s-a tãiat capul. N-au fost, deci, toti monarhii buni. Monarhia însã, a fost totdeauna bunã. Nu trebuie sã se confunde omul cu institutia, trãgându-se concluzii false.
Pot fi preotii rãi, dar pentru aceasta, nu putem trage concluzia cã trebuie sã desfiintãm Biserica si sã ucidem pe Dumnezeu cu pietre.
Sunt, desigur, si monarhi slabi sau rãi, dar nu putem renunta la monarhie.
În agriculturã avem un an bun si un an rãu, sau unul bun si doi rãi; cu toate acestea, lumii nu i-a trecut încã prin gând sã se lase de agriculturã.
***
Un monarh face ce vrea? Atunci, când e mare si când e mic? Când e bun si când e rãu?
Un monarh nu face ce vrea. Un monarh e mic, atunci când face ce vrea si e mare, atunci când face ce trebuie. Existã o linie e vietii neamului. Un monarh e mare si bun, atunci când se mentine pe aceastã linie. E mic sau rãu, în mãsura în care se îndepãrteazã de aceastã linie a vietii neamului sau i se opune. Iatã legea monarhiei. Sunt si alte linii care pot ispiti un monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor strãine (dinãuntru sau din afara hotarelor).
El trebuie sã le înlãture pe toate si sã urmeze linia neamului.
Stefan cel Mare, de o jumãtate de mie de ani, strãluceste în istorie si românii nu-l mai uitã, pentru cã s-a confundat perfect cu linia de viatã a neamului.
Regele Ferdinand, împotriva oricãror legãturi si interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a fãcut jertfã alãturi de el, a izbândit cu el. Prin aceasta , el este mare si nemuritor.
„D . Corneliu Zelea Codreanu a trimis d-lui Al. Vaida urmãtoarea scrisoare:
Domnule Prim Ministru
În urma incidentelor de la Visani, de o gravitate care-mi sângereazã inima, m-am hotãrât sã vã scriu rândurile ce urmeazã. Nu mã determinã la aceasta nici impulsivitate momentanã si nici dorinta dea a-mi vedea publicatã scrisoare prin ziare pentru ca sã aplaude prietenii sau pentru ca sã-mi îndeplinesc usor, dupã cum se obisnuieste, obligatiunea formalã de protest împotriva infamiei petrecute la Râmnicu Sãrat.
Mã îndeamnã sã vã adresez scrisoarea, constiinta frãmântatã cã aceastã cale pe care ne-ati introdus cu atâta usurintã pentru orice om de onoare, este calea nenorocirilor fatale, nenorociri care nu mai pot fi evitate astãzi.
Domnule Prim Ministru.
Martirajul n ostru de zece ani trecuti, în propria noastrã tarã pentru credintele noastre românesti si crestine, nu vi-l voi putea aici descrie în câteva rânduri.
Vã voi spune numai cã de zece ani au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne. A fost guvernarea liberalã si ne-a strivit sub lovituri. A venit d. Goga si ne-a strivit si el în 1926. A venit d. Mihalache si si-a fãcut si el o glorie pe lângã stãpâni strãini de a ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit guvernul Iorga-Argetoianu care din nou a lovit în noipânã când a obosit. În sfârsit, ati venit D-voastrã, continuând cu loviturile.
Dintre toti acestia, nimeni nu s-a întrebat, Domnule Prim Ministru, dacã mai putem suporta nesfârsitele chinuri fizice si morale care de multe ori tindeau sã depãseascã puterile noastre de rezistentã. În tot acest timp le-am suportat pe toate cu multã tãrie. Suntem plini de rãni, dar niciodatã nu ne-am plecat capul.
Le-am suportat, pentru cã oricât de grele ne-ar fi fost chinurile, ni se respecta sentimentul demnitãtii omenesti din noi si onoarea noastrã. În ultimul timp însã, sub guvernarea D-voastrã, persecutiile si chinurile noastre au intrat în faza cea mai grea.
Cele ce s-au întâmplat la Teius, când tatãl meu a fost lovit si umplut de sânge si cele ce s-au întâmplat mai ales la Visani sunt incomparabil mai grave decât toate suferintele noastre de pânã azi. Ele atacã însãsi onoarea noastrã.
Nu vã voi face un expozeu prea larg.
Domnia Voastrã vã reamintiti desigur cã acum douã luni, când am venit sã vã întreb cu ce am gresit noi pentru ca sã meritãm prigoana care abia începea, mi-ati spus:
Pentru ce nu începeti ceva constructiv?
Domnule Prim Ministru, v-am rãspuns, am luat hotãrârea ca sã fac un dig pe malul Buzãului. Aveti ceva de obiectat?
Nu. Foarte bine. Foarte frumos.
Am i ntrodus petitie cu o lunã de zile înainte la Ministerul Lucrãrilor Publice; am vorbit cu cei mai distinsi ingineri cunoscãtori în materie si la 10 iulie trebuia sã înceapã lucrul.
Nu era numai o recreatie tinereascã”; era chemare tineretii noastre în slujba marilor nevoi de faptã sãnãtoasã. Era o educatie a o mie de tineri în directia constructivã. Era un îndemn pentru alte zeci de mii de tineri. Era o scoalã pentru marile mase populare care stau ani întregi cu podurile rupte, cu drumurile stricate, asteptând sã vie statul ca sã el facã, atunci când numai într-o singurã zi munca lor comunã le-ar putea repara.Era un îndemn pentru toatã tara si un îndreptar pentru acei care îsi pot imagina cã o Românie puternicã ar putea iesi din mila altora si nu din munca noastrã a tuturora.
În vederea lucrului am trimis înainte cu câteva zile trei tineri distinsi la Visani ca sã se ocupe de încartiruire si aprovizionare. Dar ei au fost ridicati în ziua de 8 iulie, transportati la Râmnicu Sãrat, iar apoi legati cu lanturi de mâini, unul de altul, si trimisi acasã ca cei din urmã borfasi, în aceastã situatie de batjocorire provocatoare a demnitãtii lor de oameni.
Alti doi tineri studenti de la Universitatea din Bucuresti gãsiti în orasul Râmnicu Sãrat, unde veniserã cu atâta dor de muncã, au fost prinsi, dusi la politie, insultati în mod trivial, pãlmuiti de politaiul orasului si de doi comisari – fratii Ionescu – apoi legati cu mâinile la spate si condusi în aceastã situatie la garã, prin mijlocul orasului si apoi cu trenul acasã.
În sfârsit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Visani 200 de tineri, studenti în majoritate.
Acolo, în loc de bratele deschise pentru nunele lor intentii, s-au pomenit cu prefectul judetului, procurorul, colonelul de jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate pentru tragere si cu somatiunea de a pãrãsi imediat localitatea pe un ton de insultãtoare agresivitate cu nimic justiifcatã.
În fata acestei situatii si a tuturor amenintãrilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pãmânt, în noroiul care era de douã palme, în cea mai umilã pozitie si au început sã cânte: „Cu noi este Dumnezeu”.
La un moment dat, jandarmii au primit ordin sã sarã asupra lor. Au sãrit mai multe sute si i-au cãlcat în picioare, strivindu-le piepturile si capetele cu bocancii, tinerii îndurând într-o tãcere de martiri tot acest calvar, fãrã nici o împotrivire.
În fruntea celor care loveau era procurorul Rachieru, colo nelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls pãrul din capul studentului Brumã si locotenentul Fotea, care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovati ai bietilor copii. La urmã, s-au adus frânghii si toti cei 200 au fost legati cu mâinile la spate în mod barbar si tinuti în aceastã situatie, în ploaie, o jumãtate de zi.
Între timp a sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mã?
Sunt preot. Am venit sã fac slujbã de începerea lucrului.
Nu esti preot, esti mãgar, îi rãspunde procurorul. Legati-l imediat cu mâinile la spate.
Preotul a fost si el legat cu mâinile la spate si apoi, împreunã cu toti ceilalti, în aceastã situatie de umilintã, au fost transportati la Râmnicu Sãrat si închisi la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultati si chinuiti oribil de procuror, jandarmi si politisti.
Unii au fost scosi lesinati din camerele acelea de chin sau din pivnitele în care erau aruncati si apoi bãtuti cu râncile.
Dupã patru zile de chinuri, au fost pusi în libertate, negãsindu-li-se nici o vinã.
Altii, prinsi pe drum înspre Visani, au fost închisi la Buzãu si Brãila, de unde au fost trimisi, de asemenea cu mâinile legate, acasã. Mai sunt 15 care pânã astãzi, sâmbãtã, n-au sosit încã. Vin pe jos de la Buzãu la Bucuresti, din post în post, de patru zile, nemâncati, insultati si pãlmuiti.
Domnule Prim Ministru
Aceasta nu este o întâmplare izolatã, ci ordinul guvernului s-a întins în toate pãrtile.
De douã sãptãmâni, fãrã nici o vinã – si dovadã neclintitã de aceasta sunt toate hotãrârile justitiei – suntem loviti si insultati la fiecare pas: la Bucuresti, la Arad, la Teius, la Piatra Neamt si la Suceava.
Domnule Prim Ministru
Vã atrag atentiunea în modul cel mai cuviincios, cã noi, care cunoastem istoria si care stim jertfele fãcute de fiecare popor atunci când dorea sã-si rãscumpere o soartã mai bunã, noi, tineretul de azi al României nu refuzãm aceastã jertfã. Nu suntem lasii care sã fugim de jertfe cuvenitã unei alte Românii.
Dar, iarãsi vã atrag atentiunea, cã eu am fãcut acestor tineri scoala sentimentului demnitãtii omenesti, scoala onoarei.
Noi stim sã murim dupã cum vã vom dovedi. Putem fi închisi. Ne pot putrezi oasele în fundul închisorilor. Putem fi împuscati, dar nu putem fi pãlmuiti, nu putem fi înjurati si nu putem fi legati cu mâinile la spate.
Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru – în trista dar mândra noastrã istorie româneascã – sã fi primit vreodatã a fi dezonorati. Sunt pline câmpurile noastre de morti, dar nu de lasi. Azi suntem oameni liberi, cu constiinta clarã a drepturilor noastre. Sclavi nu suntem si nici n-am fost. Moartea o primim, dar umilinta nu.
Fiti sigur, Domnule Prim Ministru, cã aceste zile pline de umilintã si de nedemnitate nu le putem trãi.
Dupã zece ani de chinuri fiti, Vã rog, încredintat, cã avem suficientã fortã moralã sã gãsim o iesire onorabilã din viata pe care nu o putem suporta fãrã onoare si fãrã demnitate.
Primiti, Vã rog, sentimentele mele.”
Corneliu Zelea Codreanu
Totusi, chinurile acestui tineret nu se vor sfârsi. Ni se întunecã zãrile înaintea ochilor. Alte chinuri, mai mari, ni se pregãtesc. Încã nu se terminase bine schingiuirea de la Visani, când am auzit cã I. G. Duca, seful Partidului Liberal, a plecat la Paris. Citim cutremurati în ziarele pariziene, declaratiile fãcut e de acesta: „Garda de Fier” este în solda hitleristilor, guvernul Vaida e slab pentru cã nu ne distruge si cã el, I. G. Duca si cu partidul sãu îsi iau angajamentul de a ne pregãti moartea, de a ne extermina. În tarã, „Viitorul”, oficiosul partidului, seva nãpusti asupra noastrã, pe baza acelorasi argumente: „miscare anarhicã”, „miscare subversivã”, „miscare în solda hitleristilor” si în contra guvernului Vaida, pe care îl va acuza de „slãbiciune”, de „tolerantã”, fatã de miscarea noastrã, de „cochetãrie”cu miscarea noastrã: „anarhicã” si „vândutã hitleristilor”.
Zilele acestea vom coborî ca neam pe scara celei mai mari umiliri românesti. Doi bãrbati de stat români, I. G. Duca si N. Titulescu vor aranja cu fata politicã a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesati pe de o parte la exploatarea nemiloasã a bogãtiilor tãrii si, pe de altã parte, în a asigura o cât mai fericitã situatie coreligionarilor lor din România, venirea la putere a Partidului Liberal.
Aceasta, cu conditia formalã cu angajamentul de exterminare prin orice mijloace a miscãrii legionare. Bancherilor strãini nu le convine o natie româneascã legionarã, tânãrã, puternicã, mândrã si care sã-i scuipe afarã din tarã cu toate capitalurile lor de pradã.
Si astfel, ca o împlinire a suferintelor de peste zece ani, ni se pregãteste, fãrã a fi cu nimic vinovati, cununa mortii.
***
Sã-mi fie permis ca la capãtul acestui sir de lupte sã-mi îndrept gândul cãtre mama mea, al cãrei suflet m-a urmãrit an cu an si ceas cu ceas, tremurând la fiecare loviturã pe care o primeam si tresãrind la fiecare primejdie în care soarta mã arunca.
Perchezitii peste perchezitii, cu procurori si comisari brutali si necuviinciosi i-au tulburat în fiecare an linistea casei, de pe deasupra cãreia a dispãrut de mult orice razã de bucurie si de liniste. Rãsplatã din partea unui neam, înjosit de politicienii sãi, pentru o mamã care, în cea mai amarã privatiune si-a crescut sapte copii în dragostea de tarã.
Fie aceste câteva cuvinte un omagiu pentru toate mamele ai cãror copii au luptat, au suferit sau au cãzut pentru neamul românesc.
CAMARAZI,
Cu aceste ultime povestiri, care încheie volumul de fatã, tineretea mea si a multora dintre voi s-a terminat. Pe cãrãrile ei, de acum, nu vom mai trece niciodatã.
Dacã acesti 14 ani ai tineretii noastre n-au fost prea plini de petreceri si bucurii, o mare multumire îmi lumineazã acum constiinta: o Românie legionarã si-a înfipt, ca un pom, rãdãcinile în carnea inimii noastre. Ea creste din dureri si din jertfã si ochii nostri plini de nesat, o privesc înflorind; luminând zãrile si veacurile cu strãlucirea si mãretia ei. Aceastã mãretie rãsplãteste din belsug nu numai micile noastre jertfe, dar orice chin omenesc, fie el cât de îngrozitor.
DRAGI CAMARAZI,
Vouã celor ce ati fost loviti, huliti sau martirizati, vã pot aduce vestea, care doresc sã treacã dincolo de valoarea subredã a unei fraze oratorice ocazionale: în curând vom birui.
În fata coloanelor noastre vor cãdea toti asupritorii nostri. Sã iertati pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinta voastrã în neamul românesc, nu-i veti ierta. Sã nu confundati dreptul si datoria crestinã de a ierta pe cei ce v-au fãcut vouã rãu, cu dreptul si datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au trãdat si pe cei ce si-au asumat rãspunderea de a i se împotrivi. Sã nu uitati cã sãbiile pe care le-ati încins sunt ale neamului. În numele lui le purtati. În numele lui, deci, veti pedepsi cu ele: neiertãtori si necrutãtori.
Astfel si numai astfel veti pregãti un viitor sãnãtos acestei natii.
Carmen Sylva, 5 aprilie 1936.
***
Al doilea volum va cuprinde: continuarea istoricului miscãrii legionare, prigoana, procesul, trãdarea – precum si consideratiuni asupra problemelor sociale si statale în România si asupra omului nou: legionarul.
de
deveghepatriei
Mass-media internaţională – audio-vizuală şi scrisă -, în cea mai mare parte, se află în slujba celor care, din umbră, dirijează destinele Omenirii. Directori de mari cotidiane din mai multe state, în special occidentale, mari magnaţi ai presei, directori ai unor posturi de televiziune renumite în întreaga lume sunt în slujba CONSPIRAŢIEI SATANEI! Zilnic, opiniei publice i se injectează porţia de ştiri pe care trebuie să o citească ori să o vizioneze într-un anumit fel. Concepute de oamenii din umbră sau de cei aserviţi acestora. În anumite zile, la ore de maximă audienţă, sunt difuzate emisiuni şi seriale care au un mesaj clar: vrem nu vrem, trebuie să fim gata pentru NOUA ORDINE MONDIALĂ, PENTRU Noua Eră, ori pentru anul Apocalipsei. De ani buni, omenirea a început să fie pregătită psihologic…